“Scutul anti-rachetă este pretextul preferat prin care Rusia își exprimă nemulțumirea privind restrângerea continuă a sferei sale de influență”

Extrase din interviul acordat blogului Secretele Sistemului

S.C.: – De câțiva ani, se vorbește tot mai mult de o răcire acută a relațiilor politice și diplomatice dintre România și Rusia. S-a vorbit chiar de un “război rece” între Moscova și București. Este așa cum se spune în presă ? Există o criză politică între cele 2 state ? 

G.I.: – Sunt două aspecte aici care trebuie tratate separat. În primul rând aș remarca faptul că pentru majoritatea publicațiilor generaliste din România, Rusia reprezintă un subiect demn de interes doar atunci când între oficialii de la București și Moscova au loc schimburi de “amabilități” rostite pe ton războinic și inchizitor. Poate tocmai din această cauză și impresia că între cele două părți un dialog normal este aproape imposibil. În al doilea rând, opțiunea pro-atlantistă a României nu avea cum să fie primită de Moscova cu urale și aplauze. Apoi chiar dacă URSS a dispărut de pe harta lumii, Federația Rusă a moștenit o serie importantă de dosare pe subiecte delicate (vorbim aici nu doar de România, ci și de Polonia sau Țările Nordice, Japonia, China) și pe care (din diverse motive) nu s-a grăbit să le soluționeze, ceea ce a generat nu doar continuarea climatului de neîncredere, ci și tensiuni mai mult sau mai puțin vizibile la nivel politic și diplomatic. Când acestora li s-au adăugat în cazul României și declarații belicoase în mod oficial, rezultatul nu putea fi decât o răcire accentuată a relațiilor bilaterale – diplomatic vorbind. Faptic – și practic – relațiile la nivel politic sunt înghețate. Inabilitatea politicienilor români de a utiliza diplomatic atuurile geopolitice ce ne-au revenit ca principal partener NATO în Estul Europei și aruncatul cu “bulgări declarativi” în ferestrele Kremlinului au determinat Rusia să ne răspundă (justificat sau nu !?) cu “Ba pe-a mătii”, apoi să ne ignore și să trateze direct cu partenerul de peste Ocean. Mi s-au adus în câteva rânduri “acuze” cum că aș avea convingeri filo-ruse. În mod eronat (intenționat ?), persoanele respective par a confunda un popor și cultura sa cu o conducere politică (vremelnică). În ce mă privește, diferența constă în faptul că înainte de a mă apuca de explicat conceptele despre politica Rusiei la modul arhicunoscut și utilizat la noi «Mama lor de bolșevici», eu întreb de ce nu avem față de Rusia o politică inteligentă din care să aibă și România de câștigat, nu doar partenerii noștri (care, în paranteză fie spus, chiar au o astfel de politică). Părerea mea este că ambele țări greșesc și au de pierdut dintr-o astfel de abordare cu declarații explozive și excese de testosteron.

S.C.: – Poate cel mai sensibil subiect militar dezbătut la ora actuală în Rusia și România, este cel legat de scutul anti-racheta de la Deveselu. Credeți că Rusia va permite ca acest scut să devină operațional în 2015 așa cum este plănuit? Si dacă da, care credeți că va fi mutarea strategică a Rusiei care să contracareze efectul acestui scut ? 

G.I.: – Cum am mai precizat și cu alte ocazii, Rusia a făcut o serie întreagă de concesii Occidentului în speranța că va fi tratată ca un partener egal. Lucru ce nu s-a întâmplat. Să ne amintim că în momentul în care discursul lui Vladimir Putin (la finele celui de-al doilea mandat) a devenit extrem de critic la adresa Occidentului, analiștii remarcau pe bună dreptate că liderul rus a început prin a fi deschis către Vest, pe parcurs a fost tot mai dezamăgit și a sfârșit prin a fi cinic. Astfel că se presupune nu lipsit de temei că revenirea sa la cârma Federației Ruse să însemne și o tensionare a relațiilor cu Vestul. Sau, mai exact, cu Statele Unite în principal. Scutul anti-rachetă (mai exact, elementele ce urmează a fi amplasate in România – Rusia, prin vocea lui Dmitri Rogozin a mentionat că nu este împotriva radarelor din Turcia de exemplu) este la acest moment (mai ales că iată există îndoieli că ar putea deveni operațional până în 2015) doar unul din pretextele – aș zice pretextul preferat – prin care Rusia își exprimă nemulțumirea privind restrângerea continuă a sferei sale de influență, fără a obține ceva în schimb. Rusia a revenit la masa decidenților importanți ai lumii, dar totuși toate concesiile făcute Occidentului nu i-au adus recunoașterea de mare putere globală. În ciuda resetării relației bilaterale, SUA au continuat să-și extindă sfera de influență spre granițele Rusiei direct sau prin intermediul Alianței Nord-Atlantice. Mai mult, deși inițial scutul era în totalitate american, ulterior (discret și fără a ține cont de negocierile din cadrul Consiliului NATO – Rusia), în timp ce ambasadorul Rusiei la NATO, domnul Rogozin devenea vedeta incontestabilă a declarațiilor incendiare din mass-media, scutul devenea la rândul său al NATO. A fost o mutare care a înlăturat răspunderea unilaterală a Americii, iar Rusia a fost trimisă să discute cu membrii Alianței NATO în privința scutului. (...)

S.C.: – Să ne mutăm puțin privirea asupra a ceea ce îndeobște este cunoscut ca fiind Dosarul Iranian. Se tot vorbește de programul nuclear iranian și intenția acestui stat să obțină arma nucleară. In opinia dvs, credeti ca Iranul vrea într-adevăr să obtina o arma nucleara în secret, sau scopul este doar unul civil așa cum declara guvernul de la Teheran, Iranul nefiind decat un alt Iraq cu arme de distrugere în masă inexistente ?

 G.I.: – În general, aceasta e viziunea simplificată, livrată maselor largi de public: Iranul este o entitate statală malefică…(text integral aici).

„România încearcă să îşi consolideze rolul în regiune, dar metodele prin care operează nasc suspiciuni“

interviu cu Ambasadorul Dmitry Rogozin, şeful Misiunii Rusiei la NATO şi Reprezentant Special al Preşedinţiei Federaţiei Ruse la negocierile privind strategia de apărare antirachetă

- S-a spus despre Vladimir Putin că a început prin a fi deschis către Occident, a continuat prin a fi dezamăgit şi astfel a devenit oarecum ostil sau cel puţin distant. Declaraţiile preşedintelui Med­vedev din cadrul întâlnirii cu dumnea­voastră de la finele lunii ianuarie ar sugera că el se afla deja la faza cu numărul doi. Greşesc, domnule ambasador?
- Eu nu pot comenta sentimentele preşedintelui Medvedev – în genere, acesta este un lucru inacceptabil. Nu putem emite judecăţi după senti­mente, ci numai pe declaraţii şi acţiuni specifice. Nu aş putea spune că Rusia este dezamăgită de Occident în sine. Mai degrabă, putem vorbi de o senzaţie de inconfort atunci când, uneori, în relaţiile cu Vestul avem de-a face cu un partener puţin previzibil sau chiar cu un partener duplicitar. Aceasta îngreunează activitatea noastră comună.
- Care este cel mai important aspect pe care Occidentul pare incapabil să-l înţeleagă referitor la Rusia?
- În ceea ce priveşte aspectele neînţelese de Occident despre Rusia, mă tem că moştenitorii şcolii vestice de sovietologie şi rusologie nu au o pro­blemă a înţelegerii depline, ci mai de­grabă o oarecare criză de „supraîn­ţelegere.“ Experţii occidentali ştiu prea multe şi, de multe ori, această supraîn­cărcare informaţională îi împiedică să tragă concluzii simple şi evidente. Da, Rusia este o ţară complexă, dar este suficient să o priveşti cu dragoste şi lucrurile se aşază pe făgaşul normal. Sau, cel puţin, să o priveşti fără o ură animalică.
- Chiar dacă preşedintele Medvedev a cerut un „răspuns direct şi fără echivoc“ din partea Alianţei Nord-Atlantice privind locul Rusiei în problema scutului antirachetă, cred că e prea devreme pentru a concluziona. Dar observ că semnalele făcute publice de către cele două părţi sunt oarecum contradictorii. În timp ce reprezentanţii NATO vorbesc de progrese, dinspre Moscova decla­raţiile sunt mult mai precaute, chiar pe un ton de nemulţumire (îndreptat în principal către partenerul american, căci, după cum bine ştim, Rusia are relaţii excelente cu principalii parteneri europeni). E o variantă a celebrei Divide et impera prin care Rusia speră ca strategia sa de securitate să devină esenţială pentru spaţiul european?
- Propunerea preşedintelui Dmitri Medvedev de formare a unei noi arhitecturi de securitate europeană, precum şi ideea de scut antirachetă european sectorial cu participarea Rusiei sunt orientate nu spre sepa­rarea, ci spre consolidarea Euro­pei. Dar nu o consolidare împotriva Rusiei, aşa cum a fost în timpul Războiului Rece şi pentru o lungă perioadă de timp şi după, ci împreună cu Rusia. Mai exact, acest sistem ar trebui să includă centre comune pentru identificarea ameninţărilor, responsabilitate secto­ria­lă şi să fie bazat pe decizii comune. De aceea şi contăm pe un dialog onest şi de încredere cu privire la aceste proiecte, atât cu partenerii americani, cât şi cu europenii. Apropo, preşe­dintele Obama a găsit în propunerea de „responsabilitate sectorială“ a scutului antirachetă multe lucruri interesante.
- Diplomaţia este o artă a negocierii şi conferă eleganţă relaţiilor interna­ţionale. Dar, spre deosebire de dumnea­voastră, eu cred că înseamnă şi politică. Deci, din perspectivă politică, care sunt acele aspecte asupra cărora Rusia nu este dispusă să negocieze în cadrul scutului antirachetă?
- Pentru noi, linia roşie în negocierile privind apărarea antirachetă se trasează pe următoarele puncte ne­vral­gice: în primul rând, suntem categoric împotriva desfăşurării de radare şi alte componente ale sis­temului antirachetă în Europa de Nord-Est, Scandinavia, Polonia şi ţările baltice. Acolo (n.r.: Scandinavia şi ţările baltice) nu pot ajunge rachete din Sud, şi nimeni, cu excepţia generalului Moroz (n.r.: Îngheţ) şi a urşilor polari, nu prezintă vreun pericol pentru această regiune. Orice încercări de a amplasa acolo elemente ale scutului antirachetă american vor fi consi­de­rate de noi drept neprietenoase, deoarece pot fi îndreptate numai împo­triva Rusiei. În al doilea rând avem în vedere garanţiile că desfăşurarea elementelor scutului de apărare antirachetă nu va aduce prejudicii potenţialului strategic al Rusiei şi nu ar atrage după sine ameninţări la adresa securităţii populaţiei noastre. Dacă nu vor fi aduse astfel de garanţii, atunci nici noi nu vom putea veni în întâm­pinarea partenerilor noştri. În sfârşit, a treia problemă – considerăm că este inacceptabilă militarizarea spaţiului cosmic. Plasarea armelor în cosmos reprezintă o consecinţă inevitabilă a dezvoltării tehnologice a sistemelor de apărare antirachetă şi e bine să avem în vedere acest lucru. Sperăm că vom cădea de acord în avans că nu se va trece de această linie.
- Care sunt şansele reluării nego­cierilor pe Tratatul Forţelor Convenţio­nale în Europa (CFE), după ce discuţiile pe strategia de apărare antirachetă vor fi ceva mai consistente? Vă întreb deoarece România şi Turcia – posibile gazde ale elementelor scutului anti­rachetă NATO fac parte din acele zone limitrofe din tratatul CFE…
- Dacă vom reuşi să realizăm propu­nerea Rusiei cu privire la reorientarea planificării militare a NATO şi Rusiei, la ieşirea din paradigma „unul împotriva celuilalt“, iar scutul european antira­chetă să fie un sistem comun cu respon­sabilităţi clar conturate, atunci necesitatea de a avea un tratat CFE va dispărea. Crearea unui sistem de apărare antirachetă european comun va duce la un alt nivel de încredere şi de cooperare între părţi, astfel încât nu va mai fi nevoie să calculăm limitările pe flancuri. Vom merge oricum pe o calitate cu totul nouă a schimbului de informaţii. Şi, desigur, aceasta va elimina multe dintre diferenţele şi îngrijorările actuale.
- Dintre toţi partenerii europeni ai NATO care şi-au reajustat politicile privind relaţia bilaterală cu Rusia, România pare incapabilă să găsească o modalitate în acest sens. Cred însă că nici Rusia nu este prea dispusă la dialog. Greu de înţeles, deoarece Rusia e un stat care (prin vorbele premierului Putin) apreciază loialitatea. Trebuie România condamnată pentru că e un partener loial al Alianţei Nord-Atlantice?
- Nu. Dar cred că nu este nici vina Rusiei pentru faptul că România ocupa în Consiliul NATO – Rusia o poziţie aparte. Mai degrabă, întrebarea ar trebui adresată întâi la Bucureşti, nu la Moscova. România încearcă să îşi consolideze rolul său în regiune, dar metodele prin care operează, eu personal consider că sunt de natură să nască suspiciuni. De exemplu, politica în privinţa Republicii Moldova în mod clar vizează un Anschluss (n.r.: unire), aspect care nu are cum să nu neliniş­tească, mai ales că pe Nistru există un „conflict îngheţat“, mereu gata să izbucnească. Apoi, multe dintre decla­ra­ţiile publice rostite de către preşe­dintele Băsescu au un caracter duşmănos la adresa Rusiei. Greu de crezut că acest lucru poate fi propice unui dialog. Sper că este doar retorică. Însă acest lucru nu poate să nu ne mâhnească.
- S-au vehiculat multe variante privind relaţia Rusia-NATO. Foarte rar am auzit însă vorbindu-se de un NATO al Grupului de la Shanghai. De ce? Lumea viitorului se construieşte cu vedere la Pacific (iar recentele tensiuni privind Kurilele arată că Rusia a înţeles acest lucru). Se teme Rusia că pe termen lung nu va putea gestiona relaţia cu China?
- Rusia are cea mai mare parte din teritoriu pe continentul asiatic şi politica externă multi-vectorială, pre­cum şi participarea noastră în SCO, dar şi parteneriatul strategic bilateral cu China nu interferează în niciun fel asupra relaţiilor noastre cu NATO şi nu are practic nici un efect asupra lor. În ceea ce priveşte astfel de temeri, vă pot spune că noi nu suntem o ţară ghidată de fobii.
- Aţi cerut desfăşurarea unei anchete asupra războiului cibernetic cu Iranul (prin utilizarea virusului Stuxnet), atenţio­nând asupra pericolului declan­şării unui nou Cernobâl. Ce reacţii aţi primit din partea partenerilor?
- Nu sunt îndreptăţit să divulg cum au reacţionat la aceasta partenerii mei din cadrul Consiliului Rusia-NATO. Vă spun altceva: nu-mi place că NATO consideră tema apărării împotriva atacurilor cibernetice un subiect-tabu în discuţiile cu Rusia.
- După încheierea misiunii la NATO, veţi opta pentru scena politică moscovită sau aţi fi tentat să vă încercaţi puterile în Caucaz – acolo unde Alexander Khloponin spunea la numirea sa că nimic nu e imposibil de rezolvat, doar că rezultatele, iată, încă se lasă aşteptate? Îmi amintesc că la un moment dat în trecut aţi avut o astfel de intenţie…
- După cum cred că deja se ştie, recent (n.r.: 18 februarie 2011) am primit o nouă însărcinare – aceea de şef al grupului de lucru de pe lângă Administraţia Prezidenţială cu misiu­nea de a coordona participarea Fede­raţiei Ruse în cadrul cooperării interna­ţionale în domeniul apărării antira­che­tă. Cu alte cuvinte, acum sunt Repre­zentant special al Preşedintelui Rusiei la negocierile cu NATO privind strategia de apărare antirachetă. După cum puteţi vedea, eu rămân deocamdată în politica externă, iar această nouă mi­siu­ne în munca mea este extrem de importantă şi de răspundere. Uraţi-mi succes!

Interviu realizat de Gabriela Ioniţă

Publicat în Cadran Politic, nr. 73, Aprilie 2011

O Moldovă pro-rusă ori o Transnistrie independentă ?

A mai rămas doar o zi până la Summitul G 20 din SUA unde toţi marii lideri ai lumii vor încerca să găsească soluţii comune la criza din ce în ce mai profundă din economia mondială. Până atunci însă, astăzi, presa occidentală va fi cu ochii pe Summitul UE – Rusia de la Nisa. Şi tot astăzi, atenţia agenţiilor de presă din Europa, mai ales din partea estică a acesteia, se va centra asupra capitalei Republicii Moldova unde are loc Summitul şefilor de guvern din Comunitatea Statelor Independente (CIS).

Atenţia presei se va datora în mare parte prezenţei la Chişinău a premierului rus Vladimir Putin, fiind prima dată în ultimii cinci ani când un oficial rus de rang înalt calcă pe pământul Moldovei. La Summit va veni şi premierul Ucrainei, Iulia Timoşenko, acuzată de preşedintele Yushcenko de trădare în favoarea intereselor Moscovei.

Pentru scena politică de la Chişinău, mai importantă decât agenda Summitului este întrevederea bilaterală pe care preşedintele moldovean Vladimir Voronin o are programată cu premierul rus Vladimir Putin, în cadrul căreia va fi discutată chestiunea transnistreană. Potrivit analiştilor politici de la Chişinău, această întrevedere este, practic, ultima speranţă a liderului de la Chişinău de a obţine o soluţionare rapidă a diferendului cu ajutorul Rusiei, după ce Tiraspolul a respins orice formă de dialog.

Pentru a arăta Occidentului că poate rezolva conflictele îngheţate şi pe cale paşnică, după conflictul din Georgia, Kremlinul a încercat - fără succes deocamdată - să-i aducă la aceeaşi masă pe preşedintele Vladimir Voronin şi pe liderul separatist de la Tiraspol, Igor Smirnov. Asta înseamnă că Putin ar trebui să rezolve ceea ce preşedintele Medvedev doar a promis. Presa rusă menţionează o posibilă „sacrificare” a lui Igor Smirnov, „însă dacă se pune problema demiterii liderului transnistrean, aceasta va avea o importanţă mai mare doar pentru partea moldoveană. Rusia o va utiliza ca pe o monedă de schimb într-un târg mai serios, ce ţine de perspectivele integrării Republicii Moldova în NATO şi menţinerii prezenţei militare ruseşti în această regiune“, susţine „Nezavisimaia Gazeta“.
Ce opţiuni are Rusia în acest moment?

1.Să "influenţeze" apropiatele alegeri din Moldova în sensul obţinerii unui Parlament majoritar prorus, fidel politicii şi deciziilor Moscovei – poate în schimbul renunţării la Igor Smirnov.

2.Să recunoască independenţa Transnistriei (după precedentul Abhazia şi Oseţia, reacţiile scenei politice internaţionale vor fi anemice, mai ales că e vorba de o zonă unde Occidentul nu are prea mari interese).

Personal cred (s-ar putea să mă înşel) că Moscova ar opta pentru prima variantă care i-ar aduce un câştig politic substanţial în concretizarea dorinţelor de putere regională. O Moldovă pro-rusă, urmată posibil de o Ucraină pro-rusă e chiar mai mult decât poate spera Rusia în acest moment. Recunoaşterea independenţei Transnistriei ar oferi implicit continuarea prezenţei militare ruse în zonă, dar ar afecta şi mai tare imaginea destul de şifonată a Rusiei după conflictul cu Georgia. Ori Rusia a făcut diligenţe diplomatice de culise serioase pentru reluarea negocierilor cu Uniunea Europeană (la Summitul UE – Rusia care începe astăzi la Nisa). Admiterea prezenţei trupelor militare se poate obţine mai simplu cu ajutorul Parlamentului moldovean şi schimbarea statutului de ţară neutră.

Moldova a refuzat să adere la NATO

"Alianţa Nord-Atlantică nu va putea să includă în rândurile sale Republica Moldova". Declaraţia aparţine preşedintelui Republicii Moldova, Vladimir Voronin, şi a fost făcută pe 1 octombrie la postul de radio Echo Moskvy.

În plus, liderul moldovean a mai spus că "Republica Moldova îşi doreşte obţinerea unui statut de neutralitate permanentă, care înseamnă că nu se va implica militar în nici o organizaţie. Nici dacă puterea de la Chişinău se va schimba. Am cerut însă obţinerea prioritară a statutului de membru a U.E."
În ceea ce priveşte soluţionarea conflictului îngheţat din Transnistria, Voronin a susţinut că "Moscova, Chişinau şi Tiraspol ar trebui să poarte discuţii preliminare cât mai repede, mai ales că în urmă cu o lună, pe 1 septembrie s-au împlinit 18 ani de când Transnistria este republică nerecunoscută de nimeni şi un permanent focar de conflict. Mai târziu, pentru clarificarea situaţiei pot să se afilieze şi Statele Unite, Ucraina, conducerea Uniunii Europene şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa", citat de RIA Novosti.
Evident, nici un cuvânt despre România sau lobby-ul făcut cu atâta zel de preşedintele Băsescu la Bruxelles.