Federaţia Rusă, un magnat vechi al timpurilor noi (partea I)

Prima parte a unui interviu acordat editorului Geopolitics.ro, Marius Lefter.

Gabriela Ioniţă, editor la Cadran Politic şi specialist pe probleme ce ţin în principal de Federaţia Rusă şi Comunitatea Statelor Independente, a avut amabilitatea de a accepta un interviu în care să discutăm despre politica internă şi externă a Rusiei. Această primă parte a interviului tratează exclusiv aspecte ale politicii externe a Federaţiei Ruse şi provocările pe care le are de rezolvat.

Marius Lefter (M.L.): Care este poziţia Moscovei faţă de Politica de Vecinătate a UE ?

Gabriela Ioniţă (G.I.): Conform Comisiei Europene de Afaceri Economice şi Financiare, Politica europeană de vecinătate (PEV), lansată în 2003, prevede transformarea treptată a relaţiilor comerciale şi de cooperare tradiţionale, în vederea obţinerii unui grad de integrare mai ridicat între UE şi ţările vecine. Pe plan economic, PEV le oferă acestor ţări relaţii comerciale preferenţiale, o participare pe piaţa internă a UE, o legătură mai bună cu Uniunea (de exemplu în sectoarele energiei, transportului şi telecomunicaţiilor), posibilitatea de a participa la anumite programe ale UE şi o asistenţă financiară şi tehnică substanţială. Deşi Rusia nu se încadrează aici, putem uşor constata că multe din obiectivele menţionate în planurile de acţiune ale ţărilor partenere se regăsesc şi în proiectul Parteneriatului Strategic pentru Modernizare între Federaţia Rusă şi Uniunea Europeană. Mai mult, Rusia a demonstrat că are pârghii suficiente pentru a-şi menţine influenţa în străinătatea sa apropiată – noua vecinătate a Europei-, iar existenţa în arealul său de influenţă a unor ţări care să împărtăşească valorile fundamentale şi obiectivele UE, ţări aflate în relaţii de cooperare întărită cu ţările membre, presupunând inclusiv un nivel ridicat de integrare economică şi politică, nu poate fi decât benefică pentru economia rusă. Din păcate, aceleaşi pârghii de influenţă au demolat politica de vecinătate în Ucraina şi Belarus. Preşedintele Medvedev amintea că Rusia are nevoie acută de tehnologia europeană, de diversificare economică şi de noi standarde care să fie competitive pe o piaţă comună. În mod teoretic, piaţa liberă se autoreglează în funcţie de cerere şi ofertă. În realitate, lucrurile sunt mult mai nuanţate. Când vorbim de un spaţiu economic comun ruso-european, considerăm că Rusia va fi obligată să se modernizeze dacă va dori să fie cu adevărat competitivă. În mod normal, acelaşi lucru ar trebui să funcţioneze şi pe pieţele ţărilor din noua vecinătate. Ucraina şi Belarus sunt două exemple de îngropare a politicii de vecinătate în favoarea propriilor interese. Despre rolul României ca ţară frontalieră a UE, relaţia cu Republica Moldova în special, dar şi cu Ucraina sau Georgia, şi cum am putea avea de câştigat din acest context e deja o altă discuţie.

M.L.: Pentru că aţi amintit despre pârghiile Moscovei privind propriile interese... Cum se vede în acest context problema scutului anti-rachetă şi cum credeţi că vor evolua lucrurile în acest sens ?

G.I.: Deşi nimeni nu a recunoscut oficial, Strategia de Securitate promovată de preşedintele Medvedev pare să fi fost un eşec (iar revenirea la Kremlin a lui Vladimir Putin va înlocui discursul soft al actualului preşedinte cu discursul dur şi pragmatic arhicunoscut opiniei internaţionale). Eşecul nu vine din faptul că Strategia propusă este greşită, ci mai degrabă din perpetuarea la nivelul cancelariilor europene a unei neîncrederi şi reticenţe faţă de Rusia atunci când vine vorba de alianţe strategice de securitate. În plus, să nu omitem că aşa controversată, reformată încă doar la nivel teoretic, blamată pentru influenţa exercitată de US, Alianţa Nord-Atlantică reuneşte ţările de top ale UE. Ţări aflate permanent în vârtejul crizei economice din 2008 încoace, deci suficient de opace la propuneri de strategii de securitate care să le solicite şi mai mult decât o fac cele în care sunt deja angrenate. Pe de altă parte, resetarea relaţiilor dintre Rusia şi US a continuat să fie bântuită de fantomele Războiului Rece, în ciuda declaraţiilor oficiale pozitive. Refuzul US de a achiesa la responsabilitatea sectorială a scutului anti-rachetă aşa cum este văzută aceasta de la Moscova, anunţul de amplasare a elementelor scutului în România (fără ca discuţiile cu partenerii ruşi din cadrul Consiliului NATO – Rusia să fi ajuns la un acord/dezacord clar formulat), Parteneriatul Strategic între România şi US au erodat cam tot ce s-a resetat. Obama a fost invitat la Kremlin imediat după alegerile parlamentare din decembrie din Federaţia Rusă. Mulţi analişti s-au întrebat ce ar mai avea să-şi spună pe chestiunea scutului cei doi preşedinţi, unul pe final de mandat – Medvedev şi celălalt cu şanse incerte de a obţine un al doilea mandat – Obama. Nimeni nu pare să ştie. Cu atât mai mult cu cât Obama pare mai preocupat de situaţia internă decât de politica externă în acest moment. Dar ne putem reaminti că preşedintele Medvedev a avertizat cu ceva tip în urmă că un eşec al negocierilor pe scutul antirachetă va însemna şi rezilierea Tratatului Start 2 – obiectiv prioritar al mandatelor celor doi preşedinţi. Un lucru este cert – la Summitul de la Chicago din mai 2012 se vor întâlni preşedinţii Obama şi proaspăt reinstalatul la Kremlin, Vladimir Putin. Opţiunile rămân deschise.

M.L.: Cu ce diferă Uniunea Eurasiatică de Comunitatea Statelor Independente ?

G.I.: Anunţarea proiectului de creare a Uniunii Euroasiatice a fost percepută de media occidentală ca o ştire de headline, deşi pe planşa de la Kremlin se lucrează de foarte mult timp la cristalizarea sa. În acest context avem de-a face cu o diferenţă mai degrabă de viziune căreia i se subordonează una de obiective pe termen mediu şi lung. Cel puţin teoretic. Faptic, lucrurile nu arată prea optimist, constituirea Uniunii Euroasiatice fiind considerată chiar de importanţi economişti ruşi mai degrabă doar un subiect de campanie electorală. Recent, într-un interviu pe principalul canal naţional de televiziune, premierul Vladimir Putin a dorit să sublinieze că reunirea celor cinci economii va crea un pol suficient de puternic pentru a constitui un pod între Uniunea Europeană şi dinamica regiune spre care s-au îndreaptat toate privirile în ultimul deceniu – Asia Pacific. În replică, economistul Vladislav Inozemtsev se întreba retoric într-un articol publicat în Washington Post: Ce fel de pod s-ar putea construi cu infrastructura depăşită a Rusiei ? (Textul integral poate fi citit aici)

«Occupy Wall Street» – revoluţie mondială sau doar PR electoral ?

Mişcarea “Ocupaţi Wall Street” (extrem de puţin analizată în România şi mediatizată mai degrabă la capitolul ştiri diverse de pe hotare) însumează déja o lună de proteste, mii de protestatari şi alte zeci de mii de suporteri în numeroase oraşe (70 susţin organizatorii) din Statele Unite. În luna septembrie, organizatorii mişcării "Ocupaţi Wall Street" au preluat parcul Zuccotti în districtul financiar din Manhattan (New York) şi l-au transformat într-o tabără revoluţionară. Sau un campus unde sute de tineri cântă şi strigă sloganuri împotriva bancherilor şi a dominaţiei corporative. Ocazional, protestatarii mai 'vehemenţi' îşi scot hainele de pe ei, ceea ce inevitabil atrage mereu camerele de ştiri. Tratată iniţial ca o glumă, ignorată chiar și de presa americană, totuşi după o lună de proteste mişcarea pare să câştige tot mai mulţi aderenţi, mai ales după intervenţia brutală a forţelor de ordine la marşul de pe podul Brooklyn de la începutul acestei luni. Iar odată cu creşterea popularităţii protestatarilor s-au înmulţit şi semnele de întrebare privind rostul şi obiectivele mişcării.

Cine sunt protestatarii ?

Protestul a fost iniţial demarat de către o grupare de activişti canadieni - Adbusters, binecunoscuţi pentru opiniile anticonsumeriste; aceştia susţin că s-au inspirat de la mişcarea Primăvară arabă (când protestele din Piaţa Tahrir din Cairo au generat revoluţia egipteană şi s-au extins în mai multe ţări din lumea arabă). Adbusters au propus un marş paşnic la Mecca finanţei mondiale, protestul fiind aprobat de primarul New York’ului Michael Bloomberg, care declara la momentul respectiv că “dacă oamenii vor să protesteze, e dreptul lor să o facă” şi că nu are motive de a refuza aprobarea marşului. Ulterior, “Ocupaţi Wall Street” a început să se autocaracterizeze ca fiind «mişcarea de rezistenţă a tuturor oamenilor (indiferent de culoare, sex şi convingeri politice) care se simt agresaţi de lăcomia bancherilor şi nedreptatea socială. Singurul lucru pe care noi toţi îl avem în comun este că suntem cei 99% care nu vom mai tolera corupţia şi lăcomia acelui 1%. Suntem mulţi şi vom folosi tactica revoluţionară a Primăverii arabe în vederea atingerii scopurilor noastre, dar milităm pentru utilizarea nonviolentei pentru a maximiza siguranţa tuturor participanţilor». Activiştii grupului Anonymous şi-au încurajat de asemenea susţinătorii să ia parte la proteste. Ce-i drept, protestatarii seamănă un pic cu cei din Piaţa Tahrir din Cairo, doar că în jur nu se aude vâjâit de gloanţe ci sunet de chitară şi mişcarea nu doreşte să detroneze pe nici un dictator. Dar există aceeaşi cohortă de oameni tineri energici, entuziaşti, şi aceeaşi utilizare excesivă de Twitter si alte reţele media sociale pentru a recruta mai mulţi participanţi. Cei mai mulţi reclamă un sentiment similar de frustrare tinerească şi revoltă faţă de un sistem politic şi economic pe care protestatarii îl percep ca fiind rău, corupt, în dezacord cu propriile lor aspiraţii.

Cine sunt liderii ?

După cum chiar organizatorii precizează pe site-ul propriu, “Liderii acestei mişcări sunt oamenii obişnuiţi care participă la această Mişcare de protest. Noi nu impunem ierarhii verticale, ci dorim să facilităm organizarea şi exprimarea deschisă, participativă, în plan orizontal a tuturor membrilor. Facem un apel către toţi cetăţenii New York-ului să ni se alăture, şi spunem bun venit tuturor oamenilor care indifferent de culoare, sex, religie sau simpatii politice sunt doritori de a participa la adunările noastre de zi cu zi”. Asta îmi aminteşte de o întâmplare veche, petrecută la începuturile carierei mele de jurnalist. E drept, şi experienţa românilor pentru proteste în vremuri democratice era la început. Documentându-mă pentru un material ce viza o grevă studenţească, am dorit să vorbesc cu liderul protestatarilor. După ce am înfruntat o duzină de priviri nedumerite, am reuşit să-l găsesc. Aveam două întrebări: scopul şi durata protestului. Liderul nu a prea înţeles ce voiam. Atunci l-am intrebat dacă există un alt lider. - “Noi toţi” mi-a spus victorios. - “Dar tu pari să fii un fel de lider…Cum ai fost ales ?” – “Ne-am autoselectat. Cine vorbeşte mai tare şi are curaj” – “Adică tupeu ?” –“Cam aşa” a admis complice interlocutorul meu. Cam aşa stau lucrurile şi cu liderii protestatarilor de pe Wall Street. Iar prezenţa unor lideri de opinie gen Michael Moore e una doar conjuncturală şi sincer, înclin să cred că nu şi benefică.

Ce vor ei ?

Ei vor să protesteze. Cam acesta ar fi răspunsul care îţi vine prima dată în minte. Sunt nemulţumiţi de actuala criză economică, şi consideră că bancherii sunt principalii vinovaţi. Sigur, bancherii existau şi înainte de criză. Eu nu împărtăşesc sentimentele antimarket ale multora dintre protestatarii de pe Wall Street. Băncile sunt instituţii necesare şi utile atunci când funcţionează în mod corespunzător, asigură capital pentru investitori şi contribuie la creşterea nivelul de trai. Dar este, de asemenea, adevărat că nu agreez principiul pe care acestea s-au bazat tot mai mult, până când lucrurile au luat-o razna: socializarea riscului şi privatizarea profitului.

Ei mai vor la mijlocul lunii octombrie o revoluţie mondială, apel împănat cu diverse lozinci şi elemente simbolice a căror reuniune poate fi atractivă pentru tinerii doritori de puţină anarhie, dar care nu are şi o finalitate clară. Paradoxal și oarecum straniu, deși sunt ineficient organizați în a spune ce doresc cu exactitate, după cum remarca un jurnalist de la Fox News, tabăra protestatarilor este extrem de bine organizată logistic și administrativ, cu spații delimitate pentru masă, locuri pentru copii, spații de dezbatere publică, pentru relatii cu mass media. După săptămâni de presiuni media, un grup de protestatari au dat publicităţii o listă de 13 revendicări care au stârnit zâmbete consternate din partea specialiştilor în finanţe şi economie. Din punct de vedere al analiştilor economici, cererile sunt pe cât de fascinante pe atât și demobilizatoare. Fascinante, pentru că oamenii care nu au studiat economia cred unele lucruri cu adevărat ciudate despre cum îşi închipuie ei că funcţionează sistemul financiar; demobilizatoare, deoarece multe dintre aceste politici ar afecta de fapt mulţi oameni în loc să ajute. Intenţiile bune nu dau întotdeauna rezultatele scontate. Nu mai vorbesc de cereri gen: Deschiderea tuturor graniţelor. Oricine să călătorească, lucreze, trăiască oriunde doreşte ! care ar crea reale frisoane de spaimă în spatele uşilor cancelariilor occidentale. Dar probabil şi o grimasă de aprobare privind scoaterea în afara legii a agenţiilor de evaluare financiară care le dau cumplite dureri de cap în aceeaşi măsură şi finanţiştilor şi liderilor politici. Apoi, declaraţiile de susţinere a politicilor lui Barack Obama (care l-a rândul său a admis că protestatarii sunt îndreptăţiţi să fie nemulţumiţi ) a ridicat alte noi semne de întrebare privitor la ce vor ei de fapt. Să fie PR electoral ? Sau, dacă ne gândim la declaraţiile senatorului McCain care a sugerat recent că Primăvara Arabă ar trebui să fie un semnal pentru toate regimurile nedemocratice de la Teheran la Moscova, o încercare de export a revoluţiilor Twitter către alte zone aparent mai apatice sau mai tolerante cu regimurile care le păstoresc mai mult sau mai puţin democratic. Sau e doar tot PR electoral ? Puţin probabil să avem clamata revoluţie mondială pe 15 octombrie. Mai degrabă, Ocupaţi Wall Street tinde să fie o mişcare de care adepţii stângii se vor ruşina aşa cum s-a întâmplat în cazul Tea Party cu simpatizanţii dreptei. Sigur, mişcarea ar putea deveni o forţă. Una uriaşă. Cu unele condiţii: să ştie ce vrea, să aibă lideri de opinie prestigioşi, să înceapă să vorbească pe o singură voce. Şi să ofere răspuns la o întrebare la care nimeni încât nu s-a încumetat să dea un răspuns: ce sistem funcţional pui în loc ?

Publicat - Cadran Politic, nr.86, octombrie 2011

Washingtonul nu crede în lacrimi...electorale

Nu cred că preşedintele Obama a văzut, fie şi întâmplător, episoadele lacrimogene ale domnului Băsescu. Dublele cu pricina din vremea în care domnia sa se căznea să contureze personajul unui jucător politic pe cât de important, tot pe atât de simţitor la suflet, cel mai probabil vor fi tăiate la montajul istoriei. Dar chiar dacă le-ar fi văzut, mult prea preocupat de controversele reformării sistemului de asigurări de sănătate al americanilor, confruntat cu atacuri din ce în ce mai dure ale republicanilor şi cu un Afghanistan din ce în ce mai sângeros, preşedintele Statelor Unite tot n-ar fi priceput mare lucru. Tot n-ar fi sesizat ce tristeţe incomensurabilă va produce în sufletul simţitor al liderului român refuzul vizitei la Casa Albă. Mă rog, un refuz împachetat frumos, rostit diplomatic de către Ambasadorul Americii la Bucureşti, Excelenţa Sa Mark Gitenstein. Şi un semnal clar că Washingtonul se dezice de cam tot ce aminteşte de politica dusă de fostul preşedinte George Bush. Şi inclusiv de prieteniile politice (?!) ale acestuia. În fond, putem să ne amintim că fostul lider de la Casa Albă s-a pozat cu vedere la Marea Neagră (şi la interval de doar trei zile) cu preşedintele Băsescu şi preşedintele (actual premier) Putin. Iar dacă Putin (a cărui popularitate în Rusia continuă să rămână constantă) nu se află pe lista de favoriţi a lui Barack Obama, ce a sperat Traian Băsescu (un preşedinte din ce în ce mai antipatic majorităţii românilor) ?
Astfel că în plan extern, alături de lista aceea de "succesuri" ale politicii duse de Traian Băsescu şi prezentate pe post de stindard triumfător la reuniunea cu reprezentanţii diplomaţiei româneşti, mandatul său va contabiliza şi două insuccese răsunătoare: Kremlinul şi Casa Albă nu au dorit să ia cunoştinţă de abilităţile sale de important lider politic regional.
Iar dacă Moscova nu crede în lacrimi, cu atât mai mult se vede că Washingtonul nu crede în lacrimi... electorale.

P.S. În mod evident, Traian Băsescu primeşte nu doar dovada incapacităţii sale, ci şi un semn cât se poate de vizibil că diplomaţia de cumetrie nu intră în standardul cancelariilor occidentale. Cât despre cele răsăritene, rămâne cum a declarat preşedintele Băsescu: Marea Neagră - lac rusesc....
Sau lac turcesc ? după cum mă atenţionează un amic pe inpolitics.ro

Interese comune, dar prioritati diferite si optimism moderat

Interese comune, dar prioritati diferite si optimism moderat pare sa fie atributul evenimentelor aflate în topul agendei internationale a acestei saptamani. Mai exact, e vorba de vizita presedintelui USA, Barack Obama, la Moscova (6 - 8 iulie) si lucrarile Summitului G8 (8 – 12 iulie, L’Aquila, Italia). Pregatita pana la nivel de detaliu, prima vizita oficiala a presedintelui Obama în Rusia a continuat eforturile de „resetare” a relatiilor bilaterale dintre cele doua puteri. La Moscova, Obama a avut convorbiri cu presedintele Dmitri Medvedev si premierul Vladimir Putin, cu reprezentanti ai mediului de afaceri, ai institutiilor neguvernamentale, dar si cu fostul lider Mihail Gorbaciov. Tonul declaratiilor – optimism moderat/resetat. Obiectivul principal al discutiilor a vizat reducerea arsenalelor nucleare si stabilirea bazelor pentru un nou acord, pana în decembrie cand expira tratatul START 1. Cei doi preşedinţi au semnat acordul preliminar pentru noul tratat. Acesta ar stipula reducerea focoaselor nucleare sub plafonul actual (între 1500 si 1650 de unitati); însa rămâne în discuţie problema spinoasa a amplasarii Scutului antiracheta al SUA, subiect asupra caruia Rusia este decisa sa nu faca nici un compromis. Pe agenda convorbirilor s-au aflat si alte subiecte-cheie ale relatiilor bilaterale si internationale, respectiv criza economica, conflictul din Afghanistan, amenintarile nucleare ale Coreei de Nord si Iranului. Însa stabilirea unei relatii pragmatice de cooperare US – Rusia nu pare sa dea rezultatele scontate deoarece, desi ambele parti vorbesc aceeasi limba a intereselor comune (neproliferarea nucleara, lupta contra terorismului, crimei organizate si drogurilor, depasirea crizei economice etc.), prioritatile lor în politica externa sunt însa net diferite. În plus, pretinsa logica a razboiului rece, de care partile se acuza reciproc (Vladimir Putin a facut-o la Forumul de la Davos, iar recent Obama a tintit aceeasi acuza catre premierul Putin), e în fapt fatada în spatele careia stau reconfigurarea sferelor de influenta si interesele economice pe care cele doua puteri le vizeaza separat. Mai mult, chiar daca perceptia rusilor asupra Americii s-a îmbunatatit substantial dupa alegerea lui Obama (de la 23 la 46%, conform Vitsiom), premierul rus Vladimir Putin are în continuare un rol central si determinant în politica Rusiei, încrederea si popularitatea sa mentinandu-se chiar în conditiile crizei. Astfel ca declaratia presedintelui Obama ar putea fi perceputa drept o încercare fatisa de divizare a puterii bicefale a Moscovei. Si o strategie riscanta pentru Washington, raspunsul cu diplomatica ironie a premierului rus („Stau ferm pe ambele picioare si privesc spre viitor”) fiind edificator. Prefatat de ample proteste (desi Italia a suspendat temporar Acordul Schengen tocmai pentru a preveni astfel de incidente), Summitul G8 (Canada, Franta, Germania, Italia, Japonia, Rusia, Anglia si USA) de la L’Aquila (capitala regiunii Abruzzo) va aborda criza economica globala, siguranta hranei, lupta împotriva schimbarilor climatice si comertul international. [more...]

Publicat în Top Business, nr. 773, 9-22 iulie 2009

Preludiul Summitului G 20

Cartierul general al lumii se mută pentru două zile la Londra. În cadrul lucrărilor Summitului G 20 se reunesc liderii celor mai importante puteri industriale ale lumii (SUA, Germania, Japonia), dar şi cei ai economiilor emergente (China, Rusia, Brazilia, Argentina, India) – a căror cuvânt este din ce in ce mai important în dezvoltarea economică a lumii.

Aşa cum era previzibil, mai ales în condiţiile acutizării crizei, întâlnirea celor mai mari lideri ai lumii pentru o noua discuţie legată de criza economica mondială a atras deja numeroase comentarii critice şi chiar demonstraţii violente.

Astăzi au loc întâlnirile de lucru bilaterale. Cum e si firesc, în prim plan cele ale preşedintelui USA, Barack Obama. Astfel că dis de dimineata, când Londra încă nu gemea de protestatari, preşedintele Obama şi soţia sa au poposit în Down Street 10, la locuinţa premierului Marii Britanii, Gordon Brown. În cadrul unui dejun de lucru prelungit, cei doi lideri au discutat obiectivele (oficiale şi mai puţin oficiale) de pe Agenda lucrărilor Summitului.

Tot astăzi, preşedintele USA are programate alte doua întâlniri de lucru separate cu preşedintele Chinei, Hu Jintao şi cel al Rusiei, Dmitri Medvedev.

Diseara premierul Brown are programată o cină cu toţi liderii importanţi prezenţi la Londra. Evenimentul va fi unul festiv, lucrările în plen ale Summitului urmând a avea loc în cursul zilei de mâine la Centrul ExCel..

Tot diseara este programată şi o recepţie dată de Maiestatea Sa Regina Elisabeta şi Prinţul consort Philipe în cinstea înalţilor oaspeţi.

Rusia-SUA – timpul compromisurilor acceptate tacit

În mod evident, venirea unui nou preşedinte la Casa Albă a suscitat numeroase întrebări privitoare la modul de abordare al politicii externe americane. La loc de frunte, după Orientul Mijlociu, s-au situat relaţiile SUA cu Rusia, grav deteriorate mai ales după conflictul din Georgia din toamna anului trecut. Pe fondul schimbării promovate de către echipa preşedintelui Obama, multe din ipotezele lansate de analişti ai ambelor părţi au preconizat o îmbunătăţire a relaţiilor bilaterale.

Îmbunătăţirea există deja, cel puţin la nivel declarativ din partea autorităţilor de la Mosco­va şi Washington. Însă toate acestea au loc pe fondul unei grave crize glo­bale ale cărei manifestări tind să depăşească toate previziunile. Astfel că putem lua în calcul şi o doză de toleranţă datorată crizei, un armistiţiu temporar în care ambele ţări, confrun­tate cu serioase probleme economice şi sociale, să-şi rezolve situaţia în interior, după care pretenţiile în plan extern să fie reformulate. O perioadă în care ambele părţi îşi vor asuma divergenţele ca pe o stare de fapt inerentă propriilor interese, vor accep­ta o serie de compromisuri în mod tacit şi îşi vor reevalua opţiunile şi stra­tegiile.
[more....]

Publicat în Cadran Politic, nr. 63, februarie/2009

One president show

Barack Obama a câştigat competiţia pentru fotoliul de la Casa Albă. Primul preşedinte de culoare din istoria USA a mizat pe "Speranţă şi schimbare" şi a reuşit.

America e euforică, Africa jubilează, Europa Occidentală e mulţumită (fapt recunoscut cu sinceritate de către ministrul de externe a Franţei, B.K., ca şi de omologul său german).

Doar discursul preşedintelui Medvedev în faţa Adunării Federale a Rusiei a dat de înţeles că reuşita senatorului democrat nu e de natură, cel puţin în acest moment, să schimbe optica ruşilor faţă de America.

Nu mă îndoiesc de bunele intenţii ale preşedintelui Obama, ci de faptul că dincolo de exprimarea lor în show-uri mediatice de top - şi care au contribuit hotărâtor la alegerea sa, acestea vor cunoaşte şi o concretizare pe măsură. Barack Obama nu va putea schimba America de unul singur. Pentru asta e necesar întregul sistem politic, alături de întreaga naţiune. Iar celebra deja frază referitoare la renunţarea Americii de a da lecţii fără să înveţe nimic, presupune în principal o schimbare de mentalitate. Ori mi-e greu să cred într-o astfel de schimbare.

Cred că e "cool" şi dă bine la imagine un preşedinte de culoare, cu o familie model, tipic americană, trăind la propriu visul american. Dar e America pregătită (America cea reală pentru care visul american e mai nou un coşmar de proporţii) a accepta să primească lecţii de la primul său preşedinte de culoare ? Preşedintele Bush i-a transmis succesorului său că "e pe cale de a începe cea mai mare călătorie a vieţii sale" (mă rog, formula nu mi se pare cea mai fericită, dar e irelevant în acest context). Cred că şi America ca naţiune e tot la un astfel de început. Iar o călătorie în doi presupune încredere, sprijin reciproc şi o anume sincronicitate. Vom vedea după 20 ianuarie cât de pregătiţi sunt Obama şi America pentru această călătorie în doi.