Dezbatere: Putin si politica externa a Rusiei

Pentru toti cei interesati de subiect - you are welcome !
Mai multe detalii găsiti aici .

Rusia - ţara în care se moare de inimă. La propriu.

Dimineaţă de şoc în Rusia. În decursul a doar două ore, televiziunile au anunţat moartea a două importante personalităţi, Igor Gaidar şi Vladimir Turcinschi "Dinamit", care deşi s-au manifestat în medii total diferite lasă în urmă o amprentă ce nu poate fi contestată.
Ambii au murit la locuinţele lor situate în cartiere rezidentiale din suburbiile Moscovei, iar ambulantele chemate în ajutor nu au mai putut decât să constate decesele.
Renumitul economist şi politician Igor Gaidar, este considerat şi ca artizant al "terapiei de şoc" din anii '90 şi al reformelor de transformare a economiei URSS în economia de piaţă a Rusiei, dar implicit şi ca artizan al privatizărilor controversate ce au dat naştere oligarhiei ruse şi a miliardarilor gen Berezovski, Hodorkovski sau Abramovici. A fost prim-ministru în două rânduri în timpul regimului Elţîn. Igor Gaidar avea 53 de ani şi a murit ca urmare a unui accident vascular.

Dacă moartea eminenţei cenuşii a economiei ruseşti a fost primită mai degrabă cu răceală mai ales în mediul extra - politic, moartea realizatorului de radio şi televiziune, campion şi showman, actor Vladimir Turcinschi - zis si "Dinamit" - iubitorii show-urilor sportive şi mai ales fanii luptelor de K-1 cu siguranţă ştiu despre cine vorbesc - a provocat o reală consternare în rândul colegilor dar şi a publicului. Avea doar 46 de ani. Era căsătorit şi avea 2 copii. A murit ca urmare a unui atac de cord.
Menţionăm că Rusia se află în topul nefericit al ţărilor în care se moare de inimă. La propriu.

Despre Reconciliere...

Orice asemănare cu persoane şi situaţii din realitatea imediată...e pur întâmplătoare şi neintenţionată. Dixit !

Cine pune ruj pe buzele mortului?

Sub atenţionarea destul de sumbră "Pompele funebre n-au serviciu de salvare", editorialul semnat de Constantin Dumitru în Top Business atrage atenţia asupra unui aspect despre care n-am auzit o vorbuliţă în această campanie: diferenţa dintre a fi sau a nu fi lider politic, făcător de istorie şi pentru generaţiile ce va să vină. Un text cumpătat şi realist. Şi mai ales decent. Mie mi-a plăcut.

"Expresia de trista dar înversunata satisfactie „Le-a murit cadavrul!” are, probabil, o sorginte folclorica si trebuie sa fi existat la mai multe popoare, la cele mai vechi întâi, că sunt mai păţite. Cei care au sansa (nefericirea?) de a reprezenta sute, mii, milioane de oameni sunt la fel de muritori, de expusi bolilor, îmbatranirii, sclerozei si, pana la urma, mortii. E adevarat ca, uneori, moartea precede decesul, existand si pentru oamenii de rând neşansa unei supravieţuiri pur biologice atunci când ce era adevărat s-a stins. Sunt oameni a căror moarte survine timpuriu, desi supravieţuiesc si mimează viaţa. Ei sunt şi cei mai intoleranţi faţă de nesimţiţii care continuă să trăiască, să aibă imaginaţie, să creeze. Toate le hotărăşte Dumnezeu dar mai are şi omul o contributie atunci când, pe ceea ce psihologii numesc linia minimei rezistente, alege lenea linistii convins fiind că viaţa doare. Mai devreme sau mai târziu, liderii (si nu doar cei politici) pur si simplu expiră. Zadarnice cosmetizările, rujul de pe buzele mortului nu readuce sângele în obraji. Personalităţile puternice schimbă mereu ceva în viaţa lor, în opera lor artistică, în cercetările ştiinţifice, în business, chiar în modestele activităţi manufacturiere. În politica, marii lideri (pentru ca aia mai mici supravietuiesc ca adjuncti ai oricui, oriunde, pentru oricine) propun proiecte mari si supravietuiesc cat timp si daca acele proiecte au viaţă. Apoi se apucă de altceva, scriu cărti, participă la simpozioane. Într-o lume normală... [articolul integral]

Rusia lui Putin e alta

La sfârşitul săptămânii trecute s-au împlinit 10 ani de la ascensiunea fulminantă a lui Vladimir Putin în politica rusă şi mondială. De la numirea sa în funcţia de prim ministru (9 august 1999), Rusia a cunoscut o sinuoasă evoluţie de la un stat instabil şi semi-democratic la democraţia suverană de astăzi. Astfel că, între doua vizite de lucru, premierul rus Vladimir Putin şi-a serbat aniversarea a zece ani de cariera politică de succes printr-o nouă serie de fotografii demne de un pictorial în FHM. Din păcate, pentru o ţară aflată în topul sinistru al deceselor cauzate de boli cardiace sau de SIDA, faptul că premierul e în formă fizică excelentă nu constituie o soluţie la problemele din sistemul de sănătate pe care guvernul rus încearcă fără prea mari succese să le rezolve. Dar asta e cu totul altă discuţie. Revenind la „decada putinistă” din istoria post-sovietică, popularitatea constantă a lui Vladimir Putin se datorează faptului că, dincolo de susţinutele demersuri propagandistice, majoritatea ruşilor achiesează că, după „coşmarul” din perioada Eltîn, în "Epoca Putin” viaţa lor s-a îmbunătăţit. În realitate, îmbunătăţirea poziţiei socio-economice a clasei de mijloc şi asigurarea „pragului de supravieţuire” pentru o treime din populaţia ţării a fost interfaţa în spatele căreia uriaşele resurse ale Rusiei au fost redistribuite de la oligarhii „răi” la cei „buni” şi apropiaţi noii structuri politice. Acest aspect a făcut, deasemenea, suportabilă şi acceptată reducerea drepturilor cetăţeneşti. Care, la rândul său, a permis autorităţilor reformarea sistemul politic în acord cu propriile interese, fără obstacole majore din partea grupurilor de opoziţie (astăzi reduse aproape cu totul la tăcere). Între revopsita ideologie declarativă, creionată de către Vladislav Surkov&comp., şi ideologia concretă de împărţire a averii Rusiei pe criterii preferenţiale, discrepanţele au devenit în timp din ce în ce mai vizibile. Şi ca o ironie a sorţii, guvernul premierului Putin a fost pus într-o poziţie cel puţin delicată deoarece criza economică actuală a reliefat cât de malignă a fost stagnarea reformelor, stagnare patronată de Vladimir Putin pe vremea când era preşedinte. [more...]

Publicat în Top Business, nr.778, 13 - 19 august 2009
www.topbusiness.ro

“Continui să cred că putem construi o Românie în care europenismul să nu fie doar o «formă fără fond»

în dialog cu preşedintele PNL, Crin Antonescu

- Domnule Crin Antonescu, aveţi deja o experienţă de 19 ani pe scena politică din România. Şi pentru că vorbim de săptămânalul “Top Business”, voi începe acest interviu adresându-vă o întrebare pragmatică, specifică oamenilor de afaceri. Care sunt avantajele şi dezavantajele persoanelor care au statutul de politician de/în România ?
Crin Antonescu: - Înţeleg că întrebarea se referă în general la oamenii politici şi la realităţile din România, nu la mine ... Voi încerca să fiu la fel de pragmatic şi concis.
Avantaje: unu - politicienii “deschid uşi” într-o măsură incomparabil mai mare decât ceilalţi cetăţeni; doi – un politician are şansa unor salturi spectaculoase, justificate sau nu, în carieră, şansă de asemenea incomparabilă cu a majorităţii cetăţenilor, indiferent de profesie sau domeniu de carieră; trei – politicienii au avut şansa unui acces direct şi imediat la resursele financiare, deci şansa de a se îmbogăţi a fost net superioară majorităţii populaţiei. Astea au fost percepute ca avantaje şi urmărite în bună măsură de cei care au optat pentru cariera politică. Iar, din păcate, generaţia tânără nu a venit spre domeniul politic ca urmare a unor idealuri şi credinţe, ci strict pentru a obţine aceste avantaje.
Dezavantaje: unu – lipsă de credibilitate, pentru că, deşi nicăieri în lume politicienii nu sunt prea iubiţi, în România ei nu sunt deloc respectaţi, ceea ce constituie un handicap important pentru un om politic; doi – sunt, într-un fel şi din vina lor, victime ale percepţiei publice despre ei înşişi; ca să simplificăm, îşi închipuie fără temei că sunt sau au devenit cineva, numai pentru că, fără a-i respecta în fapt, lumea se comportă reverenţios cu ei; trei – au o şansă mai mică în ce priveşte acel aspect preţios pentru fiecare om, adică viaţă privată, viaţă de familie.
- Extinzând puţin spaţiul de discuţie, cum credeţi că e perceput pe plan extern statutul de om politic român ?
CA: - Dacă ne referim la percepţia externă, trebuie să admitem că politicienii români au o condiţie destul de fragilă. Dar am văzut, ce-i drept de la distanţă, că şi în acest context funcţionează vechea zicală “Omul sfinţeşte locul” şi că depinde de fiecare în parte cum este perceput, respectat, preţuit. Evident, în acest context nu putem face abstracţie şi de anumite condiţionări care nu ţin direct de capacităţile oamenilor politici. Ca preşedinte al României, prim ministru sau ministru de externe (mă refer la aceste trei funcţii deoarece ele au cea mai mare vizibilitate în plan extern) poţi fi un om cu adevărat excepţional, dar tot vor exista limitări care ţin de poziţia ţării pe care o reprezinţi, de importanţa ei, de eşicherul politic, de percepţia prin mass-media şi de realitatea ei de percepţie. Să ne amintim că Titulescu a fost recunoscut în plan extern ca o minte cu adevărat strălucită, a fost chiar considerat “un cârmaci prea mare pentru o corabie atât de mică”. Cu toate acestea, deşi intervenţiile sale au ajutat mult România în anumite momente, totuşi nu au putut să-i schimbe destinul. [ more...]

Publicat în Top Business, nr. 767, 28 mai - 3 iunie 2009

Mihai Kasianov - “Întreaga modalitate de comercializare a gazului în Rusia este în mare parte non-transparentă şi dubioasă”

“Oamenii cred că Rusia uzează discriminatoriu de preţul gazului, în funcţie de ţări «bune» şi «rele» - cred că aceasta e o practică greşită şi care trebuie realmente stopată” consideră ex-premierul şi actualul lider al opoziţiei ruse, Mihail Kasianov.

La Conferinţa de la Bucureşti, eveniment desfăşurat în timpul Summit-ului NATO, aţi declarat că “relaţia dintre România şi Rusia este una normală”. Cum vă explicaţi, în acest caz, faptul că România plăteşte cel mai ridicat preţ dintre toate ţările europene pentru gazul natural importat din Rusia ( 420$, prognozat să crească la 470$)?

Cred că este puţin forţat să judecăm nivelul şi calitatea relaţiilor dintre Rusia şi celelalte ţări, inclusiv România, în funcţie de preţul gazului din contractele bilaterale. Evident, preţul trebuie să se bazeze pe o formulă clară şi transparentă care ia în considerare starea pieţei în momentul respectiv şi costurile de furnizare. Asta e tot! Dar faptul că aţi pus această întrebare ajută la limpezirea acestui aspect – oamenii cred că Rusia uzează discriminatoriu de preţul gazului , în funcţie de ţări «bune» şi «rele» – cred că aceasta e o practică greşită şi care trebuie realmente stopată.

În aceeaşi sferă de discuţie, preşedintele Traian Băsescu a declarat recent că, potrivit discuţiilor avute cu preşedintele – actual premier – Vladimir Putin, “nivelul mare al preţului la gaz se datorează intermediarilor” şi că va încerca în tandem cu Moscova o soluţie prin care să fie excluşi intermediarii. Cum comentaţi acest aspect (luând în considerare că aceşti intermediari – vă amintiţi, bineînţeles – sunt companii deţinute de oameni apropiaţi Kremlinului, unele chiar cu acţiuni deţinute la Gazprom)?

Din păcate, întreaga modalitate de comercializare a gazului în Rusia este în mare parte non-transparentă şi dubioasă. Nimeni nu analizează raţio­namentul politicilor Gazprom. Sub actualul regim politic, Gazprom nu este subordonat guvernului rus şi poporului rus ca acţionar majoritar. Trebuie să schimbăm aceasta o dată cu schim­barea cursului politic al ţării. Dar mai exista o faţă a problemei. Dacă Gazprom impune clienţilor săi orice fel de condiţii restrictive şi dubioase, prin creşterea preţului, acest lucru ar trebui declarat în mod oficial şi făcut public – altfel cei afectaţi de nivelul preţurilor nu au nici un motiv să se plângă. Sper că demersul preşe­din­telui Băsescu va avea efectul scontat.

Este Nabucco un proiect viabil şi profitabil? Are Europa nevoie de el? (alături de Nord şi Sud Stream)? Vă rog să discutăm puţin pe subiect.

Nu sunt un mare expert în petrol şi gaz, şi nici nu deţin informaţii pentru o discuţie serioasă privind aspectele particulare ale acestui proiect. Mi-e teamă însă că destule investiţii redun­dante sunt luate în considerare sau deja executate din cauza neîncrederii reci­proce dintre ţări – cum ar fi con­duc­tele competitive şi incompatibile. Din păcate, o mare parte de vină apar­ţine Rusiei, care nu întotdeauna este un partener constructiv. Dialogul ener­ge­tic Rusia-UE iniţiat de guvernul con­dus de mine şi Uniunea Europeană este acum dat uitării şi părţile, în loc să abordeze un comportament productiv care să mizeze pe soluţii câştigătoare, iniţiază strategii de “joc câştigător la zero”. Cred că pe termen lung astfel de iniţiative sunt total neproductive.

Conform analiştilor politici, tan­de­mul Medvedev-Putin este, cel puţin pentru moment, cu adevărat puternic, scena politică a Moscovei e stabilă şi fără mari surprize pentru următoarea perioadă. Care sunt şansele pentru opoziţie în contextul politic actual al Rusiei (când Duma de Stat este constituită majoritar din formaţiuni pro-Kremlin, opoziţia este redusă agresiv la tăcere şi partidele oficiale trebuie să îşi confirme în permanenţă “loialitatea” faţă de Kremlin)?

După cum corect aţi menţionat, în situaţia actuală nu există activitate pe plan politic care să nu fie aprobată sau sancţionată, după caz, direct de la Krem­lin. Duma este domesticită, gu­ver­natorii numiţi nu reprezintă o forţă politică, justiţia este aservită, mass-media se află sub continuă presiune. Mai mult, alegerile electorale ca insti­tuţie au fost distruse şi ţara este condusă de o Dumă şi un preşe­dinte nelegitimi. În acelaşi timp, există destule sem­ne ale unei apropiate crize – inflaţie accelerată, corupţie la toate nivelurile, infrastructură depăşită şi sectorul social precar. Noile autorităţi vor trebui să găsească soluţii pentru toate aceste probleme în acelaşi timp. Cred că se arată puţine şanse de schimbare reală în bine. Astfel că noi cei din opoziţie am stabilit un larg set de cerinţe pentru noile autorităţi, ca un fel de precon­tract de colaborare. Cerem reins­taurarea drepturilor civile şi politice ale populaţiei, anularea recentelor amen­da­mente la sistemul electoral, revo­carea verdictelor justiţiare influenţate politic şi renunţarea la cenzura asupra mass-media. În noua ordine politică ar trebui să fie demarate alegerile anti­ci­pate pentru constituirea unei legis­laturi legitime. Vom vedea în ce mă­su­ră se va ţine cont de aceste cereri, şi în funcţie de asta vom decide strategiile ulterioare.

De ce colegii dumneavoastră din opoziţie, cu puţine excepţii, nu au luat atitudine când serviciul de registratură şi cel judiciar au respins înregistrarea partidului dumneavoastră (PDU) sau când aţi fost exclus din cursa pentru alegerile prezidenţiale?

Aceasta reflectă tocmai faptul că oamenii nu mai cred că se poate face ceva în actualul climat politic. Majo­ri­tatea preferă să aştepte şi să pri­veas­că, mai degrabă, decât să lupte împo­triva politicilor anti-democratice din ce în ce mai prezente în Rusia. Dacă tolerăm asemenea tendinţe negative, s-ar putea ca în curând să fie mult prea târziu să protestăm – totul va fi deja implementat, iar schimbările nu vor mai fi posibile.

Aţi menţionat că Rusia traversează o perioadă de autoizolare ca urmare a derapajelor de la valorile democraţiei. Credeţi că slaba reprezentare a opoziţiei ruseşti a făcut ceva să schimbe această stare de «izolare»?

De fapt, Uniunea Populară Demo­cra­tică (PDU) a stabilit legături apro­piate cu partidele şi alianţele politice internaţionale – atât la nivel european, cât şi mondial. De exemplu, cooperăm activ cu Partidul Liberalilor europeni, Democat şi al Reformei (ELDR).Una din sarcinile noastre actuale este aceea de a le explica prioritar prietenilor şi colegilor noştri din afară că poporul Rusiei şi autorităţile ruseşti sunt două aspecte diferite, că ţara şi oamenii n-ar trebui să se simtă izolaţi, să sufere din cauza oscilaţiilor politice ale autorităţilor. Pentru a evita aceasta, Vestul ar trebui să continue politica de angajare – cu tinerii, ONG-urile, mediul de afaceri, cercetătorii, activiştii poli­tici. Cu cât ruşii văd cum funcţio­nează o democraţie şi cum sunt trataţi cetă­ţenii din Vest de către statele lor, cu atât mai repede vor cere şi ei acelaşi lucru la ei acasă. Susţinem cu toate forţele o astfel de luptă împotriva «izolării» Rusiei.

Sunteţi, cu siguranţă, liderul opoziţiei din Rusia. Credeţi însă că sunteţi şi persoana providenţială care va aduce opoziţia în prim-plan la viitoarele alegeri? Cum veţi trece peste “micile orgolii“ care macină atât de necesara unitate de forţă a opoziţiei?

În ciuda multor eşecuri şi ratări în orga­nizarea coaliţiei, rămân un opti­mist. Cred cu putere că vom trece peste neîncrederea reciprocă şi vom cons­trui o coaliţie cu un puternic pro­gram democratic şi orientat spre dezvoltarea pieţei. După 4 ani de negli­jare totală a oricăror reforme din toate sferele vieţii din Rusia, va fi nevoie dispe­rată de modernizare şi, cu cât mai repede va fi evident acest lucru pen­tru majoritatea populaţiei, cu atât mai bine. Prima mişcare în această direcţie ar trebui făcută de autorităţi – acestea ar trebui să reinstaureze procesul democratic şi principalele drep­turi şi libertăţi ale cetăţenilor pentru exprimarea liberei opinii. Aştep­tăm un nou tip de atitudine din partea autorităţilor, dar şi din partea colegilor din opoziţie.

Gabriela IONIŢĂ

http://www.cadranpolitic.ro/view_article.asp?item=2588

http://www.cadranpolitic.ro/view_article.asp?item=2589 - english

Summit NATO Bucharest 2008

http://www.romaniantribune.net/a1332

Prin gazduirea Summit-ului NATO Romania a castigat

la capitolul imagine pe plan extern

Infierat de unii, laudat la superlativ de altii, Summit-ul NATO de la Bucuresti a avut, ca orice manifestare de o asemenea amploare, si plusuri si minusuri. Succes sau esec? Cred ca adevarul e undeva pe la mijloc.
UN LUCRU e cert insa: pe jumatate abandonat de bucurestenii plecati in vacanta de Summit si cu o uriasa desfasurare de forte de ordine si securitate, Bucurestiul a fost pe timpul celor trei zile ale reuniunii la varf a Aliantei Nord- Atlantice, cel mai linistit si sigur loc de pe pamant. Ba mai mult, presedintele Basescu pare sa fi punctat masiv si din aceasta perspectiva. Greii planetei au fost impresionati de desfasurarea fara incidente majore a Summit-ului, mai ales daca avem in vedere faptul ca reuniunile anterioare s-au lasat cu adevarate lupte de strada intre demonstranti si fortele de ordine.
Si in planul mizelor si deciziilor politice, lucrurile pot fi impartite. Albania si Croatia au avut de castigat prin invitatia de aderare la NATO. Nu acelasi castig de cauza l-a avut si Macedonia, care a fost amanata pana isi va reglementa diferentul pe tema numelui cu Grecia, care de fapt s-a opus vehement invitatiei de aderare. In ceea ce priveste extinderea Aliantei spre Est, nici Ucraina si nici Georgia nu au primit MAP, victoria revenind potrivitanalistilor lui Vladimir Putin. Desi la Bucuresti, presedintele Viktor Iuscenko a incercat sa-si mascheze diplomatic deceptia, reintors in tara, presedintele ucrainean nu si-a mai putut ascunde marea dezamagire. Imediat dupa ce a aterizat la Kiev, Iuscenko si-a demis ambasadorii din Germania si Rusia.
In particular si Georgia s-a aratat dezamagita de decizia NATO de a amana accesul sau la planul de preaderare la Alianta Nord Atlantica. In fapt, castigurile sau pierderile au fost majoritar in planul imaginii. Tarul VladimirPutin n-a obtinut faptic decat o amanare a extinderii NATO spre granitele Rusiei, dar si-a adjudecat aurul pentru rolul de star al Summit-ului, ceea ce ii va permite sa-si incheie mandatul la Kremlin cu o imagine nesifonata. Tot faptic, Georgia si Ucraina vor intra in NATO cand vor fi pregatite, situatia lor actuala fiind mult sub ceea ce era Romania in 1997, celebra sintagma „Keep the way“, spusa Romaniei atunci, fiind binevenita si in cazul celor doua foste republici sovietice. Liderii tarilor Aliantei au decis sa sprijine proiectul scutului anti-racheta din Cehia si Polonia, ba chiar si a amplasarii unui scut de mai mici proportii (cu bani NATO) care sa apere teritoriul statelor membre NATO care raman descoperite. Asa cum anticipam, nici in acest caz nu se punea problema unei decizii definitive, discutiile continuand si la intalnirea de la Soci dintre Bush si Putin (care la randul sau n-a adus nimic nou, cei doi presedinti nereusind sa se puna de acord nici macar in plan declarativ).
Situatia extrem de dificila a Aliantei din Afganistan i-a convins pe liderii statelor membre ca o revizuire a pozitiilor si suplimentarea fortelor existente este necesara. Mai multe tari si-au exprimat intentia de a trimite trupe de sustinere in Afganistan, chiar daca numarul de soldati preconizat sa intareasca misiunile de acolo este inca sub ceea ce ar fi necesar. Un castig este si obtinerea acordului Rusiei pentru tranzitarea spatiului sau cu logistica necesara misiunii din Afganistan.
Romania a castigat masiv la capitolul vizibilitate. George W. Bush a venit, s-a intalnit cu Basescu si s-au pozat pe malul Marii Negre. (Ulterior, Bush s-a pozat identic tot pe malul marii, la Sochi cu ţarul de la Kremlin, semn ca si facatorii de imagine sunt uneori in criza de inspiratie). Lumea intreaga a aflat ca avem inghetata buna, ca sotia presedintelui Basescu e frumoasa si ca mai asteptam putin in problema vizelor. Vladimir Putin a venit, s-a intalnit cu Basescu si chiar l-a invitat la Kremlin. Toti mai marii lumii au stat la masa cu presedintele Basescu. Cateva mii de ziaristi straini vor sti cu siguranta de acum incolo ca Bucuresti, nu Budapesta, e capitala Romaniei. Si daca nimeni n-a plecat cu o bucatica de beton din „palatul megalomanic al lui Ceausescu“ (am citat o renumita publicatie britanica), in schimb au fost luate, probabil pe post de suvenir, calculatoare, lampi de birou si telefoane puse la dispozitie de organizatori pentru buna functionare a Centrului Media. Semn ca integrarea nu e unidirectionala. In rest, a fost un Summit placut!


Gabriela Ionita

Kosovo – mărul discordiei UE – NATO – Rusia

"Democraţie înseamnă doi lupi şi un miel
care votează meniul pe care îl vor servi”
Benjamin Franklin



“Balcanii în pragul unui nou război”, “Spiritele se încing din nou în Kosovo”, “Rusia atenţionează UE asupra precedentului Kosovo” – sunt doar câteva titluri apărute în decursul ultimelor luni în mass-media europeană. Discursurile actorilor politici şi sociali implicaţi au cunoscut recent un reviriment important, semn că interesele, pasiunile, opiniile şi soluţiile avansate sunt departe de a-şi fi găsit un numitor comun. Iar în timp ce rândurile de faţă se aşează în pagină, televiziunile de ştiri transmit că Rusia a cerut reunirea de urgenţă a Consiliului de Securitate în problema Kosovo. De ce Kosovo, când statisticile arată că în prezent la nivel mondial sunt aproape 20 de focare de conflict interetnic ? Pentru că reuneşte toţii factorii beligeni, de la intoleranţă religioasă şi etnică la profunde contradicţii identitare, astfel că ar putea fi considerat un arhetip al crizelor şi conflictelor interetnice post Război Rece. Poate şi pentru că nici un alt conflict n-a reuşit să atragă atenţia majorităţii actorilor importanţi de pe scena internaţională, iar decizia finală privind soarta sa ar putea fi o soluţie bună sau un precedent periculos.

Scurta introducere

Destrămarea Iugoslaviei, în ultimul deceniu al secolului trecut cere o examinarea foarte minuţioasă a viabilităţii unui anume model de organizare statală a ansamblurilor multietnice. Deşi propaganda comunistă a pretins decenii în şir că federaţiile sub regimurile comuniste ar avea o superioritate evidentă faţă de regimurile federale capitaliste (ex. USA, Elveţia), experienţa ulterioară dispariţiei blocului comunist a demonstrat contrariul. Federaţia Iugoslavă constituită în 1945 s-a destramat la fel ca şi Uniunea Sovietică (1922) şi Republica Federală Cehoslovacă (1968).
Iugoslavia a existat în cadrul frontierelor stabilite în 1945 cu toate republicile fondatoare vreme de numai 46 de ani. Cauzele destrămării Iugoslaviei se regăsesc şi în cazurile republicilor separatiste din arealul fostei URSS (Cecenia, Abkhazia, Oseţia de Nord şi de Sud, nagorno Karabah). Aceste cauze îşi au rădăcinile seculare într-un anume tip de experienţă negativă a trecutului, legată de matrice identitară diferită, asimilarea forţată, discriminarea naţională şi religioasă, asuprirea colonială. Această experienţă negativă n-a fost uitată în pofida experienţei comune pozitive a războiului naţional de eliberare din 1941-45 şi a propagandei asidue promovate de oficialităţi cu privire la „unitatea şi fraternitatea" dintre naţiunile iugoslave. Nu poate fi ignorat faptul că prezenţa în Balcani a mai multor civilizaţii şi mari religii este la originea acestor diferende seculare. Trebuie să se ia în calcul că factorul destabilizator al moştenirii coloniale a jucat în Iugoslavia un rol mai puţin important decât în Uniunea Sovietică (dar mai important decât în Cehoslovacia).
Ultima deşteptare naţională a albanezilor din 1981 şi represiunea sârbă care a urmat, au afectat dramatic relaţiile, deja încordate, între cele trei popoare slave din Iugoslavia. Iniţial între conducerile sârbă şi slovenă a intervenit un conflict politic în ceea ce priveşte revendicările sârbe în Kosovo. Sârbii vroiau ca slovenii să sprijine în continuare, politic şi militar politica colonialistă sârbă, care dusese la violări masive şi grosolane ale drepturilor omului. Conducerea slovenă a refuzat datorită unor motive nu numai etice, ci şi politico-economice.
“Datorită discursurilor politice ale liderilor sloveni această poziţie a fost puternic susţinută de către opinia publică din Slovenia. Conducerea sârba, susţinută de mulţi sârbi (şi macedoneni) a răspuns printr-o campanie mass media de propagandă anti-slovenă, prin întreruperea legăturilor comerciale, prin refuzul de a efectua anumite plăţi, prin confiscarea proprietăţilor slovene din Serbia, lezând astfel interesele slovene prin acţiunea autorităţilor federale etc.”[1]

Originea şi desfăşurarea conflictului iugoslav post Război Rece

În 1989, Slobodan Milosevic anulează autonomia provinciei Kosovo, act care, odată aprobat de adunarea legislativă a Kosovo, dă naştere la violenţe în rândul populaţiei majoritare. În iulie 1990, albanezii din Kosovo declară independenţa provinciei, independenţă care este recunoscută anul următor de Albania. 1991 este anul când începe războiul în Iugoslavia, iar în 1992 Republica auto-proclamată Kosovo îl alege preşedinte pe Ibrahim Rugova.
În februarie 1998 conflictul devine evident. După numeroase ciocniri între poliţie şi separatişti, soldate cu morţi şi răniţi în ambele tabere, unităţi ale armatei sârbe atacă satul Prekaz, considerat ca fiind un adăpost al Armatei de Eliberare a Kosovo. În martie 1998 apare prima rezoluţie a Consiliului de Securitate care impune Iugoslaviei un embargo asupra armelor ca o consecinţă directă faţă de evenimentele din Kosovo. Tot în ‘98 se hotărăşte şi implicarea forţelor NATO în restabilirea păcii iar în urma unui acord de încetare a focului părţile admit ca 2000 de observatori OSCE să fie trimişi în regiune pentru a supraveghea aplicarea acestuia.
Intelectuali sârbi şi cetăţenii sârbi din Kosovo au fost la originea puternicului val de naţionalism sârb — alimentat de un orgoliu naţional exacerbat. Acesta a fost exploatat de către Slobodan Miloşevici, aflat în căutarea întăririi puterii personale. Prin aceasta Miloşevic şi adepţii săi au dezvoltat o platformă politică ce poate fi considerată ca fiind naţionalistă. Sentimentelor naţionale ale sârbilor li s-au contrapus eforturile pentru emanciparea naţională albaneză şi puternicele presiuni pentru inevitabila decolonizare au fost catalizatorul care a avut o contribuţie însemnată la prăbuşirea Iugoslaviei.
În 2005, după raportul pozitiv referitor la bazele unui guvern democratic al Naţiunilor Unite, au început discuţiile despre un posibil viitor statut la provinciei Kosovo. În februarie 2007, trimisul Naţiunilor Unite, Martti Ahtisaari, a prezentat un plan de măsuri pentru independenţa provinciei Kosovo, un plan primit foarte bine de albanezii kosovari şi respins de Serbia. Se formează Troica SUA – Rusia – UE pentru găsirea unei soluţii, dar ale cărei demersuri eşuează la finele anului 2007. Se preconizează o declaraţie de independenţă unilaterală, informaţia oficială venind la începutul lunii ianuarie 2008 chiar de la “premierul” kosovar Hashim Thaci. Declaraţia ar urma să fie făcută pe 17 februarie 2008. Pe fondul unui discurs din ce în ce mai dur şi a acutizării tensiunilor dintre Rusia şi NATO, şi al repetatelor atenţionări făcute UE cu privire la soluţia Kosovo, preşedintele Vladimir Putin cere pe 12 februarie 2008 reunirea de urgenţă a Consiliului de Securitate. Reunire care a avut loc pe 14 februarie la New York, concomitent cu declaraţiile publice ale guvernului de la Belgrad privitor la adoptarea unui document ce respinge şi anulează în avans declaraţia de independenţă a Kosovo. Tot pe 14 februarie, cu doar două zile înainte de preconizata declaraţie de independenţă, guvernul condus de Hashim Thaci susţine că albanezii se pregătesc pentru o blocadă economică sârbească. Pe 15 februarie, presa din Pristina publică Constituţia viitorului stat Kosovo.

Actori ai scenei internaţionale implicaţi

În istoria acestui conflict au fost implicaţi numeroşi actori, atât la nivel de sistem internaţional cât şi la nivel subsistemic - statal.
La nivel de sistem este de notat interacţiunea ce a existat între organizaţiile internaţionale atât europene cât şi mondiale. În conflict s-a implicat Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) cu trei rezoluţii ale Consiliului de Securitate (CS) criticate de Guvernul de la Belgrad ca fiind amestec în afacerile interne. NATO şi-a pus la dispoziţie tehnica militară în scopul impunerii rezoluţiilor Consiliului de Securitate, caz care aduce foarte bine aminte de intervenţia americano-britanică din Irak (Vulpea Deşertului), sau de operaţiunea "Furtună în Deşert". Uniunea Europeană s-a manifestat iniţial prin impunerea de sancţiuni Iugoslaviei, pentru ca în final să preia managerierea acestui conflict de la ONU şi să devină unul din actorii troicii constituite pentru găsirea unei soluţii în acest caz. Importantă este, de asemenea intervenţia Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), care a participat cu un număr mare de observatori aparţinând ţărilor membre. Consiliul Europei şi Parlamentul European (forurile centrale ale UE) şi-au centrat iniţial demersurile mai ales pe problematica gravă a încălcărilor drepturilor omului.
La nivel de actori internaţionali statali, demne de amintit sunt acţiunile Statelor Unite şi ale Rusiei. De asemenea o importantă implicare în conflict o are Albania, al cărei legislativ a recunoscut Kosovo drept stat independent. Acestora li se adaugă organizaţiile umanitare (Organizaţia Crucea Roşie, Semiluna Roşie), precum şi o serie de importanţi actori din domeniul economic care au organizat campanii de ajutor umanitar a populaţiei din Kosovo (amintim pe cei de la Benetton şi Porsche).

Cooperarea OSCE-NATO

Lucrul nou pe care l-a adus această criză în "istoria" organizaţiilor este rolul deosebit pe care OSCE-ul l-a avut în cadrul demersurilor de soluţionare a diferendului. OSCE-ul, o organizaţie pan-europeană, care alături de toate statele europene include Statele Unite şi Canada, nu a avut niciodată o pondere atât de mare în aplanarea vreunui conflict internaţional. Prezenţa celor 800 de observatori OSCE în Kosovo este datorată acordului între Holbrooke şi Milosevici. Nu lipsit de importanţă că în numărul total de observatori cea mai mare pondere o au cei americani, urmaţi de cei ai Rusiei.
Deşi s-ar putea crede că implicarea masivă a OSCE-ului ar putea umbri rolul NATO, aceasta presupunere este falsă: prin implicarea OSCE, NATO dovedeşte ca respectă o coordonată a Conceptului său Strategic – aceea de cooperare cu instituţiile europene în asigurarea păcii în Europa.

Forme de comunicare utilizate în cele aproape 2 decenii de conflict

În cazul conflictului din Kosovo, iniţial comunicarea s-a desfăşurat între părţile beligerante, majoritar indirectă prin discursuri acuzatoare reciproce susţinute de conducerea de la Belgrad şi de către liderii kosovari; concomitent, fiecare din părţile implicate s-au angajat într-un dialog –competiţie prin intermediul mass-media, declaraţiile de presă urmărind să convingă opinia publică internaţională de justeţea cauzei pentru care lupta fiecare din părţi.
Odată cu intensificarea conflictului şi apariţia primelor victime, un trend ascendent a cunoscut şi dialogul între actorii mediului internaţional (state, organizaţii regionale şi mondiale, organizaţii non-guvernamentale, organizaţii umanitare), fiecare din părţi solicitând demersuri pentru găsirea unei soluţii menite să stopeze conflictul şi agravarea consecinţelor.
Din punct de vedere al canalelor de comunicare folosite la nivelul actorilor mediului internaţional, cele mai utilizate au fost cele clasice, de la diplomaţia clasică la public diplomacy, dar n-a lipsit nici utilizarea celor mai moderne mijloace de comunicare în masă.
A fost uzitată pentru transmiterea mesajului atât persuasiunea cât şi constrângerea diplomatică, ameninţarea cu folosirea forţei cât şi utilizarea efectivă a forţei (conform unor specialişti şi aceasta poate fi considerată un anume tip de comunicare), dar şi promisiunea de a se îndeplini unul sau altul
din scopurile politice urmărite dacă se renunţă la forţă. (Ex.: În iunie 1998 preşedintele Statelor Unite s-a angajat să apere Kosovo şi să implice chiar forţele armate americane dacă ar fi cazul. La scurt timp, Marea Britanie prin vocea primului ministru s-a raliat SUA în a condamna guvernul de la Belgrand, ambele iniţiind o propunere de rezoluţie a Consiliului de Securitate. Uniunea Europeană s-a declarat nemulţumită de evoluţia conflictului, Robin Cook (Ministru de Externe al Marii Britanii care deţinea la acea dată conducerea Comunităţii) afirmând că “nu va permite naşterea unei Africi de Sud la porţile Uniunii Europene”).
Un alt nivel al comunicării s-a materializat, pe timpul desfăşurării conflictului între părţile beligerante, dar şi între partea sârbă şi forţele Alianţei Nord-Atlantice după intervenţia armată. Acest tip de comunicare se poate încadra în ceea ce specialiştii numesc război informaţional şi imagologic. Baza celor mai perfide manipulari, dezinformări şi intoxicări a fost utilizarea mass-media pentru diseminarea unor mesaje ce aduceau în faţa opiniei publice “atrocităţile – execuţii în grup, violuri, acte de cruzime, profanare, distrugerea unor simboluri” săvârşite de către “ceilalţi” în opoziţie cu valorile morale, culturale, identitare a publicului-ţintă. (Ex. : Mass-media pro-sârbă: “Din iulie - când trupele NATO au intrat în Kosovo - şi până în noiembrie 1999, musulmanii albanezi au distrus mai mult de 80 biserici seculare, inclusiv Mănăstirea Sfintei Treimi din Musutiste, construită în 1465, Biserica Arhanghelilor din Gornje Nerodimlje şi Biserica Sfântului Nicolae din Prekoruplje, împreună cu icoane din secolul XVI printre care şi o icoană a Apostolului Thomas. În fapt kosovarii albanezi au lansat “al 9-lea stadiu de purificare” etnică în Kosovo”; Mass-media pro-kosovo: “Atrocităţile sârbilor continuă: 54 de morţi într-o groapă comună la periferia Pristinei”). Pentru un impact cât mai puternic al mesajelor, textul (vorbit sau scris) a fost însoţit de imagini cu adevărant şocante. Pentru a atrage atenţia asupra modalităţilor de manipulare a opiniei publice, Bernard Koushner a recunoscut într-un interviu că în vara lui ’92 în cadrul unei campanii a organizaţiei sale “Medecins du monde” în Bosnia, a realizat un material pe care l-a difuzat în presa pariziană, un material şocant (într-o fotografie montaj ce prezenta “prizonieri” într-o tabără sârbă din Bosnia într-un spaţiu îngrădit cu sârmă ghimpată, alături de care a fost inserată imaginea unui turn de supraveghere de la Auschwitz);puţini au fost cei care au sesizat neconcordanţa; în schimb imaginea respectivă a generat o vie reacţie de protest împotriva sârbilor care în textul mat. erau acuzaţi de “execuţii în masă”.
Alt tip de ştire vehiculată la vremea respectivă a fost, după cum precizează col. Emil Străinu în volumul “Războiul Geofizic” aceea a utilizării de muniţie interzisă de acordurile internaţionale în domeniu, citând din presa franceză: “În 24 Martie 1999, NATO începe loviturile aeriene asupra ţintelor iugoslave, aruncând tone de armament timp de 71 de zile, deseori întrebuinţând chiar muniţie cu uraniu (DU)”. Acuzaţiile aduse NATO n-au putut fi dovedite ulterior.
Despre un episod inedit al comunicării diplomatice oficiale între actorii statali din mediul internaţional SUA şi Rusia pe tema Kosovo aminteşte Pierre Lorraine în cartea “Incredibila Alianţă Rusia-Statele Unite”; acesta s-a petrecut pe 24 martie 1999: “în timp ce televiziunile de ştiri anunţau în breaking news atacurile NATO asupra Serbiei, premierul rus Evgheni Primakov se afla în drum spre Washington pentru o vizită oficială. Deasupra Atlanticului, Primakov a cerut întoarcerea avionului la Moscova (ceea ce în termeni diplomatici însemna o ofensă adusă SUA), fără a se consulta cu preşedintele Elţîn”. Atitudinea şi comunicarea duplicitară, chiar cinică, a Moscovei avea să fie reiterată două săptămâni mai târziu, când în timp ce Primakov se afla în Serbia, Elţîn îl va numi, pe atunci necunoscutul, Vladimir Putin în funcţia de secretar general al Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse şi al cărui discurs suna mult mai bine în urechile occidentalilor.
Comunicării diplomatice oficiale i s-a adăugat şi cea de culise, neoficială. Un astfel de episod s-a zis că ar fi avut loc şi cu prilejul vizitei preşedintelui francez Sarkoszi la Bucureşti, pe agenda neoficială a discuţiilor fiind şi încercare de a convinge preşedinţia României de necesitatea unui punct de vedere comun al tuturor ţărilor membre UE în cazul Kosovo, ţara noastră fiind parte a celor care resping soluţia independenţei regiunii şi scindarea de Serbia.
Evident, analizarea în amănunt a relaţiilor şi tipurilor de comunicare aferente acestor relaţii dintre actorii mediului internaţional implicaţi în cele aproape două decenii de conflict din Kosovo, schimbările de atitudine şi de mesaj al unora dintre aceştia, modul de comunicare al soluţiilor propuse, pot face subiectul unei cărţi, astfel că demersurile de faţă s-au rezumat la selectarea doar a unora dintre formele de comunicare regăsite în cronologia evenimentelor.

Căi de soluţionare eşuate

Analizând conflictul din Kosovo, e uşor de recunoscut că pentru soluţionarea acestuia nici nu se pune problema unei abordări de tip victorie/victorie, recomandată în general de specialiştii în negocierea conflictelor pentru rezolvarea definitivă a unui diferend. Deasemenea, calea tratativelor directe sau a unei concilieri iese din calcul. Singura cale, ţinând cont de structura socială, culturală, politică, religioasă şi chiar psihologică a părţilor implicate, este găsirea unei soluţii de compromis. Deasemenea, relaţiile dintre cele două părţi beligerante fiind grav deteriorate, pentru înlăturarea barierelor de comunicare şi asigurarea unui climat de dezbatere acceptabil, mai ales după contestarea publică de către Serbia a raportului întocmit de Maarti Ahtisaari şi prezentat în PE, s-a optat pentru medierea conflictului. În cadrul procesului de mediere au avut loc întâlniri informale, negocieri, consultări. (Ex. : Troica formată din ruşi, americani şi membri ai Uniunii Europene şi-a propus să găsească o soluţie cu care să fie de acord atât Serbia, cât şi albanezii din Kosovo. Consultările cu premierul adjunct al Serbiei, Bozidar Djelic, la Berlin au confirmat impresia observatorilor că nu se va ajunge la nici o soluţie. Bosidar Djelic, a fost invitat la Berlin pentru a-i informa pe parlamentarii germani despre posibilele soluţii în problema provinciei Kosovo la care s-au gândit sârbii. Djelic a promovat în continuare poziţia deja cunoscută a ţării sale, potrivit căreia independenţa provinciei este exclusă: „Belgradul este dispus să-i permită provinciei Kosovo o politică fiscală şi monetară proprie, accesul la instituţii financiare internaţionale şi reprezentanţe proprii în străinătate în domeniul economic şi cultural, cât şi posibilitatea începerii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. Acestea sunt elementele constructive, pe care le propunem. Există însă o linie roşie care nu poate fi depăşită sub nici o formă: şi anume, problema integrităţii teritoriale a ţării noastre”). La sfârşitul anului trecut, membrii Troicii s-au văzut nevoiţi să recunoască eşecul negocierilor şi lipsa unei soluţii viabile în cazul Kosovo. Şi soluţionarea cauzei a ajuns din nou pe masa Consiliului de Securitate pe 14 februarie 2008, prilej cu care ministrul de externe sârb Vuk Jeremic a reamintit membrilor CS că “acceptarea independenţei Kosovo constituie o violare flagrantă a constituţiei şi integrităţii teritoriale a Serbiei”.

Alternative de soluţionare

În cazul în care provincia Kosovo ar deveni independentă, Serbia şi-ar pierde tocmai această integritate teritorială. Din moment ce albanezii din Kosovo, reprezentând 90 la sută din populaţia provinciei, şi-au propus să obţină independenţa, un compromis pare probabil, în cazul în care Serbiei i se va conditiona aderarea la UE de acordarea independenţei Kosovo. Diplomatul german Wolfgang Ischinger, reprezentantul Uniunii Europene în troica formată împreună cu SUA şi Rusia, care şi-a propus să afle prin intermediul negocierilor cu sârbi şi kosovari dacă aceştia ar putea ajunge la un compromis sau nu, s-a arătat destul de pesimist: „Dacă problema provinciei Kosovo ar fi atât de uşor de rezolvat, nu ar fi nevoie de eforturile unei troici, ci totul ar fi mers de la sine. Iar această troică nu poate să facă minuni. Nu vreau să încurajez nici un fel de iluzii legate de găsirea unei soluţii. Este posibil, unii cred chiar că este foarte probabil, să nu ajungem la nici un rezultat. Iar în acest caz, nu se exclude o evoluţie unilaterală.”
Prin termenul de „evoluţie unilaterală”, diplomatul german se referă la posibilitatea ca provincia să-şi proclame independenţa, situaţie în care ar fi nevoie de recunoaşterea ei oficială de către o serie de alte state. Printre acestea se numără SUA şi majoritatea statelor Uniunii Europene, care invocă dreptul la autodeterminare al minorităţii albaneze din Serbia. Există însă şi state membre printre care România, Slovacia, Spania şi Cipru care au respins o astfel de soluţie, exprimându-şi temerile că recunoaşterea independenţei provinciei Kosovo ar crea un precedent care va periclita în viitor şi integritatea teritorială a acestor state. Uniunea Europeană încearcă să evite o scindare a opiniilor statelor membre de felul celei legate de războiul din Irak. Există şi voci care susţin că sunt puţine şanse pentru o soluţie paşnică, întrucât majoritatea acordurilor între cele două părţi au fost provocate de ameninţarea şi utilizarea forţei de către NATO. Opiniilor diferite din interiorul UE li se adaugă tensiunile crescânde dintre NATO şi Rusia (care probabil va utiliza dreptul său de veto în Consiliul de Securitate dacă soluţia propusă nu va fi pe placul său, cu atât mai mult cu cât în tradiţionala sa conferinţă anuală de presă – de pe 14 februarie – preşedintele Vladimir Putin a susţinut că Rusia are deja soluţia pentru Kosovo şi că aceasta va fi prezentată CS). De altfel, la ultimul summit Rusia-UE desfăşurat în Portugalia, liderul rus a susţinut că independenţa Kosovo încurajează separatismul şi a făcut o trimitere directă la problema bască din Spania, respectiv la cea flamandă din Belgia, cât şi la "potenţiala problemă" a maghiarilor şi bulgarilor din România. Practic, Putin a făcut o aluzie directă la posibilitatea fragmentării României prin eventualele revendicări din Transilvania şi chiar Dobrogea.
Dincolo de aceste avertismente subiective, "există riscul real de a asista la căderea cvasi-dogmei privind intangibilitatea frontierelor care a dominat după cel de-Al Doilea Război Mondial", a declarat Jean-Yves Camus, expert asociat al Institutului pentru Relaţii Internaţionale şi Strategice (IRIS). De această situaţie "vor profita mişcările care vor încerca să retraseze harta Europei pe baza criteriilor etnice, lingvistice sau culturale", a declarat Camus, specialist in identităţi regionale şi mişcări separatiste din Europa.
„Pentru menţinerea caracterului multietnic al provinciei Kosovo şi apărarea intereselor şi securităţii populaţiei sârbe şi ale celorlalte minorităţi“, o „suveranitate limitată supravegheată internaţional“ trebuie acordată provinciei Kosovo. Acestea sunt cuvintele unui raport privind viitorul provinciei Kosovo şi rolul UE, redactat de deputatul Vert Joost Lagendijk (Verzi/ALE).

Concluzie

De mai bine de un secol Kosovo, o provincie fără ieşire la mare în interiorul Serbiei, este tărâmul unor divergenţe între sârbi şi populaţia majoritară etnică albaneză.
Administrată de către ONU din 1999, Kosovo este încă, din punct de vedere legal, o provincie autonomă ce face parte din Serbia. Însă, majoritatea celor două milioane de etnici albanezi doresc independenţa. În acelaşi timp, aproape 10.000 de sârbi rămân în provincie şi statutul lor este de importanţă crucială.
Evident, o soluţie decisă de CS, sub jurisdicţie internaţională, nu va rezolva conflictul din Kosovo. Cel mult ar putea să-l transforme într-un conflict îngheţat. Pentru o perioadă de timp. Nici revenirea la statutul de dinainte de ’89 nu pare a fi o soluţie, între timp mentalitatea cetăţenilor albanezi din Kosovo cunoscând serioase mutaţii, de unde şi clamarea cu insistenţă a independenţei (chiar cu riscul unui colaps, ştiut fiind că regiunea este săracă şi dependentă de resursele Serbiei). Pe 16 februarie 2008, prima misiune a forţelor UE va debarca în Kosovo, la Mitrovita. Cu o zi în avans, 15 februarie 2008, o puternică explozie s-a produs în vecinătatea clădirii ce va adăposti misiunea forţelor UE. Un semnal prin care se comunică atât organismelor internaţionale cât şi opiniei publice că prezenţa misiunilor de pace nu schimbă gravitatea situaţiei. Cât va dura până vor apărea primele victime ale răfuielilor interetnice în prezenţa forţelor UE, aşa cum s-a întâmplat sub privirile neputincioase ale soldaţilor misiunii KFOR ?

Gabriela Ionita

Bibliografie

*** - Mecanismele de reglementare paşnică a diferendelor dintre state, Editura Politică - Bucureşti, 1982.
Pierre Lorraine – Incredibila Alianţă Rusia – Statele Unite, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice – Bucureşti, 2006
Emil Străinu – Războiul Geofizic, Editura Phobos Publishing House – Bucureşti, 2006
Helena Cornelius – Ştiinţa negocierii conflictelor, Editura Alfa, 1992
Tom Gallagher – Balcanii în umbra noului mileniu, Editura Humanitas, 2005
***Wikipedia – Kosovo War, http://www.wikipedia.org
[1] Tom Gallagher - Balcanii în umbra noului mileniu. În umbra războiului şi a păcii, Editura Humanitas, 2005

http://www.scribd.com/doc/3448316/Kosovo