“Scutul anti-rachetă este pretextul preferat prin care Rusia își exprimă nemulțumirea privind restrângerea continuă a sferei sale de influență”

Extrase din interviul acordat blogului Secretele Sistemului

S.C.: – De câțiva ani, se vorbește tot mai mult de o răcire acută a relațiilor politice și diplomatice dintre România și Rusia. S-a vorbit chiar de un “război rece” între Moscova și București. Este așa cum se spune în presă ? Există o criză politică între cele 2 state ? 

G.I.: – Sunt două aspecte aici care trebuie tratate separat. În primul rând aș remarca faptul că pentru majoritatea publicațiilor generaliste din România, Rusia reprezintă un subiect demn de interes doar atunci când între oficialii de la București și Moscova au loc schimburi de “amabilități” rostite pe ton războinic și inchizitor. Poate tocmai din această cauză și impresia că între cele două părți un dialog normal este aproape imposibil. În al doilea rând, opțiunea pro-atlantistă a României nu avea cum să fie primită de Moscova cu urale și aplauze. Apoi chiar dacă URSS a dispărut de pe harta lumii, Federația Rusă a moștenit o serie importantă de dosare pe subiecte delicate (vorbim aici nu doar de România, ci și de Polonia sau Țările Nordice, Japonia, China) și pe care (din diverse motive) nu s-a grăbit să le soluționeze, ceea ce a generat nu doar continuarea climatului de neîncredere, ci și tensiuni mai mult sau mai puțin vizibile la nivel politic și diplomatic. Când acestora li s-au adăugat în cazul României și declarații belicoase în mod oficial, rezultatul nu putea fi decât o răcire accentuată a relațiilor bilaterale – diplomatic vorbind. Faptic – și practic – relațiile la nivel politic sunt înghețate. Inabilitatea politicienilor români de a utiliza diplomatic atuurile geopolitice ce ne-au revenit ca principal partener NATO în Estul Europei și aruncatul cu “bulgări declarativi” în ferestrele Kremlinului au determinat Rusia să ne răspundă (justificat sau nu !?) cu “Ba pe-a mătii”, apoi să ne ignore și să trateze direct cu partenerul de peste Ocean. Mi s-au adus în câteva rânduri “acuze” cum că aș avea convingeri filo-ruse. În mod eronat (intenționat ?), persoanele respective par a confunda un popor și cultura sa cu o conducere politică (vremelnică). În ce mă privește, diferența constă în faptul că înainte de a mă apuca de explicat conceptele despre politica Rusiei la modul arhicunoscut și utilizat la noi «Mama lor de bolșevici», eu întreb de ce nu avem față de Rusia o politică inteligentă din care să aibă și România de câștigat, nu doar partenerii noștri (care, în paranteză fie spus, chiar au o astfel de politică). Părerea mea este că ambele țări greșesc și au de pierdut dintr-o astfel de abordare cu declarații explozive și excese de testosteron.

S.C.: – Poate cel mai sensibil subiect militar dezbătut la ora actuală în Rusia și România, este cel legat de scutul anti-racheta de la Deveselu. Credeți că Rusia va permite ca acest scut să devină operațional în 2015 așa cum este plănuit? Si dacă da, care credeți că va fi mutarea strategică a Rusiei care să contracareze efectul acestui scut ? 

G.I.: – Cum am mai precizat și cu alte ocazii, Rusia a făcut o serie întreagă de concesii Occidentului în speranța că va fi tratată ca un partener egal. Lucru ce nu s-a întâmplat. Să ne amintim că în momentul în care discursul lui Vladimir Putin (la finele celui de-al doilea mandat) a devenit extrem de critic la adresa Occidentului, analiștii remarcau pe bună dreptate că liderul rus a început prin a fi deschis către Vest, pe parcurs a fost tot mai dezamăgit și a sfârșit prin a fi cinic. Astfel că se presupune nu lipsit de temei că revenirea sa la cârma Federației Ruse să însemne și o tensionare a relațiilor cu Vestul. Sau, mai exact, cu Statele Unite în principal. Scutul anti-rachetă (mai exact, elementele ce urmează a fi amplasate in România – Rusia, prin vocea lui Dmitri Rogozin a mentionat că nu este împotriva radarelor din Turcia de exemplu) este la acest moment (mai ales că iată există îndoieli că ar putea deveni operațional până în 2015) doar unul din pretextele – aș zice pretextul preferat – prin care Rusia își exprimă nemulțumirea privind restrângerea continuă a sferei sale de influență, fără a obține ceva în schimb. Rusia a revenit la masa decidenților importanți ai lumii, dar totuși toate concesiile făcute Occidentului nu i-au adus recunoașterea de mare putere globală. În ciuda resetării relației bilaterale, SUA au continuat să-și extindă sfera de influență spre granițele Rusiei direct sau prin intermediul Alianței Nord-Atlantice. Mai mult, deși inițial scutul era în totalitate american, ulterior (discret și fără a ține cont de negocierile din cadrul Consiliului NATO – Rusia), în timp ce ambasadorul Rusiei la NATO, domnul Rogozin devenea vedeta incontestabilă a declarațiilor incendiare din mass-media, scutul devenea la rândul său al NATO. A fost o mutare care a înlăturat răspunderea unilaterală a Americii, iar Rusia a fost trimisă să discute cu membrii Alianței NATO în privința scutului. (...)

S.C.: – Să ne mutăm puțin privirea asupra a ceea ce îndeobște este cunoscut ca fiind Dosarul Iranian. Se tot vorbește de programul nuclear iranian și intenția acestui stat să obțină arma nucleară. In opinia dvs, credeti ca Iranul vrea într-adevăr să obtina o arma nucleara în secret, sau scopul este doar unul civil așa cum declara guvernul de la Teheran, Iranul nefiind decat un alt Iraq cu arme de distrugere în masă inexistente ?

 G.I.: – În general, aceasta e viziunea simplificată, livrată maselor largi de public: Iranul este o entitate statală malefică…(text integral aici).

Putin și politica externă a Rusiei

O analiză ce reunește majoritatea aspectelor pe care le-am abordat în cadrul conferintei cu același nume, organizată de ASAGRI.

Fie că ne place sau nu, istoricii care se vor apleca asupra cronicilor Federaţiei Ruse vor trebui să recunoască faptul că pe 31 decembrie 1999, prin demisia lui Boris Eltîn şi accederea lui Vladimir Putin la Kremlin – mai exact la cea mai înaltă funcţie în stat – s-a realizat un moment cheie în construcţia Rusiei post-sovietice. Alegerile prezidenţiale din martie 2000 nu au făcut decât să legitimize oficial ceea ce ulterior avea să se numească Era Putin. Actualul mandat al preşedintelui rus va începe pe 7 mai 2012 şi va dura până în 2018 şi, cel mai probabil, va fi ultimul.

“Lumea nu va mai fi niciodată aceeaşi cum o ştim. Se încheie jumătate de mileniu de dominaţie a unor state. Occidentul se află acum pe locul doi. Există toate şansele ca unul din centrele de putere ale noii construcţii mondiale să fie Rusia. Noi am depăşit faza de tranziţie a perioadei post-sovietice. Avem nevoie de o nouă schimbare. Aşa a fost în 2000, aşa este şi acum, doar principiile şi priorităţile sunt altele.”  – Vladimir Putin – Februarie 2012

Politica externă a FR – vectori, principii, instrumente

Federaţia Rusă şi-a structurat întotdeauna politica externă pe cinci mari linii directoare de acţiune: două din ele vizează relaţia cu Occidentul: Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană – fiind de altfel şi cele mai vizibile în ultimii douăzeci de ani. Celelalte trei au ca ţintă Asia de Est/Orientul Îndepărtat şi în principal China, Orientul Apropiat şi fostele state ex-sovietice, adică Vecinătatea Apropiată. Un instrument care s-a dovedit redutabil: resursele şi politica energetică şi două principii de acţiune: unilateral şi multilateral. La nivel declarativ oficialii Federaţiei Ruse susţin linia multilaterală în luarea deciziilor. De altfel în conformitate cu Recomandarea Parlamentului European din 2 aprilie 2009 adresată Consiliului privind noul acord UE – Rusia, principalul document care reglementează politica internaţională a statului rus conţine prevederi clare în acest sens. Oficial “Rusia va continua să insiste asupra începuturilor multilaterale în afacerile globale şi formării unei asemenea arhitecturi a relaţiilor internationale, care să-şi aibă baza în recunoaşterea de către comunitatea internaţională a principiilor indivizibilităţii securităţii în lumea modernă, reflectându-i diversitatea acesteia”. Dar în acelaşi timp putem observa că utilizarea multilateralismul în relaţiile diplomatice de către Federaţia Rusă este mai degrabă un principiu opţional. (Textul integral al analizei poate fi accesat aici).

Dezbatere: Putin si politica externa a Rusiei

Pentru toti cei interesati de subiect - you are welcome !
Mai multe detalii găsiti aici .

În dialog cu editorialistul Ion Petrescu despre „Efectele alegerilor parlamentare din Rusia”

Vă recomand o discuție interesantă și onorantă pe care am purtat-o cu editorialistul publicației online ziuaveche.ro, col.(r) dr. Ion Petrescu.

Tehnologia a schimbat radical paradigma de comunicare

Ion Petrescu: - Ce rol a avut Internetul – la care a apelat mai mult opoziţia – în influenţarea votului final al alegătorilor ruşi, la alegerile din 4 decembrie?

Gabriela Ioniţă: - Aș zice că lucrurile stau oarecum diferit. Nu cred că putem spune că opoziția e mai interesată de propaganda online. Încă de la venirea la Kremlin a lui Dmitri Medvedev lucrurile s-au schimbat radical. Și nu doar pentru că președintele în exercițiu e un împătimit al Internetului și a celor mai noi gadget-uri în domeniu. Utilizatorii de Internet, în Rusia, cumulează 42% din totalul populației. În fapt, dacă la multe capitole infrastructura Rusiei e un dezastru, lucrurile stau foarte bine când vorbim de accesul la Internet. Este însă explicabil, dacă avem în vedere că majoritatea populației (peste 105 milioane, din totalul de 143 – conform RosStat) se află concentrată în centre urbane mari și medii. Sunt cifre de care autoritățile nu aveau cum să nu țină cont. Desele întâlniri dintre Medvedev și suporterii din blogosferă, blogul personal și conturile președintelui rus cu update zilnic pe majoritatea platformelor de socializare online (naționale – Mail.ru și VKontakt, dar și globale – Facebook) spun de la sine despre rolul pe care Kremlinul, secondat îndeaproape de Casa Albă moscovită, îl acordă acestui tip de comunicare și propagandă. Desigur, e în firea lucrurilor ca media – cu predilecție cea occidentală – să acorde un mai mare interes pentru acțiunile opoziției. Însă, cu excepția unor bloguri ultramediatizate (cel mai cunoscut fiind cel al lui Alex Navalny), cred că opoziția rusă (chiar și cea localizată la Londra), încă mai are de recuperat masiv la acest capitol. Revenind la întrebarea dvs., aș concluziona folosind un comentariu de pe un forum de discuție online din Rusia: dacă alegerile s-ar desfășura pe Internet, probabil Rusia Unită abia ar obține cele 7% procente necesare intrării în Dumă. Cum Rusia Unită a obținut 49,5% (conform estimărilor după prelucrarea a 96% din voturi), putem constata un adevăr pe care sociologii nu au încetat niciodată să-l amintească: nimic nu poate înlocui, într-o confruntare electorală, un aparat de partid eficient și contactul direct și nemijlocit cu alegătorii. Internetul este un bun mediu de informare, poate crea curente de opinie, dar nu e decisiv în formarea intenției finale de vot, fără discuția directă a celor implicați în confruntarea electorală cu alegătorii sau măcar cu liderii de opinie – formali sau informali – ai comunităților sociale, profesionale. În fond, vorbim de anumite principii ce țin de zestrea psiho-socială a umanității la nivel global, chiar dacă tehnologia a schimbat radical paradigma de comunicare.

Strategii premierului rus au la modul serios de lucru

I.P.: - Care va fi efectul rezultatului alegerilor parlamentare, asupra campaniei electorale pentru funcţia supremă, în Federaţia Rusă?

G.I.: – În condițiile în care reîntoarcerea lui Vladimir Putin la Kremlin este considerată deja, chiar și la nivel internațional, un lucru clar și sigur, structura Dumei de Stat este importantă dintr-un singur considerent major: deținerea de către o singură formațiune politică a două treimi din totalul demnitarilor putea conduce la schimbări discreționare ale Constituției. Un pericol deja eliminat, în actuala compoziție (Rusia Unită va avea 239 de mandate, iar celelalte 3 partide 212 mandate). Însă, dincolo de câte locuri au obținut cele patru partide în Dumă, un lucru trebuie remarcat: scăderea popularității partidului e îngrijorătoare pentru Vladimir Putin, a cărui imagine a fost și este în continuare emblematică pentru această formațiune politică, în ciuda plasării lui Medvedev pe primul loc al listei electorale. Păstrarea, la limită, a majorității în parlament și scăderea abruptă de aproape 20 de procente, de la 64% la alegerile din 2007, nemaivorbind de faptul că la alegerile regionale de anul trecut Rusia Unită a câștigat detașat, în 76 din cele 83 de regiuni – toate acestea trebuie să fi fost un duș extrem de rece pentru premierul rus. Și impun niște scurte observații: alegerile au fost dublate de un cor de voci care au reclamat sistematice încălcări ale legii (nimic nou, ce-i drept !) – dar dacă au existat cu adevărat astfel de derapaje? Atunci înseamnă că situația reală a partidului e și mai rea de atât. (...)

Interviul integral poate fi citit aici.

Federaţia Rusă, un magnat vechi al timpurilor noi (II)

Această a doua parte a interviului tratează dinamica politicii interne a Federaţiei Ruse, iar alunecările spre problemele de la graniţe şi din regiune sunt tratate prin prisma implicaţiilor lor pentru mediul politic şi economic intern.

Marius Lefter (M.L.): Pe plan intern, economia Rusiei începe să aibă probleme sistemice din pricina emfazei şi dependenţei prea mari de veniturile rezultate din comerţul cu hidrocarburi, iar pe plan extern Rusia încă joacă o carte mai grea decât îşi poate permite, raportat la principalii competitori. În acest context, care sunt motivele care i-ar mai putea determina pe ruşi să voteze cu Rusia Unită ?

Gabriela Ioniţă (G.I.): Intenţia de vot a cetăţenilor Federaţiei Ruse se cristalizează mai degrabă în jurul măsurilor economice cu impact pe termen scurt, care vizează nivelul de viaţă de zi cu zi decât de proiectele mari pe termen lung şi cu time-line de concretizare destul de incert. La o scurtă privire aruncată asupra numeroaselor apeluri făcute de către preşedintele Medvedev către elita rusă sau către zona investitorilor pentru sprijinirea Programului de Modernizare a Rusiei ne arată că lipsa de încredere în politic generează sincope uriaşe în cadrul reformării economice. Iar construcţia Verticalei Puterii a însemnat un control riguros al ascensiunilor pe scena politică tradus printr-o perioadă de stabilitate, dar şi o mare capcană – nimic nou şi reprezentativ nu a crescut la umbra vechii ierarhii. Politologul Nikolai Zlobin remarca, după recenta întâlnire cu premierul Putin în cadrul reuniunii Clubului Valdai, absenţa din cadrul discursului celui mai puternic om din Rusia a liniilor directoare ce vor constitui baza viitoarei sale întoarceri la Kremlin. Aspect explicabil chiar prin faptul că premierul rus a recunoscut lipsa de oameni noi şi ideologii care să coaguleze consensul public. Iar aceasta pare a fi principala problemă şi generatorul scăderii de popularitate cu care se confruntă Rusia Unită – un angrenaj politic rigid, greu de reformat, conservator, autist la noile realităţi ale Rusiei. Ce i-ar putea determina pe ruşi să voteze cu ceea ce ei înşişi numesc informal partidul escrocilor şi tâlharilor (julikov i vorov parti) ? Lipsa unei alternative viabile, dublată de lipsa de încredere în politicieni, indiferent de care parte a eşichierului politic se află aceştia - ştiut fiind că nimic nu există în politica rusă fără acordul Kremlinului. Scandalul din cadrul partidului Cauza Dreaptă - şi rapida decapitare a scurtei cariere politice a oligarhului Mihail Prokhorov ca urmare a acuzelor aduse de acesta de grave ingerinţe ale Kremlinului (respectiv ale numărului 2 din Administraţia Prezidenţială, Vladislav Surkov) în activitatea partidului – a demonstrat electoratului încă o dată că independenţa politică e doar simplă retorică.

M.L.: Analizând puţin mai în detaliu, care sunt mişcările civice şi partidele politice care vor susţine sau vor intra în alianţă cu Rusia Unită, şi care sunt motivele acestora ?

G.I.: Rusia nu este doar ţara cu cel mai cunoscut tandem politic. Un alt fel de tandem ar fi lipsa de alternativă a electoratului şi lipsa de perspectivă a partidelor politice. Toate în numele unei stabilităţi pe care premierul Putin nu ratează nici o ocazie de a o clama şi de a o impune cu orice preţ. Poate că e bine, înainte de a vedea cum se prezintă scena politică rusă, să menţionăm că experţii Centrului pentru Cercetări Strategice din Moscova avertizau că "în climatul socio-politic actual un succes tactic poate duce la un eşec strategic" – referindu-se la procentul de 70% din voturi ce sunt vizate de "Rusia Unită" la alegerile din decembrie şi la maşinăria de partid care va face tot ce este posibil pentru îndeplinirea indicaţiilor de la centru. Experţii chiar atenţionau că obţinerea unei astfel de victorii electorale va fi percepută de majoritatea populaţiei nu ca un indicator de popularitate a partidului, ci mai degrabă ca o dovadă a fraudării alegerilor. Studiul a fost elaborat din cauza îngrijorării că falsificarea alegerilor viitoare ar putea depăşi toate limitele previzibile. Acesta este contextul imediatei confruntări electorale. Context în care avem deja partidele tradiţionale – LDPR-ul lui Jirinovski, Partidul Comunist a lui Ziuganov, Partidul Social - Liberal Iabloko condus de Sergey Mitrohin (fiecare cu un electorat fidel şi care nu a cunoscut schimbări semnificative pe parcursul ultimelor alegeri) şi alte câteva partide de buzunar, toate fidele şi arondate Kremlinului. Şi mai avem o opoziţie de marionetă, mai prezentă cu jalba în proţap pe la reuniuni internaţionale decât acasă (unde odiseea arestărilor şi eliberărilor pe bandă a devenit deja sursă de trist amuzament).

Textul integral poate fi citit aici.

Revoluția Siriană și toamna arabă

Primăvara Arabă pare să se fi transformat odată cu trecerea timpului într-o toamnă monotonă, în care nuanţele de brun ale sângelui curs pe străzile Damascului se contopesc cu ceaţa ce domină încă asupra raidurilor NATO din Libia. Pe acest fond autumnal, la începul acestei luni Consiliul de Securitate a Naţiunilor Unite a încercat să obţină acordul ţărilor membre pentru o rezoluţie privitoare la situaţia din Siria. Fără succes. Mai mult, eşecul era previzibil şi nu a mirat pe nimeni. Potrivit comunicatului de presă postat pe site-ul Organizaţiei Naţiunilor Unite: «China şi Rusia şi-au exercitat dreptul de veto pe un proiect de rezoluţie în Consiliul de Securitate, proiect care viza condamnarea cu fermitate a autorităţile siriene pentru modul de reprimare violentă exercitat împotriva protestatarilor pro-democraţie în acest an şi prin care se cerea încetarea imediată a încălcării drepturilor omului». Tot de aici mai aflăm că 9 din cei 15 membri ai Consiliului au votat în favoarea proiectului, au fost manifestate 2 drepturi de veto şi 4 ţări s-au abţinut. Astfel, conform Statutului, exercitarea dreptului de veto al oricăruia dintre cei cinci membri permanenţi ai Consiliului - China, Franţa, Rusia, Regatul Unit şi Statele Unite ale Americii – înseamnă că proiectul de rezoluţie nu poate fi adoptat ".

AFP a menţionat că rezoluţia a primit patru abţineri ale reprezentanţilor din Liban, India, Africa de Sud şi Brazilia. Cum s-a ajuns în impas şi de ce a dispărut solidaritatea comunităţii internaţionale care a acompaniat Primăvara Arabă ? Ambasadorul Rusiei la ONU, Vitali Ciurkin, a declarat că "Delegaţia rusă a făcut toate eforturile posibile încă de la început pentru a se ajunge la un rezultat pozitiv în vederea deciziilor pe care Consiliul de Securitate ar trebui să le ia cu privire la evenimentele din Siria. Noi, împreună cu China, am înaintat un text de proiect de rezoluţie în care am menţionat că nu se va atenta la suveranitatea naţională şi că nu va exista o implicare în treburile interne ale Siriei, inclusiv intervenţii militare de nici un fel. În plus, am menţionat cerinţa de a evita orice confruntări şi intenţia noastră de a contribui la construcţia unui dialog menit a readuce pacea civilă şi în acord cu interesul naţional de a îmbunătăţi viaţa politică şi socială în Siria". Churkin a adăugat: "Cel mai bun mod de a ieşi din criză este de a respinge provocările şi de a organiza un dialog între toate părţile siriene... Rusia continuă contactele cu Damascul şi invită autorităţile siriene să fie mai eficiente în a face schimbările şi reformele necesare. De asemenea, am cerut să fie eliberaţi toţi deţinuţii care nu a comis nici un fel de acte criminale, şi să fie imediat iniţiat un dialog cu opoziţia".
În discursul său de la reuniunea Consiliul de Securitate ONU, Reprezentantul Permanent al Siriei la Naţiunile Unite, Bashar al-Ja'afari, a declarat că "limbajul ostil utilizat de către o serie de ambasadori împotriva ţării mele şi a conducerii sale politice este fără precedent şi nu reprezintă un demers constructiv". În plus, el a subliniat că Siria este considerată de ei acum un duşman din cauza poziţiei sale de principii şi nu din cauza invocatelor motive umanitare. "Acest limbaj arată, de asemenea, politica părtinitoare adoptată de unele ţări occidentale şi de conducerea lor ca urmare a adoptării Siriei a unei poziţii politice independente". El a adăugat că conducerea siriană este legitimă şi a dat imediat un răspuns la cererile protestatarilor. Astfel, potrivit reprezentantului sirian, preşedintele Bashar al-Assad a anunţat programul de reformă cuprinzătoare şi Guvernul a început să îl pună în aplicare printr-un pachet de legi care să sporească şi să extindă procesul democratic de participare a cetăţenilor la viaţa politică şi procesul economic, indiferent de opiniile externe.

La rândul său, ambasadorul Chinei la ONU, Li Baodong, a declarat: "Facem un apel la părţile siriene de a respinge toate formele de violenţă, şi sperăm că Guvernul sirian va pune în aplicare cît mai repede posibile reforme economice care să îmbunătăţească nivelul de trai al populaţiei. Comunitatea internaţională ar trebui să ofere un ajutor constructiv pentru a facilita realizarea acestor obiective, şi ne aşteptăm la respectarea completă a suveranităţii şi independenţei Siriei".

La rândul său, ambasadorul SUA la ONU, Susan Rice şi-a exprimat dezamăgirea cu privire la dezacordurile din cadrul Consiliului de Securitate în adoptarea unei rezoluţii împotriva Siriei. Dar, în fapt, în spatele veto-ului Rusiei şi Chinei de adoptare a unei rezoluţii ONU privind Siria nu au fost numai diferenţe serioase de viziune privind condamnarea preşedintelui Bashar al-Assad pentru sângeroasa represiunea împotriva civililor, ci şi reproşurile şi neîncrederea privind faptul că simpla autorizare a unor sancţiuni constituie un pericol şi ar putea conduce la o repetare a campaniei de bombardamente a NATO în Libia. "Rezultatul este că după aproape şapte luni de la începerea revoltei împotriva regimului al-Assad, corpul diplomatic al ONU rămâne profund divizat şi în imposibilitatea de a adopta o rezoluţie cu forţă juridică obligatorie pentru a stopa violenţele din Siria. ONU estimează că până acum represiunea s-a soldat cu pierderea a peste 2.700 de vieţi» a declarat unul din oficialii Organizaţiei Naţiunilor Unite la finalul reuniunii din 4 octombrie.

Pe parcursul elaborării textului proiectului de rezoluţie, cele patru naţiuni europene care au susţinut rezoluţia privind Siria - Marea Britanie, Franţa, Germania şi Portugalia - au încercat să obţină şi sprijinul Chinei şi implicit, al Rusiei. Ele, de asemenea, au specificat că orice sancţiuni vor fi decise, acestea nu vor fi implementate printr-o acţiune militară în forţă. Dar atunci când textul a fost trimis la Moscova pentru reexaminare, cuvântul de răspuns a fost că era inacceptabil, a declarat unul dintre diplomaţii angrenaţi în consultări, declaraţie făcută sub protecţia anonimatului deoarece consultările au fost private. Nimeni nu a emis vreo explicaţie posibilă asupra a ceea ce s-a întâmplat la Kremlin şi ce anume a condus la respingerea rezoluţiei. Cum între timp la Moscova regulile sub care tandemul Putin – Medvedev va rula la alegerile viitoare s-au lămurit iar refuzul Moscovei pare oarecum logic. Preşedintele Medvedev nu a făcut decât să revină la linia de politică tradiţională a Rusiei. Oricum, aventura alături de partenerii occidentali privind rezoluţia pe Libia nu i-a adus prea multă simpatie din partea propriilor cetăţeni, după cum au demonstrat sondajele care l-au făcut să 'abdice' în favoarea lui Vladimir Putin. Dar veto-ul Rusiei a provocat mustrări puternice din partea SUA şi a ţărilor din Europa de Vest, precum şi dinspre numeroase organizaţii ce militează pentru drepturile omului. Mai mult chiar, discuţiile au deviat de la tonul diplomatic cu care ne-au obişnuit Rusia şi SUA după resetarea relaţiilor dintre cele două puteri. Ambasadorul SUA, Susan Rice, a numit invocarea, de către "alianţa" Rusia – China a faptului că rezoluţia ar fi un pretext pentru o intervenţie militară în Siria, drept "o viclenie ieftină a celor care mai degrabă ar vinde arme către regimul sirian decât să stea solidari cu poporul sirian şi dorinţa sa de libertate", făcând trimitere desigur la faptul că Rusia rămâne unul din furnizori majori de arme către regimul de la Damasc al lui al-Assad. În replică, ambasadorul rus Vitali Ciurkin a obiectat puternic faţă de afirmaţia colegei din SUA, considerând că o astfel de remarcă nu-şi are rostul, "mai ales provenind din partea unei ţări (Statele Unite), care este veşnic interesată de pomparea în zonă de echipamente militare în valoare de sute de miliarde de dolari".

Să ne reamintim că în luna mai 2011 - Statele Unite au impus sancţiuni în ceea ce îl privește pe preşedintele sirian Bashar al-Assad. Sancțiunile au vizat şi alți şase înalţi oficiali sirieni pentru încălcarea drepturilor omului asupra și reprimarea brutală a protestelor antiguvernamentale. Casa Albă a anunţat sancţiunile pe 18 mai, cu o zi înainte de Barack Obama, preşedintele SUA, să susţină un discurs major asupra revoltele din întreaga lume arabă, cu menţionarea proeminentă a reprimării violente a manifestaţiilor din Siria. Sancţiunile au fost parte a "unui efort de a spori presiunea asupra guvernului de la Damasc pentru a pune capăt violenţei împotriva poporului său şi trecerea la un sistem democratic", a declarat atunci un oficial american agenţiei de ştiri AFP, cu condiţia anonimatului. De asemenea, ulterior Uniunea Europeană a pus 13 funcţionari sirieni pe lista sa de sancţiuni în ceea ce a descris-o tot ca o mişcare pentru a creşte treptat presiunea. Doar că la Damasc regimul nu a dat şi nu dă semne că ar fi interesat de opiniile comunităţii internaţionale. Medierea de către Rusia a discuţiilor dintre regimul actual şi opoziţie nu a dat nici pe departe rezultatele scontate iniţial. Bashar al-Assad a mai bifat o întâlnire la Kremlin. La fel şi reprezentanţii opoziţiei siriene. Demersurile diplomaţilor ruşi în frunte cu Sergey Lavrov au eşuat în găsirea unei punţi de discuţie între cele două părţi.

Apoi, confruntat cu o atitudine naţională de dezaprobare pentru susţinerea rezoluţiei împotriva regimului Gadaffi, preşedintele rus Dmitri Medvedev, a declarat că ţara sa nu va sprijini nici o rezoluţie a ONU cu privire la utilizarea forţei împotriva guvernului sirian. "Despre o rezoluţie referitoare la Siria ? Nu voi sprijini o astfel de rezoluţie, chiar dacă prietenii şi cunoscuţii mei mă întreabă despre asta" a declarat Medvedev reporterilor în timpul unei conferinţe de presă, argumentând că Siriei trebuie să i se permită să-şi soluţioneze singură treburile sale interne.

În tot acest timp, reprimarea protestelor în Siria a continuat şi continuă zilnic. Iar numărul victimelor creşte constant. Dar viziunea comunităţii internaţionale s-a schimbat după aventura libiană şi împărţirea resurselor petroliere între iniţiatorii intervenţiei militare. Comunitate internaţională care a devenit motivat circumspectă. Chiar şi atunci când sângele brun-roşiatic împletit cu geamătul înăbuşit al dorinţei de libertate aduce tot mai mult a o tristă toamnă arabă.

Publicat - Cadran Politic, nr. 86, octombrie 2011

„România încearcă să îşi consolideze rolul în regiune, dar metodele prin care operează nasc suspiciuni“

interviu cu Ambasadorul Dmitry Rogozin, şeful Misiunii Rusiei la NATO şi Reprezentant Special al Preşedinţiei Federaţiei Ruse la negocierile privind strategia de apărare antirachetă

- S-a spus despre Vladimir Putin că a început prin a fi deschis către Occident, a continuat prin a fi dezamăgit şi astfel a devenit oarecum ostil sau cel puţin distant. Declaraţiile preşedintelui Med­vedev din cadrul întâlnirii cu dumnea­voastră de la finele lunii ianuarie ar sugera că el se afla deja la faza cu numărul doi. Greşesc, domnule ambasador?
- Eu nu pot comenta sentimentele preşedintelui Medvedev – în genere, acesta este un lucru inacceptabil. Nu putem emite judecăţi după senti­mente, ci numai pe declaraţii şi acţiuni specifice. Nu aş putea spune că Rusia este dezamăgită de Occident în sine. Mai degrabă, putem vorbi de o senzaţie de inconfort atunci când, uneori, în relaţiile cu Vestul avem de-a face cu un partener puţin previzibil sau chiar cu un partener duplicitar. Aceasta îngreunează activitatea noastră comună.
- Care este cel mai important aspect pe care Occidentul pare incapabil să-l înţeleagă referitor la Rusia?
- În ceea ce priveşte aspectele neînţelese de Occident despre Rusia, mă tem că moştenitorii şcolii vestice de sovietologie şi rusologie nu au o pro­blemă a înţelegerii depline, ci mai de­grabă o oarecare criză de „supraîn­ţelegere.“ Experţii occidentali ştiu prea multe şi, de multe ori, această supraîn­cărcare informaţională îi împiedică să tragă concluzii simple şi evidente. Da, Rusia este o ţară complexă, dar este suficient să o priveşti cu dragoste şi lucrurile se aşază pe făgaşul normal. Sau, cel puţin, să o priveşti fără o ură animalică.
- Chiar dacă preşedintele Medvedev a cerut un „răspuns direct şi fără echivoc“ din partea Alianţei Nord-Atlantice privind locul Rusiei în problema scutului antirachetă, cred că e prea devreme pentru a concluziona. Dar observ că semnalele făcute publice de către cele două părţi sunt oarecum contradictorii. În timp ce reprezentanţii NATO vorbesc de progrese, dinspre Moscova decla­raţiile sunt mult mai precaute, chiar pe un ton de nemulţumire (îndreptat în principal către partenerul american, căci, după cum bine ştim, Rusia are relaţii excelente cu principalii parteneri europeni). E o variantă a celebrei Divide et impera prin care Rusia speră ca strategia sa de securitate să devină esenţială pentru spaţiul european?
- Propunerea preşedintelui Dmitri Medvedev de formare a unei noi arhitecturi de securitate europeană, precum şi ideea de scut antirachetă european sectorial cu participarea Rusiei sunt orientate nu spre sepa­rarea, ci spre consolidarea Euro­pei. Dar nu o consolidare împotriva Rusiei, aşa cum a fost în timpul Războiului Rece şi pentru o lungă perioadă de timp şi după, ci împreună cu Rusia. Mai exact, acest sistem ar trebui să includă centre comune pentru identificarea ameninţărilor, responsabilitate secto­ria­lă şi să fie bazat pe decizii comune. De aceea şi contăm pe un dialog onest şi de încredere cu privire la aceste proiecte, atât cu partenerii americani, cât şi cu europenii. Apropo, preşe­dintele Obama a găsit în propunerea de „responsabilitate sectorială“ a scutului antirachetă multe lucruri interesante.
- Diplomaţia este o artă a negocierii şi conferă eleganţă relaţiilor interna­ţionale. Dar, spre deosebire de dumnea­voastră, eu cred că înseamnă şi politică. Deci, din perspectivă politică, care sunt acele aspecte asupra cărora Rusia nu este dispusă să negocieze în cadrul scutului antirachetă?
- Pentru noi, linia roşie în negocierile privind apărarea antirachetă se trasează pe următoarele puncte ne­vral­gice: în primul rând, suntem categoric împotriva desfăşurării de radare şi alte componente ale sis­temului antirachetă în Europa de Nord-Est, Scandinavia, Polonia şi ţările baltice. Acolo (n.r.: Scandinavia şi ţările baltice) nu pot ajunge rachete din Sud, şi nimeni, cu excepţia generalului Moroz (n.r.: Îngheţ) şi a urşilor polari, nu prezintă vreun pericol pentru această regiune. Orice încercări de a amplasa acolo elemente ale scutului antirachetă american vor fi consi­de­rate de noi drept neprietenoase, deoarece pot fi îndreptate numai împo­triva Rusiei. În al doilea rând avem în vedere garanţiile că desfăşurarea elementelor scutului de apărare antirachetă nu va aduce prejudicii potenţialului strategic al Rusiei şi nu ar atrage după sine ameninţări la adresa securităţii populaţiei noastre. Dacă nu vor fi aduse astfel de garanţii, atunci nici noi nu vom putea veni în întâm­pinarea partenerilor noştri. În sfârşit, a treia problemă – considerăm că este inacceptabilă militarizarea spaţiului cosmic. Plasarea armelor în cosmos reprezintă o consecinţă inevitabilă a dezvoltării tehnologice a sistemelor de apărare antirachetă şi e bine să avem în vedere acest lucru. Sperăm că vom cădea de acord în avans că nu se va trece de această linie.
- Care sunt şansele reluării nego­cierilor pe Tratatul Forţelor Convenţio­nale în Europa (CFE), după ce discuţiile pe strategia de apărare antirachetă vor fi ceva mai consistente? Vă întreb deoarece România şi Turcia – posibile gazde ale elementelor scutului anti­rachetă NATO fac parte din acele zone limitrofe din tratatul CFE…
- Dacă vom reuşi să realizăm propu­nerea Rusiei cu privire la reorientarea planificării militare a NATO şi Rusiei, la ieşirea din paradigma „unul împotriva celuilalt“, iar scutul european antira­chetă să fie un sistem comun cu respon­sabilităţi clar conturate, atunci necesitatea de a avea un tratat CFE va dispărea. Crearea unui sistem de apărare antirachetă european comun va duce la un alt nivel de încredere şi de cooperare între părţi, astfel încât nu va mai fi nevoie să calculăm limitările pe flancuri. Vom merge oricum pe o calitate cu totul nouă a schimbului de informaţii. Şi, desigur, aceasta va elimina multe dintre diferenţele şi îngrijorările actuale.
- Dintre toţi partenerii europeni ai NATO care şi-au reajustat politicile privind relaţia bilaterală cu Rusia, România pare incapabilă să găsească o modalitate în acest sens. Cred însă că nici Rusia nu este prea dispusă la dialog. Greu de înţeles, deoarece Rusia e un stat care (prin vorbele premierului Putin) apreciază loialitatea. Trebuie România condamnată pentru că e un partener loial al Alianţei Nord-Atlantice?
- Nu. Dar cred că nu este nici vina Rusiei pentru faptul că România ocupa în Consiliul NATO – Rusia o poziţie aparte. Mai degrabă, întrebarea ar trebui adresată întâi la Bucureşti, nu la Moscova. România încearcă să îşi consolideze rolul său în regiune, dar metodele prin care operează, eu personal consider că sunt de natură să nască suspiciuni. De exemplu, politica în privinţa Republicii Moldova în mod clar vizează un Anschluss (n.r.: unire), aspect care nu are cum să nu neliniş­tească, mai ales că pe Nistru există un „conflict îngheţat“, mereu gata să izbucnească. Apoi, multe dintre decla­ra­ţiile publice rostite de către preşe­dintele Băsescu au un caracter duşmănos la adresa Rusiei. Greu de crezut că acest lucru poate fi propice unui dialog. Sper că este doar retorică. Însă acest lucru nu poate să nu ne mâhnească.
- S-au vehiculat multe variante privind relaţia Rusia-NATO. Foarte rar am auzit însă vorbindu-se de un NATO al Grupului de la Shanghai. De ce? Lumea viitorului se construieşte cu vedere la Pacific (iar recentele tensiuni privind Kurilele arată că Rusia a înţeles acest lucru). Se teme Rusia că pe termen lung nu va putea gestiona relaţia cu China?
- Rusia are cea mai mare parte din teritoriu pe continentul asiatic şi politica externă multi-vectorială, pre­cum şi participarea noastră în SCO, dar şi parteneriatul strategic bilateral cu China nu interferează în niciun fel asupra relaţiilor noastre cu NATO şi nu are practic nici un efect asupra lor. În ceea ce priveşte astfel de temeri, vă pot spune că noi nu suntem o ţară ghidată de fobii.
- Aţi cerut desfăşurarea unei anchete asupra războiului cibernetic cu Iranul (prin utilizarea virusului Stuxnet), atenţio­nând asupra pericolului declan­şării unui nou Cernobâl. Ce reacţii aţi primit din partea partenerilor?
- Nu sunt îndreptăţit să divulg cum au reacţionat la aceasta partenerii mei din cadrul Consiliului Rusia-NATO. Vă spun altceva: nu-mi place că NATO consideră tema apărării împotriva atacurilor cibernetice un subiect-tabu în discuţiile cu Rusia.
- După încheierea misiunii la NATO, veţi opta pentru scena politică moscovită sau aţi fi tentat să vă încercaţi puterile în Caucaz – acolo unde Alexander Khloponin spunea la numirea sa că nimic nu e imposibil de rezolvat, doar că rezultatele, iată, încă se lasă aşteptate? Îmi amintesc că la un moment dat în trecut aţi avut o astfel de intenţie…
- După cum cred că deja se ştie, recent (n.r.: 18 februarie 2011) am primit o nouă însărcinare – aceea de şef al grupului de lucru de pe lângă Administraţia Prezidenţială cu misiu­nea de a coordona participarea Fede­raţiei Ruse în cadrul cooperării interna­ţionale în domeniul apărării antira­che­tă. Cu alte cuvinte, acum sunt Repre­zentant special al Preşedintelui Rusiei la negocierile cu NATO privind strategia de apărare antirachetă. După cum puteţi vedea, eu rămân deocamdată în politica externă, iar această nouă mi­siu­ne în munca mea este extrem de importantă şi de răspundere. Uraţi-mi succes!

Interviu realizat de Gabriela Ioniţă

Publicat în Cadran Politic, nr. 73, Aprilie 2011

A fost parafat acordul pentru tronsonul bulgăresc al South Stream

În prezența premierului rus Vladimir Putin și a omologului său bulgar Boyko Borissov, Bulgaria şi Rusia au semnat, sâmbătă, la Sofia un acord pentru gazoductul South Stream. Acordul prevede crearea unei societăţi comune ruso-bulgare care să construiască şi apoi să administreze tronsonul bulgăresc al gazoductului. Compania va fi deţinută în proporţii egale de compania rusă Gazprom şi de Holdingul energetic bulgar BEH, existând posibilitatea ca acesta din urmă să fie înlocuit de o altă companie bulgărească. Gazoductul, prevăzut a fi dat în folosinţă în 2015, va avea o capacitate totală de 63 miliarde de metri cubi de gaze pe an. Gazoductul urmează să iasă de pe teritoriul Rusiei, traversând Marea Neagră şi ieşind pe ţărmul ei de vest.
În cadrul conferinței de presă de după semnarea acordului, premierul Putin a amintit de faptul că în ultimele 9 luni ale acestui ani schimburile comerciale din Rusia și Bulgaria au crescut cu 50 la sută și despre posibilitatea construirii unei centrale nucleare la Belene.
Privitor la tronsonul românesc al South Stream discuțiile ar urma să fie finalizate până în luna decembrie. Ce șanse avem de a ieși dintr-un joc de sumă nulă în relațiile cu FR ? Minime, aș zice...

Epilog la poveşti cu spioni / diplomaţi expulzaţi

Epilog la povesti cu spioni / diplomaţi expulzaţi: în timp ce comandantul suprem meditează adânc la cum D-zeu ale noastre servicii n-au putut să aibă şi ele acolo ceva la dosar cu diplomaţii ruşi de la Bucureşti (pe cel expulzat l-am trimis acasă în virtutea unei replici formale arţăgoase de tip război rece, fără să-i putem pune în cârcă măcar o sacoşă cu tăieturi din ziare), vă propun un scurt exerciţiu de îmbogăţire a imaginaţiei:

Imaginați-vă o discuție bilaterală româno-rusă, în care președintele României îi explică omologului rus cum e cu "misiunea istorică" a României - aceea de punte între Est și Vest, de garant a securității regionale şi alte asemenea sintagme cu formă frumoasă dar fără fond, pe care nu le-a ratat niciunul din domnitorii vremelnici de la Cotroceni când a trebuit să rostească un speech la ţol festiv...

Imaginaţi-vă că personajele scenei de mai sus sunt Băsescu și un Putin ușor amuzat - nu ştim dacă din cauza speech-ului sau a amintirilor din sejururile la Camp Davis ! ... Răspunsul preşedintelui /actual premier al Rusiei, în maniera tipică ce l-a consacrat, poate trezi din beţia puterii iluzorii pe oricine mai are o fărâmă de conştiinţă a valorii proprii şi ar putea face deliciul presei zile în şir...

Imaginaţi-vă că în buna tradiţie românească în care totul se poate rezolva printr-un telefon, preşedintelui României i s-a părut normal să-i ceară omologului rus numărul de telefon mobil, precizând că: "I very much want, during my time in office, to become one of your European friends, a friend who can call you at any time and who you can call at any time"... "Mr. President, you can call me any time on Kremlin phone...they are ably to find me everywhere, at any time..." a răspuns interlocutorul, parând cu un zâmbet (ironic?!) insolita cerere...

Imaginaţi-vă că vajnicul ex-căpitan de navă umilit de un ex-colonel kgb care l-a pus să sune pe centrala de la Kremlin ca pe orice preşedinte de rând, a considerat că singura modalitate inteligentă de a răspunde umilinţei suportate a fost deschiderea unei confruntări în manieră tipică războiului rece, asumându-şi un joc a cărui sumă e zero pentru România, dar care îi conferă iluzia reabilitării orgoliului rănit...
Desigur, stenograma discuţiei respective poate oricând demonstra contrariul - sau poate nu ?! Dovada că ne aflăm relativ în sfera imaginaţiei: arhiva Kremlinului îşi aminteşte sumar de întâlnirea respectivă :) la fel şi arhiva Ambasadei României la Moscova ...

Iată însă că dorința de materializare a "misiunii" s-a împlinit și suntem punte între reglările de conturi și spioni între Est și Vest...doar că prin comparaţie cu reţeaua de spioni a Rusiei, pusă recent pe tapet de Washington, spionii aliaţilor USA - chiar deghizaţi în diplomaţi - par nişte simpli băieţi de mingi, astfel că partea cu "istorică" mai trebuie să aştepte.... Запишите ?!

Cooperarea Rusia – UE între deziderate şi realităţi concrete

La sfârşitul lunii mai, la Rostov pe Don vor avea loc lucrările unei noi reuniuni la vârf între reprezentanţii Rusiei şi cei ai Comunităţii Europene. Summit-urile Rusia-UE sunt organizate de două ori pe an – o dată în Rusia şi o dată în ţara care deţine preşedinţia rotativă a Uniunii Europene. Ultimul summit a avut loc în Suedia, în noiembrie 2009, când Rusia şi oficialii UE s-au concentrat asupra schimbărilor climatice, eforturile de a depăşi consecinţele crizei creditelor la nivel global şi problema aprovizionării cu energie a Europei.
De pe agenda actualei reuniuni nu vor lipsi discuţiile privind noul cadru normativ care va reglementa relaţiile dintre cele două părţi. Potrivit ministrului de externe al Rusiei, Serghei Lavrov: „Kremlinul vede în Parteneriatul pentru Modernizarea o parte importantă a cooperării bilaterale. Acest concept de parteneriat pentru modernizare a fost discutat şi aprobat anul trecut, la Summit-ul anterior Rusia-EU de la Stockholm, şi au fost demarate discuţii cu partenerii noştri din Uniunea Europeană cu privire la modul în care putem obţine progrese concrete pe agenda noastră comună”. De asemenea, diplomatul rus a menţionat că: “Forma de bază a viitorului parteneriat a fost deja conturată – de aici încolo ne propunem să acordăm prioritate problemelor mai concrete şi semnificative ale domeniilor de colaborare, aceasta însemnând economie, probleme sociale, educaţie, ştiinţa, tehnologie, inovaţie, guvernare, administraţie şi justiţie”.
Uniunea Europeană este principalul partener comercial-economic al Federaţiei Ruse, iar Federaţia Rusă deţine primul loc în lista furnizorilor de gaze naturale spre UE şi locul doi la capitolul livrărilor de petrol. În prezent cooperarea bilaterală între Rusia şi Uniunea Europeană se bazează pe un parteneriat extins şi Acordul de cooperare din iunie 1994, încheiat între Comunitatea Europeană şi statele membre ale acesteia, pe de o parte, şi Federaţia Rusă, pe de altă parte. Cel puţin aşa arată lucrurile teoretic. Faptic, realitatea e ceva mai complicată. Pentru că deşi formal vorbim de o relaţie bilaterală, documentul în cauză, intrat în vigoare la finele lui 1997, include în prezent dinspre partea UE un număr de 29 de persoane juridice internaţionale, mai multe ţări devenind membre ale Comunităţii Europene după 1997. În plus, trebuie avut în vedere că Acordul din 1994 a fost convenit şi semnat la un moment în care Occidentul încă se dovedea euforic faţă de încheierea Războiului Rece şi dispariţia ameninţării de expansiune a comunismului sovietic. Acum, situaţia s-a cam schimbat: având în vedere numărul crescut de state membre UE, principiul consensului utilizat în încheierea acestor acorduri e mai greu de pus în practică, iar repetatele crize ale gazului şi conflictul cu Georgia şi-au lăsat amprenta negativă asupra climatului de negociere, un climat nu foarte favorabil pentru Rusia. Şi chiar dacă acordul în curs urmează să fie înlocuit de un nou cadru juridic, lucrurile nu se vor simplifica prea mult. Avem în vedere faptul că în interiorul UE atitudinea faţă de Rusia este extrem de diversă. [Articol integral]

Publicat în Cadran Politic, editia mai 2010

Aleksandr Dugin – „Rusia respinge prezenţa navelor flotei SUA în Marea Neagră”

Aleksandr Dugin Gelyevich – cunoscut politolog şi unul dintre cei mai populari ideologi ai expansionismului şi naţionalismului rus. Asociat în multiple rânduri apropiaţilor Administraţiei de la Kremlin şi cu relaţii strânse în cadrul Forţelor militare ruse, A. Dugin este liderul Partidului Eurasia şi creatorul şcolii ruse moderne de geopolitică.

C.P.: – Vedem zilnic în toate părţile lumii demonstraţii de amploare. E un mod democratic de a-ţi exprima dezacordul. În Rusia, măsurile autorităţilor, dar şi inabilitatea opoziţiei au concurat la ducerea acestui drept în derizoriu. Populaţia nu crede în instituţia acestui drept cetăţenesc. Poate tocmai de aceea episodul Kaliningrad a făcut atât de multă vâlvă. Dvs. cum vedeţi acest episod ?

A.D.: – Sunt de acord că există unele probleme cu modul de funcţionare a democraţiei în Rusia. Dar în acelaşi timp cred că există o foarte mare problemă a democraţiei ca atare, fie că vorbim de Occident sau de altă parte a lumii. Acţiunile de protest în masă nu şi-au putut atinge scopul unic real – acela de răsturnare a sistemului capitalist bazat pe exproprierea valorii reale a muncii umane.

Democraţia în sine la scară mondială, este falsă. Este complet falsificată. Ceea ce noi numim « democraţie» este de fapt un Spectacol, cu sau fără ochelari speciali. Mai exact: în societăţile avansate spectacolul democratic este foarte impresionant, la fel ca tehnologia 3D din filmul Avatar. În societăţile tradiţionale, iar Rusia se încadrează pe deplin aici, cu tehnologii mai învechite, inevitabil, iluziile Spectacolului sunt mult mai sărace. Noi, ruşii, trăim în prima fază de minciună capitalistă. Deci, Spectacolul democraţiei noastre este rău şi cruzimea exploatării capitaliste nu este mascată eficient. Capitalismul este incompatibil cu democraţia reală, drepturile şi libertăţile omului şi justiţia socială. Singura diferenţă sesizabilă între noi şi Vest este că la noi capitalismul este mult mai crud.

C.P.: – Rămânând la nivelul percepţiei populaţiei. Iată, la Kaliningrad, populaţia nu s-a dovedit foarte entuziasmată de speech-urile unor lideri ai opoziţiei care s-au grăbit la tribună pentru a-şi clama dezaprobarea faţă de regimul Putin (spun Putin şi atât, pentru că nu a scandat nimeni Jos Medvedev !). Ce erori stau la baza eşecului opoziţiei de a se legitima ca o forţă politică de care trebuie să se ţină cont ?

A.D.: – Cert este că acum în Rusia nu avem o opoziţie reală, viabilă. Cea mai mare parte a opoziţiei (în principal cea care este reprezentată în Duma de Stat) este dezinteresată de mersul politicii şi aprobă trăsăturile generale ale discursului şi cursului politic iniţiat de Putin. Medvedev se dovedeşte a fi ca şi inexistent, aşa că nu are de ce să fie menţionat de protestatari. Singurul grup de opoziţie care se mişcă este încă marginal, plătit de către SUA şi de alte ţări NATO, nu are un program politic viabil şi are ca unic scop destabilizarea situaţiei interne şi provocarea de probleme sistemului Putin. Uneori ei obţin sprijinul maselor populare – ca în cazul Kaliningrad – dar acest aspect este întâmplător şi fără nici un efect la scară naţională. În zonele îndepărtate ale Rusiei problemele sociale sunt într-adevăr foarte grave şi acestea reprezintă motivul acţiunilor de protest. Fără o asociere cu politica de opoziţie. Dar, şi în Statele Unite ale Americii suntem martorii a multor acţiuni de masă care, de obicei duc nicăieri. Cazul Kaliningrad este supraestimat în Occident. În Rusia, nimeni nu ştie şi nu vrea să ştie mai multe despre asta.

CP: - Media rusă a vorbit la un moment dat despre un posibil partid prezidenţial. Care ar fi logica şi scopul înfiinţării unui partid al preşedintelui Medvedev ? S-a vorbit la un moment dat de posibila fracţionare a partidului Rusia Unită. Credeţi că vom asista la o migraţie spre partidul prezidenţial ?

AD: – Au existat speculaţii pe această temă. Dar nimeni nu vorbeşte clar despre o astfel de posibilitate încă. Mă îndoiesc că ar fi posibil. Medvedev este complet zero ca om. Ca om politic, spun. Pe de altă parte, Rusia Unită nu este un partid politic real, dar este pe deplin sub controlul lui Putin. Logic, pentru a crea un “partid prezidenţial” avem nevoie de un preşedinte real. Dar tocmai acest lucru este exact ceea ce ne lipseşte.

CP: – Ce înseamnă exact în opinia dumneavoastră, că “Rusia Unită nu este partid politic real”?

[Interviu integral]

Publicat în Cadran Politic, editia mai 2010

Opoziţia rusă, electoratul şi laurii ofiliţi ai dizidenţei

La jumătatea lui martie, în 76 din cele 87 regiuni ale Federaţiei Ruse populaţia a fost chemată la urne pentru a-şi decide autorităţile locale. Deşi nu a mai constituit pentru nimeni o surpriză procentul majoritar obţinut de partidul premierului Vladimir Putin, aceste alegeri (considerate ca fiind un test de popularitate pentru partidul de guvernământ Rusia Unită, pe fondul creşterii şomajului şi a preţurilor la utilităţi) au furnizat şi surprize.
Între care s-a detaşat net victoria la Irkutsk a candidatului susţinut de Partidul Comunist. În ceea ce priveşte rezultatele slabe obţinute de opoziţie, acestea au fost justificate în tradiţia deja obişnuită a acuzelor la adresa sistemului Putin. Liderii opoziţiei, secondaţi de observatorii asociaţiilor non-guvernamentale au rostit din nou cuvântul ”fraudă”. În replică, şeful Comisiei Electorale Centrale, Vladimir Churov, a catalogat sistemul electoral din Rusia ca fiind „cel mai bun din lume”. Desfăşurarea scrutinului a fost însoţită de măsuri de securitate fără precedent. Previzibil, în condiţiile în care la alegerile regionale de anul trecut (11 octombrie 2009), partidele de opoziţie au vociferat zgomotos că victoria partidului de guvernământ Rusia Unită s-a datorat unei masive fraude, după care preşedintele Dmitri Medvedev a declarat că alegerile au nevoie de o supraveghere mai strictă pentru a se asigura un vot corect şi echitabil. La nivel general, pe fondul crizei, Rusia Unită a pierdut serios din popularitate, dar ar fi impropriu să vorbim de un reviriment spectaculos al opoziţiei.[articol integral]

Caucazul de Nord – politica de forţă sau cea de mediere ?

La douăzeci de ani de la destrămarea Uniunii Sovietice, Caucazul de Nord pare mai mult ca oricând un teritoriu al nimănui. Exacerbarea tendinţelor separatiste însoţite de conflictele inter-etnice şi creşterea indicelui de islamizare au făcut ca în Cecenia, Inguşeţia şi Daghestan atentatele, răpirile, asasinatele să facă parte din agenda fiecărei zile. Până în prezent, autorităţile de la Moscova s-au dovedit incapabile să găsească o soluţie viabilă de rezolvare a situaţiei. Politica de forţă s-a dovedit ineficientă şi chiar contraproductivă, ducând la crearea unei spirale a violenţei.
[textul integral al analizei îl puteti citi aici - part 1 şi aici - part 2 ]

Potrivit reputatului economist rus Vladislav Inozemtsev: „Din punct de vedere economic, 2010 va fi pentru Rusia un an pierdut”

- Domnule Vladislav Inozemtsev, deoarece contabilizăm încă pierderile aduse de criză anul trecut şi facem planuri pentru 2010, vă rog să ne spuneţi cum se prevede viitorul an pentru Rusia ? Desigur, va fi un an greu (ca pentru majoritatea ţărilor). Dar care sunt perspectivele concrete din punct de vedere economic ?

- Personal, nu privesc cu optimism la 2010 – criza economică va continua. Probabil nu la acelaşi nivel dramatic precum cel al anului trecut, dar schimbări esenţiale în economie nu vor fi – creşterea economică se va situa de la 0 la 1%. Investiţiile vor rămâne la nivelul existent sau vor creşte cu un procent insignifiant. Cred că din punct de vedere economic, 2010 va fi pentru Rusia un an pierdut. Şi nu mă aştept ca autorităţile să realizeze acele reforme economice notabile care ar putea forţa economia să pornească pe un trend ascendent.

- Sunteţi printre cei care au privit cu scepticism discursul preşedintelui Medvedev referitor la modernizarea Rusiei. E adevărat că există un oarecare liberalism cameleonic care ridică semne de întrebare, chiar dacă la nivel de discurs lucrurile sună bine. Între timp preşedintele Medvedev a oferit explicaţii suplimentare într-un interviu-fluviu la televiziunea naţională. S-a schimbat ceva în ceea ce priveşte atitudinea dvs. ?

- Am în continuare serioase îndoieli privitor la planurile de modernizare a ţării. Dacă dorim modernizare, atunci în primul rând e necesar să vorbim despre dezvoltarea industriei şi a infrastructurii, ambele aflate într-un important stadiu de înapoiere. Prima problemă care ar trebui abordată prioritar – asigurarea unui nivel al industrie măcar la nivelul mediu al standardelor europene. O astfel de problemă ar trebui rezolvată prin asigurarea unui fundament atractiv pentru modernizare. Am în vedere împrumuturile de tehnologii, atragerea investiţiilor străine, crearea acelei baze necesară investitorilor. O astfel de cale a fost urmată de Japonia, China, Taiwan, Coreea de Sud, iar rezultatele se văd. Astfel, va exista un start real în dezvoltarea industriei. După ce industria va începe să se dezvolte, vom putea vorbi de o tranziţie la economia bazată pe invenţie şi inovare – acel mastering al inovaţiilor, existent în străinătate, dezvoltarea cererii de noi tehnologii.
Preşedintele şi consilierii săi au o viziune contrară: consideră că noi ar trebui să ne dezvoltăm prin intermediul tehnologic, dar pe cont propriu. Ceea ce înseamnă o abatere de la modelul tipic de dezvoltare industrială. În opinia mea, este imposibil de realizat. Apoi, este inutil să investeşti în dezvoltarea tehnologiilor proprii în acest moment, pentru două motive. [articol integral]

interviu publicat in Cadran Politic, nr. 70/ianuarie 2010

Despre modernizarea Rusiei şi impactul „soft power”

În discursul anual despre Starea Naţiunii, un discurs caracterizat de media drept dur, Dmitri Medvedev a criticat în faţa Consiliului Federaţiei Ruse "arhaismul cronic" al ţării pe care o conduce. "În secolul al XXI-lea, ţara noastră are nevoie de o modernizare în profunzime. Va fi o premieră în istoria noastră, ce va fi bazată pe valorile şi instituţiile democraţiei", a spus Medvedev, amintind în acelaşi timp că Rusia nu a reuşit să lupte eficient împotriva crizei economice din cauza dependenţei sale de exporturile de materii prime, al căror preţ a scăzut simţitor.
"Gradul competivităţii economiei ruseşti este ruşinos de scăzut" a mai adăugat preşedintele Rusiei, amintind şi de corupţia extrem de ridicată şi de dependenţa mult prea mare de petrol şi gaz. Majoritatea analiştilor sunt de acord că Medvedev are perfectă dreptate afirmând că din cauza acestor probleme, Rusia nu are capacitatea de a-şi folosi pe deplin potenţialul şi cu atât mai puţin posibilitatea de a le oferi cetăţenilor săi condiţii de viaţă moderne. Sub mottoul "Modernizarea Rusiei", liderul de la Kremlin şi-a propus schimbări importante, iar afirmaţia, de o mare abilitate retorică potrivit căreia această modernizare trebuie să se bazeze pe valorile democraţiei, sună încurajator. Medvedev a adăugat discursului său o retorică democratică, ceea ce a alimentat, ca de obicei, speranţele optimiştilor, în timp ce scepticii aşteaptă ca aceste cuvinte frumoase să se materializeze în fapte. Însă de la „soft power” la fapte concrete, într-un sistem sufocat de hăţişuri birocratice şi arondat unor puternice cercuri de interese, e ca şi cum ţi-ai propune să străbaţi Siberia la pas. [articol integral]

Publicat in Cadran Politic, nr. 68, decembrie/2009

Rusia - ţara în care se moare de inimă. La propriu.

Dimineaţă de şoc în Rusia. În decursul a doar două ore, televiziunile au anunţat moartea a două importante personalităţi, Igor Gaidar şi Vladimir Turcinschi "Dinamit", care deşi s-au manifestat în medii total diferite lasă în urmă o amprentă ce nu poate fi contestată.
Ambii au murit la locuinţele lor situate în cartiere rezidentiale din suburbiile Moscovei, iar ambulantele chemate în ajutor nu au mai putut decât să constate decesele.
Renumitul economist şi politician Igor Gaidar, este considerat şi ca artizant al "terapiei de şoc" din anii '90 şi al reformelor de transformare a economiei URSS în economia de piaţă a Rusiei, dar implicit şi ca artizan al privatizărilor controversate ce au dat naştere oligarhiei ruse şi a miliardarilor gen Berezovski, Hodorkovski sau Abramovici. A fost prim-ministru în două rânduri în timpul regimului Elţîn. Igor Gaidar avea 53 de ani şi a murit ca urmare a unui accident vascular.

Dacă moartea eminenţei cenuşii a economiei ruseşti a fost primită mai degrabă cu răceală mai ales în mediul extra - politic, moartea realizatorului de radio şi televiziune, campion şi showman, actor Vladimir Turcinschi - zis si "Dinamit" - iubitorii show-urilor sportive şi mai ales fanii luptelor de K-1 cu siguranţă ştiu despre cine vorbesc - a provocat o reală consternare în rândul colegilor dar şi a publicului. Avea doar 46 de ani. Era căsătorit şi avea 2 copii. A murit ca urmare a unui atac de cord.
Menţionăm că Rusia se află în topul nefericit al ţărilor în care se moare de inimă. La propriu.

Partidul premierului Putin va continua "să facă legea" şi după recentele alegeri locale

Câţiva din cititorii mei fideli s-au aşteptat ca astăzi să scriu ceva despre alegerile locale din Rusia. Ei bine, nu o voi face. Pentru că nu s-a întâmplat nimic ieşit din comun. Nu s-a schimbat nimic. Deci nu e nimic de comentat. Succesul partidului Rusia Unită (peste 60% din sufragiile populaţiei) se bazează pe două aspecte: popularitatea constantă a premierului Putin şi un aparat de partid (şi de propagandă) extrem de eficient. Dacă la acestea adăugăm incapacitatea opoziţiei ruse de a gândi şi acţiona la unison, e de la sine de înţeles că actualele alegeri nu puteau aduce nimic senzaţional.

Protestatarii (ce-i drept, nu foarte mulţi, dar suficienţi pentru a da o tuşă de democraţie) au fost arestaţi, duşi la secţie şi ulterior eliberaţi. Dar şi asta ţine de obişnuinţă/obişnuit.

Interese comune, dar prioritati diferite si optimism moderat

Interese comune, dar prioritati diferite si optimism moderat pare sa fie atributul evenimentelor aflate în topul agendei internationale a acestei saptamani. Mai exact, e vorba de vizita presedintelui USA, Barack Obama, la Moscova (6 - 8 iulie) si lucrarile Summitului G8 (8 – 12 iulie, L’Aquila, Italia). Pregatita pana la nivel de detaliu, prima vizita oficiala a presedintelui Obama în Rusia a continuat eforturile de „resetare” a relatiilor bilaterale dintre cele doua puteri. La Moscova, Obama a avut convorbiri cu presedintele Dmitri Medvedev si premierul Vladimir Putin, cu reprezentanti ai mediului de afaceri, ai institutiilor neguvernamentale, dar si cu fostul lider Mihail Gorbaciov. Tonul declaratiilor – optimism moderat/resetat. Obiectivul principal al discutiilor a vizat reducerea arsenalelor nucleare si stabilirea bazelor pentru un nou acord, pana în decembrie cand expira tratatul START 1. Cei doi preşedinţi au semnat acordul preliminar pentru noul tratat. Acesta ar stipula reducerea focoaselor nucleare sub plafonul actual (între 1500 si 1650 de unitati); însa rămâne în discuţie problema spinoasa a amplasarii Scutului antiracheta al SUA, subiect asupra caruia Rusia este decisa sa nu faca nici un compromis. Pe agenda convorbirilor s-au aflat si alte subiecte-cheie ale relatiilor bilaterale si internationale, respectiv criza economica, conflictul din Afghanistan, amenintarile nucleare ale Coreei de Nord si Iranului. Însa stabilirea unei relatii pragmatice de cooperare US – Rusia nu pare sa dea rezultatele scontate deoarece, desi ambele parti vorbesc aceeasi limba a intereselor comune (neproliferarea nucleara, lupta contra terorismului, crimei organizate si drogurilor, depasirea crizei economice etc.), prioritatile lor în politica externa sunt însa net diferite. În plus, pretinsa logica a razboiului rece, de care partile se acuza reciproc (Vladimir Putin a facut-o la Forumul de la Davos, iar recent Obama a tintit aceeasi acuza catre premierul Putin), e în fapt fatada în spatele careia stau reconfigurarea sferelor de influenta si interesele economice pe care cele doua puteri le vizeaza separat. Mai mult, chiar daca perceptia rusilor asupra Americii s-a îmbunatatit substantial dupa alegerea lui Obama (de la 23 la 46%, conform Vitsiom), premierul rus Vladimir Putin are în continuare un rol central si determinant în politica Rusiei, încrederea si popularitatea sa mentinandu-se chiar în conditiile crizei. Astfel ca declaratia presedintelui Obama ar putea fi perceputa drept o încercare fatisa de divizare a puterii bicefale a Moscovei. Si o strategie riscanta pentru Washington, raspunsul cu diplomatica ironie a premierului rus („Stau ferm pe ambele picioare si privesc spre viitor”) fiind edificator. Prefatat de ample proteste (desi Italia a suspendat temporar Acordul Schengen tocmai pentru a preveni astfel de incidente), Summitul G8 (Canada, Franta, Germania, Italia, Japonia, Rusia, Anglia si USA) de la L’Aquila (capitala regiunii Abruzzo) va aborda criza economica globala, siguranta hranei, lupta împotriva schimbarilor climatice si comertul international. [more...]

Publicat în Top Business, nr. 773, 9-22 iulie 2009

Politica Matrioşkăi şi miza asiatică

Deşi analiştii politici s-au arătat destul de sceptici înaintea recentului summit UE-Rusia desfăşurat la Habarovsk, rezultatele n-au lipsit. Ba, mai mult, politica Matrioşkăi a punctat serios în relaţia cu U.E. Avem în vedere faptul că la finalul discuţiilor, Jose Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene, a admis ca fiind pozitivă ideea actualizării Cartei energetice europene şi a salutat propunerile lui Dmitri Medvedev în această direcţie.

Preşedintele Medvedev a anunţat din nou la Haba­rovsk propunerea de a se crea „o nouă arhitectură a secu­rităţii europene” şi înzestrarea ei cu o bază juridică, una care să permită să se răspundă mai bine la crizele eventuale, în speranţa că măcar de această dată auzul liderilor europeni va fi ceva mai receptiv. Şi, probabil, nu întâmplător, preşedintele Medvedev a ales Habo­ro­vsk pentru reuniunea din acest an. Adică în Orientul Extrem al Rusiei, la graniţa dintre cele două continente: Europa şi Asia. Pentru că nu trebuie să uităm că, din punct de vedere geo­politic, Rusia are o relevanţă unică în lume, prin poziţia sa în cadrul con­tinentului euroasiatic, la interfe­ren­ţa unor civilizaţii şi culturi atât de diferite, un stat fără analog, care a combinat în structurile sale caracteristici funda­men­tale europene şi, deopotrivă, asiatice. Din această îmbinare a rezultat un spaţiu etnocultural unic, cu o mentalitate specifică şi care necesită un tip de abordare aşijderea. Asta pare că şi-a dorit preşedintele Medvedev să le reamintească liderilor europeni atunci când i-a invitat “să simtă mai bine Rusia”, mai exact Rusia asiatică. Şi probabil în acelaşi sens, liderii asia­tici au fost invitaţi la Ekaterinburg pentru lucrările Summit-ului Organi­zaţiei de la Shanghai, de această dată fiind vizată a fi simţită "mai bine" Rusia europeană. [more...]

Publicat în Cadran Politic Review, nr. 68/iunie 2009

Ministrul de externe al Ucrainei confirma parteneriatul cu America pentru modernizarea sistemului de tranzit a gazului

Ria Novosti: Ukrainian Foreign Ministry confirmed appeared in the Russian media about the fact that the Charter of the strategic partnership between Ukraine and the United States provide for the involvement of the United States to modernize the gas transport system of Ukraine.

Charter provides for specific mechanisms for energy cooperation, in particular the launch of a bilateral working group on energy security, as well as deepening the tripartite dialogue in the format of Ukraine-US-EU enhanced energy security », - says in a commentary the head of the press service of the Ukrainian Foreign Ministry Vasily Kirilicha .

Iata ca se confirma, cel putin partial, informatiile potrivit cărora Ucraina a dat unor companii americane "nitel" din conductele de tranzit; pentru modernizarea infrastructurii, zic ucrainenii. Ruşii par să fie de altă părere; şi explica de ce Vladimir Putin doreste replierea Rusiei pe alte rute de transport; evident, prezenta americanilor în domeniul strategic al tranzitului de gaz schimba multe in ecuatia problemei. Si o face si mai complicata. Iar dilema lui Băsescu şi mai greu de rezolvat. Deocamdata le-a transmis celor de la Bruxelles ce variante are Romania. Voi reveni cu un comentariu mai amplu pe această temă.