«Occupy Wall Street» – revoluţie mondială sau doar PR electoral ?

Mişcarea “Ocupaţi Wall Street” (extrem de puţin analizată în România şi mediatizată mai degrabă la capitolul ştiri diverse de pe hotare) însumează déja o lună de proteste, mii de protestatari şi alte zeci de mii de suporteri în numeroase oraşe (70 susţin organizatorii) din Statele Unite. În luna septembrie, organizatorii mişcării "Ocupaţi Wall Street" au preluat parcul Zuccotti în districtul financiar din Manhattan (New York) şi l-au transformat într-o tabără revoluţionară. Sau un campus unde sute de tineri cântă şi strigă sloganuri împotriva bancherilor şi a dominaţiei corporative. Ocazional, protestatarii mai 'vehemenţi' îşi scot hainele de pe ei, ceea ce inevitabil atrage mereu camerele de ştiri. Tratată iniţial ca o glumă, ignorată chiar și de presa americană, totuşi după o lună de proteste mişcarea pare să câştige tot mai mulţi aderenţi, mai ales după intervenţia brutală a forţelor de ordine la marşul de pe podul Brooklyn de la începutul acestei luni. Iar odată cu creşterea popularităţii protestatarilor s-au înmulţit şi semnele de întrebare privind rostul şi obiectivele mişcării.

Cine sunt protestatarii ?

Protestul a fost iniţial demarat de către o grupare de activişti canadieni - Adbusters, binecunoscuţi pentru opiniile anticonsumeriste; aceştia susţin că s-au inspirat de la mişcarea Primăvară arabă (când protestele din Piaţa Tahrir din Cairo au generat revoluţia egipteană şi s-au extins în mai multe ţări din lumea arabă). Adbusters au propus un marş paşnic la Mecca finanţei mondiale, protestul fiind aprobat de primarul New York’ului Michael Bloomberg, care declara la momentul respectiv că “dacă oamenii vor să protesteze, e dreptul lor să o facă” şi că nu are motive de a refuza aprobarea marşului. Ulterior, “Ocupaţi Wall Street” a început să se autocaracterizeze ca fiind «mişcarea de rezistenţă a tuturor oamenilor (indiferent de culoare, sex şi convingeri politice) care se simt agresaţi de lăcomia bancherilor şi nedreptatea socială. Singurul lucru pe care noi toţi îl avem în comun este că suntem cei 99% care nu vom mai tolera corupţia şi lăcomia acelui 1%. Suntem mulţi şi vom folosi tactica revoluţionară a Primăverii arabe în vederea atingerii scopurilor noastre, dar milităm pentru utilizarea nonviolentei pentru a maximiza siguranţa tuturor participanţilor». Activiştii grupului Anonymous şi-au încurajat de asemenea susţinătorii să ia parte la proteste. Ce-i drept, protestatarii seamănă un pic cu cei din Piaţa Tahrir din Cairo, doar că în jur nu se aude vâjâit de gloanţe ci sunet de chitară şi mişcarea nu doreşte să detroneze pe nici un dictator. Dar există aceeaşi cohortă de oameni tineri energici, entuziaşti, şi aceeaşi utilizare excesivă de Twitter si alte reţele media sociale pentru a recruta mai mulţi participanţi. Cei mai mulţi reclamă un sentiment similar de frustrare tinerească şi revoltă faţă de un sistem politic şi economic pe care protestatarii îl percep ca fiind rău, corupt, în dezacord cu propriile lor aspiraţii.

Cine sunt liderii ?

După cum chiar organizatorii precizează pe site-ul propriu, “Liderii acestei mişcări sunt oamenii obişnuiţi care participă la această Mişcare de protest. Noi nu impunem ierarhii verticale, ci dorim să facilităm organizarea şi exprimarea deschisă, participativă, în plan orizontal a tuturor membrilor. Facem un apel către toţi cetăţenii New York-ului să ni se alăture, şi spunem bun venit tuturor oamenilor care indifferent de culoare, sex, religie sau simpatii politice sunt doritori de a participa la adunările noastre de zi cu zi”. Asta îmi aminteşte de o întâmplare veche, petrecută la începuturile carierei mele de jurnalist. E drept, şi experienţa românilor pentru proteste în vremuri democratice era la început. Documentându-mă pentru un material ce viza o grevă studenţească, am dorit să vorbesc cu liderul protestatarilor. După ce am înfruntat o duzină de priviri nedumerite, am reuşit să-l găsesc. Aveam două întrebări: scopul şi durata protestului. Liderul nu a prea înţeles ce voiam. Atunci l-am intrebat dacă există un alt lider. - “Noi toţi” mi-a spus victorios. - “Dar tu pari să fii un fel de lider…Cum ai fost ales ?” – “Ne-am autoselectat. Cine vorbeşte mai tare şi are curaj” – “Adică tupeu ?” –“Cam aşa” a admis complice interlocutorul meu. Cam aşa stau lucrurile şi cu liderii protestatarilor de pe Wall Street. Iar prezenţa unor lideri de opinie gen Michael Moore e una doar conjuncturală şi sincer, înclin să cred că nu şi benefică.

Ce vor ei ?

Ei vor să protesteze. Cam acesta ar fi răspunsul care îţi vine prima dată în minte. Sunt nemulţumiţi de actuala criză economică, şi consideră că bancherii sunt principalii vinovaţi. Sigur, bancherii existau şi înainte de criză. Eu nu împărtăşesc sentimentele antimarket ale multora dintre protestatarii de pe Wall Street. Băncile sunt instituţii necesare şi utile atunci când funcţionează în mod corespunzător, asigură capital pentru investitori şi contribuie la creşterea nivelul de trai. Dar este, de asemenea, adevărat că nu agreez principiul pe care acestea s-au bazat tot mai mult, până când lucrurile au luat-o razna: socializarea riscului şi privatizarea profitului.

Ei mai vor la mijlocul lunii octombrie o revoluţie mondială, apel împănat cu diverse lozinci şi elemente simbolice a căror reuniune poate fi atractivă pentru tinerii doritori de puţină anarhie, dar care nu are şi o finalitate clară. Paradoxal și oarecum straniu, deși sunt ineficient organizați în a spune ce doresc cu exactitate, după cum remarca un jurnalist de la Fox News, tabăra protestatarilor este extrem de bine organizată logistic și administrativ, cu spații delimitate pentru masă, locuri pentru copii, spații de dezbatere publică, pentru relatii cu mass media. După săptămâni de presiuni media, un grup de protestatari au dat publicităţii o listă de 13 revendicări care au stârnit zâmbete consternate din partea specialiştilor în finanţe şi economie. Din punct de vedere al analiştilor economici, cererile sunt pe cât de fascinante pe atât și demobilizatoare. Fascinante, pentru că oamenii care nu au studiat economia cred unele lucruri cu adevărat ciudate despre cum îşi închipuie ei că funcţionează sistemul financiar; demobilizatoare, deoarece multe dintre aceste politici ar afecta de fapt mulţi oameni în loc să ajute. Intenţiile bune nu dau întotdeauna rezultatele scontate. Nu mai vorbesc de cereri gen: Deschiderea tuturor graniţelor. Oricine să călătorească, lucreze, trăiască oriunde doreşte ! care ar crea reale frisoane de spaimă în spatele uşilor cancelariilor occidentale. Dar probabil şi o grimasă de aprobare privind scoaterea în afara legii a agenţiilor de evaluare financiară care le dau cumplite dureri de cap în aceeaşi măsură şi finanţiştilor şi liderilor politici. Apoi, declaraţiile de susţinere a politicilor lui Barack Obama (care l-a rândul său a admis că protestatarii sunt îndreptăţiţi să fie nemulţumiţi ) a ridicat alte noi semne de întrebare privitor la ce vor ei de fapt. Să fie PR electoral ? Sau, dacă ne gândim la declaraţiile senatorului McCain care a sugerat recent că Primăvara Arabă ar trebui să fie un semnal pentru toate regimurile nedemocratice de la Teheran la Moscova, o încercare de export a revoluţiilor Twitter către alte zone aparent mai apatice sau mai tolerante cu regimurile care le păstoresc mai mult sau mai puţin democratic. Sau e doar tot PR electoral ? Puţin probabil să avem clamata revoluţie mondială pe 15 octombrie. Mai degrabă, Ocupaţi Wall Street tinde să fie o mişcare de care adepţii stângii se vor ruşina aşa cum s-a întâmplat în cazul Tea Party cu simpatizanţii dreptei. Sigur, mişcarea ar putea deveni o forţă. Una uriaşă. Cu unele condiţii: să ştie ce vrea, să aibă lideri de opinie prestigioşi, să înceapă să vorbească pe o singură voce. Şi să ofere răspuns la o întrebare la care nimeni încât nu s-a încumetat să dea un răspuns: ce sistem funcţional pui în loc ?

Publicat - Cadran Politic, nr.86, octombrie 2011

Revoluția Siriană și toamna arabă

Primăvara Arabă pare să se fi transformat odată cu trecerea timpului într-o toamnă monotonă, în care nuanţele de brun ale sângelui curs pe străzile Damascului se contopesc cu ceaţa ce domină încă asupra raidurilor NATO din Libia. Pe acest fond autumnal, la începul acestei luni Consiliul de Securitate a Naţiunilor Unite a încercat să obţină acordul ţărilor membre pentru o rezoluţie privitoare la situaţia din Siria. Fără succes. Mai mult, eşecul era previzibil şi nu a mirat pe nimeni. Potrivit comunicatului de presă postat pe site-ul Organizaţiei Naţiunilor Unite: «China şi Rusia şi-au exercitat dreptul de veto pe un proiect de rezoluţie în Consiliul de Securitate, proiect care viza condamnarea cu fermitate a autorităţile siriene pentru modul de reprimare violentă exercitat împotriva protestatarilor pro-democraţie în acest an şi prin care se cerea încetarea imediată a încălcării drepturilor omului». Tot de aici mai aflăm că 9 din cei 15 membri ai Consiliului au votat în favoarea proiectului, au fost manifestate 2 drepturi de veto şi 4 ţări s-au abţinut. Astfel, conform Statutului, exercitarea dreptului de veto al oricăruia dintre cei cinci membri permanenţi ai Consiliului - China, Franţa, Rusia, Regatul Unit şi Statele Unite ale Americii – înseamnă că proiectul de rezoluţie nu poate fi adoptat ".

AFP a menţionat că rezoluţia a primit patru abţineri ale reprezentanţilor din Liban, India, Africa de Sud şi Brazilia. Cum s-a ajuns în impas şi de ce a dispărut solidaritatea comunităţii internaţionale care a acompaniat Primăvara Arabă ? Ambasadorul Rusiei la ONU, Vitali Ciurkin, a declarat că "Delegaţia rusă a făcut toate eforturile posibile încă de la început pentru a se ajunge la un rezultat pozitiv în vederea deciziilor pe care Consiliul de Securitate ar trebui să le ia cu privire la evenimentele din Siria. Noi, împreună cu China, am înaintat un text de proiect de rezoluţie în care am menţionat că nu se va atenta la suveranitatea naţională şi că nu va exista o implicare în treburile interne ale Siriei, inclusiv intervenţii militare de nici un fel. În plus, am menţionat cerinţa de a evita orice confruntări şi intenţia noastră de a contribui la construcţia unui dialog menit a readuce pacea civilă şi în acord cu interesul naţional de a îmbunătăţi viaţa politică şi socială în Siria". Churkin a adăugat: "Cel mai bun mod de a ieşi din criză este de a respinge provocările şi de a organiza un dialog între toate părţile siriene... Rusia continuă contactele cu Damascul şi invită autorităţile siriene să fie mai eficiente în a face schimbările şi reformele necesare. De asemenea, am cerut să fie eliberaţi toţi deţinuţii care nu a comis nici un fel de acte criminale, şi să fie imediat iniţiat un dialog cu opoziţia".
În discursul său de la reuniunea Consiliul de Securitate ONU, Reprezentantul Permanent al Siriei la Naţiunile Unite, Bashar al-Ja'afari, a declarat că "limbajul ostil utilizat de către o serie de ambasadori împotriva ţării mele şi a conducerii sale politice este fără precedent şi nu reprezintă un demers constructiv". În plus, el a subliniat că Siria este considerată de ei acum un duşman din cauza poziţiei sale de principii şi nu din cauza invocatelor motive umanitare. "Acest limbaj arată, de asemenea, politica părtinitoare adoptată de unele ţări occidentale şi de conducerea lor ca urmare a adoptării Siriei a unei poziţii politice independente". El a adăugat că conducerea siriană este legitimă şi a dat imediat un răspuns la cererile protestatarilor. Astfel, potrivit reprezentantului sirian, preşedintele Bashar al-Assad a anunţat programul de reformă cuprinzătoare şi Guvernul a început să îl pună în aplicare printr-un pachet de legi care să sporească şi să extindă procesul democratic de participare a cetăţenilor la viaţa politică şi procesul economic, indiferent de opiniile externe.

La rândul său, ambasadorul Chinei la ONU, Li Baodong, a declarat: "Facem un apel la părţile siriene de a respinge toate formele de violenţă, şi sperăm că Guvernul sirian va pune în aplicare cît mai repede posibile reforme economice care să îmbunătăţească nivelul de trai al populaţiei. Comunitatea internaţională ar trebui să ofere un ajutor constructiv pentru a facilita realizarea acestor obiective, şi ne aşteptăm la respectarea completă a suveranităţii şi independenţei Siriei".

La rândul său, ambasadorul SUA la ONU, Susan Rice şi-a exprimat dezamăgirea cu privire la dezacordurile din cadrul Consiliului de Securitate în adoptarea unei rezoluţii împotriva Siriei. Dar, în fapt, în spatele veto-ului Rusiei şi Chinei de adoptare a unei rezoluţii ONU privind Siria nu au fost numai diferenţe serioase de viziune privind condamnarea preşedintelui Bashar al-Assad pentru sângeroasa represiunea împotriva civililor, ci şi reproşurile şi neîncrederea privind faptul că simpla autorizare a unor sancţiuni constituie un pericol şi ar putea conduce la o repetare a campaniei de bombardamente a NATO în Libia. "Rezultatul este că după aproape şapte luni de la începerea revoltei împotriva regimului al-Assad, corpul diplomatic al ONU rămâne profund divizat şi în imposibilitatea de a adopta o rezoluţie cu forţă juridică obligatorie pentru a stopa violenţele din Siria. ONU estimează că până acum represiunea s-a soldat cu pierderea a peste 2.700 de vieţi» a declarat unul din oficialii Organizaţiei Naţiunilor Unite la finalul reuniunii din 4 octombrie.

Pe parcursul elaborării textului proiectului de rezoluţie, cele patru naţiuni europene care au susţinut rezoluţia privind Siria - Marea Britanie, Franţa, Germania şi Portugalia - au încercat să obţină şi sprijinul Chinei şi implicit, al Rusiei. Ele, de asemenea, au specificat că orice sancţiuni vor fi decise, acestea nu vor fi implementate printr-o acţiune militară în forţă. Dar atunci când textul a fost trimis la Moscova pentru reexaminare, cuvântul de răspuns a fost că era inacceptabil, a declarat unul dintre diplomaţii angrenaţi în consultări, declaraţie făcută sub protecţia anonimatului deoarece consultările au fost private. Nimeni nu a emis vreo explicaţie posibilă asupra a ceea ce s-a întâmplat la Kremlin şi ce anume a condus la respingerea rezoluţiei. Cum între timp la Moscova regulile sub care tandemul Putin – Medvedev va rula la alegerile viitoare s-au lămurit iar refuzul Moscovei pare oarecum logic. Preşedintele Medvedev nu a făcut decât să revină la linia de politică tradiţională a Rusiei. Oricum, aventura alături de partenerii occidentali privind rezoluţia pe Libia nu i-a adus prea multă simpatie din partea propriilor cetăţeni, după cum au demonstrat sondajele care l-au făcut să 'abdice' în favoarea lui Vladimir Putin. Dar veto-ul Rusiei a provocat mustrări puternice din partea SUA şi a ţărilor din Europa de Vest, precum şi dinspre numeroase organizaţii ce militează pentru drepturile omului. Mai mult chiar, discuţiile au deviat de la tonul diplomatic cu care ne-au obişnuit Rusia şi SUA după resetarea relaţiilor dintre cele două puteri. Ambasadorul SUA, Susan Rice, a numit invocarea, de către "alianţa" Rusia – China a faptului că rezoluţia ar fi un pretext pentru o intervenţie militară în Siria, drept "o viclenie ieftină a celor care mai degrabă ar vinde arme către regimul sirian decât să stea solidari cu poporul sirian şi dorinţa sa de libertate", făcând trimitere desigur la faptul că Rusia rămâne unul din furnizori majori de arme către regimul de la Damasc al lui al-Assad. În replică, ambasadorul rus Vitali Ciurkin a obiectat puternic faţă de afirmaţia colegei din SUA, considerând că o astfel de remarcă nu-şi are rostul, "mai ales provenind din partea unei ţări (Statele Unite), care este veşnic interesată de pomparea în zonă de echipamente militare în valoare de sute de miliarde de dolari".

Să ne reamintim că în luna mai 2011 - Statele Unite au impus sancţiuni în ceea ce îl privește pe preşedintele sirian Bashar al-Assad. Sancțiunile au vizat şi alți şase înalţi oficiali sirieni pentru încălcarea drepturilor omului asupra și reprimarea brutală a protestelor antiguvernamentale. Casa Albă a anunţat sancţiunile pe 18 mai, cu o zi înainte de Barack Obama, preşedintele SUA, să susţină un discurs major asupra revoltele din întreaga lume arabă, cu menţionarea proeminentă a reprimării violente a manifestaţiilor din Siria. Sancţiunile au fost parte a "unui efort de a spori presiunea asupra guvernului de la Damasc pentru a pune capăt violenţei împotriva poporului său şi trecerea la un sistem democratic", a declarat atunci un oficial american agenţiei de ştiri AFP, cu condiţia anonimatului. De asemenea, ulterior Uniunea Europeană a pus 13 funcţionari sirieni pe lista sa de sancţiuni în ceea ce a descris-o tot ca o mişcare pentru a creşte treptat presiunea. Doar că la Damasc regimul nu a dat şi nu dă semne că ar fi interesat de opiniile comunităţii internaţionale. Medierea de către Rusia a discuţiilor dintre regimul actual şi opoziţie nu a dat nici pe departe rezultatele scontate iniţial. Bashar al-Assad a mai bifat o întâlnire la Kremlin. La fel şi reprezentanţii opoziţiei siriene. Demersurile diplomaţilor ruşi în frunte cu Sergey Lavrov au eşuat în găsirea unei punţi de discuţie între cele două părţi.

Apoi, confruntat cu o atitudine naţională de dezaprobare pentru susţinerea rezoluţiei împotriva regimului Gadaffi, preşedintele rus Dmitri Medvedev, a declarat că ţara sa nu va sprijini nici o rezoluţie a ONU cu privire la utilizarea forţei împotriva guvernului sirian. "Despre o rezoluţie referitoare la Siria ? Nu voi sprijini o astfel de rezoluţie, chiar dacă prietenii şi cunoscuţii mei mă întreabă despre asta" a declarat Medvedev reporterilor în timpul unei conferinţe de presă, argumentând că Siriei trebuie să i se permită să-şi soluţioneze singură treburile sale interne.

În tot acest timp, reprimarea protestelor în Siria a continuat şi continuă zilnic. Iar numărul victimelor creşte constant. Dar viziunea comunităţii internaţionale s-a schimbat după aventura libiană şi împărţirea resurselor petroliere între iniţiatorii intervenţiei militare. Comunitate internaţională care a devenit motivat circumspectă. Chiar şi atunci când sângele brun-roşiatic împletit cu geamătul înăbuşit al dorinţei de libertate aduce tot mai mult a o tristă toamnă arabă.

Publicat - Cadran Politic, nr. 86, octombrie 2011

Tandemul Rusia-China – între alianţă şi competiţie geostrategică

Dezbaterile cu privire la securitatea energetică şi noile construcţii geostrategice ce decurg de aici rămân o problemă de actualitate pe agenda tuturor factorilor implicaţi. Evoluţiile din prima decadă a acestui secol au readus în atenţia specialiştilor Eurasia ca punct nodal al viitoarelor strategii geopolitice. Între marii actori globali ce îşi dispută mai mult sau mai puţin discret capacitatea de a aduce acest spaţiu în sfera proprie de influenţă se numără China, Rusia şi Statele Unite. Astfel că în acest context, analiştii s-au întrebat în nenumărate rânduri în ce măsură tradiţionala şi frăţeasca prietenie ruso-chineză [articol integral]

Publicat în Cadran Politic, nr.68, nov. 2009

Washingtonul nu crede în lacrimi...electorale

Nu cred că preşedintele Obama a văzut, fie şi întâmplător, episoadele lacrimogene ale domnului Băsescu. Dublele cu pricina din vremea în care domnia sa se căznea să contureze personajul unui jucător politic pe cât de important, tot pe atât de simţitor la suflet, cel mai probabil vor fi tăiate la montajul istoriei. Dar chiar dacă le-ar fi văzut, mult prea preocupat de controversele reformării sistemului de asigurări de sănătate al americanilor, confruntat cu atacuri din ce în ce mai dure ale republicanilor şi cu un Afghanistan din ce în ce mai sângeros, preşedintele Statelor Unite tot n-ar fi priceput mare lucru. Tot n-ar fi sesizat ce tristeţe incomensurabilă va produce în sufletul simţitor al liderului român refuzul vizitei la Casa Albă. Mă rog, un refuz împachetat frumos, rostit diplomatic de către Ambasadorul Americii la Bucureşti, Excelenţa Sa Mark Gitenstein. Şi un semnal clar că Washingtonul se dezice de cam tot ce aminteşte de politica dusă de fostul preşedinte George Bush. Şi inclusiv de prieteniile politice (?!) ale acestuia. În fond, putem să ne amintim că fostul lider de la Casa Albă s-a pozat cu vedere la Marea Neagră (şi la interval de doar trei zile) cu preşedintele Băsescu şi preşedintele (actual premier) Putin. Iar dacă Putin (a cărui popularitate în Rusia continuă să rămână constantă) nu se află pe lista de favoriţi a lui Barack Obama, ce a sperat Traian Băsescu (un preşedinte din ce în ce mai antipatic majorităţii românilor) ?
Astfel că în plan extern, alături de lista aceea de "succesuri" ale politicii duse de Traian Băsescu şi prezentate pe post de stindard triumfător la reuniunea cu reprezentanţii diplomaţiei româneşti, mandatul său va contabiliza şi două insuccese răsunătoare: Kremlinul şi Casa Albă nu au dorit să ia cunoştinţă de abilităţile sale de important lider politic regional.
Iar dacă Moscova nu crede în lacrimi, cu atât mai mult se vede că Washingtonul nu crede în lacrimi... electorale.

P.S. În mod evident, Traian Băsescu primeşte nu doar dovada incapacităţii sale, ci şi un semn cât se poate de vizibil că diplomaţia de cumetrie nu intră în standardul cancelariilor occidentale. Cât despre cele răsăritene, rămâne cum a declarat preşedintele Băsescu: Marea Neagră - lac rusesc....
Sau lac turcesc ? după cum mă atenţionează un amic pe inpolitics.ro

Rusia lui Putin e alta

La sfârşitul săptămânii trecute s-au împlinit 10 ani de la ascensiunea fulminantă a lui Vladimir Putin în politica rusă şi mondială. De la numirea sa în funcţia de prim ministru (9 august 1999), Rusia a cunoscut o sinuoasă evoluţie de la un stat instabil şi semi-democratic la democraţia suverană de astăzi. Astfel că, între doua vizite de lucru, premierul rus Vladimir Putin şi-a serbat aniversarea a zece ani de cariera politică de succes printr-o nouă serie de fotografii demne de un pictorial în FHM. Din păcate, pentru o ţară aflată în topul sinistru al deceselor cauzate de boli cardiace sau de SIDA, faptul că premierul e în formă fizică excelentă nu constituie o soluţie la problemele din sistemul de sănătate pe care guvernul rus încearcă fără prea mari succese să le rezolve. Dar asta e cu totul altă discuţie. Revenind la „decada putinistă” din istoria post-sovietică, popularitatea constantă a lui Vladimir Putin se datorează faptului că, dincolo de susţinutele demersuri propagandistice, majoritatea ruşilor achiesează că, după „coşmarul” din perioada Eltîn, în "Epoca Putin” viaţa lor s-a îmbunătăţit. În realitate, îmbunătăţirea poziţiei socio-economice a clasei de mijloc şi asigurarea „pragului de supravieţuire” pentru o treime din populaţia ţării a fost interfaţa în spatele căreia uriaşele resurse ale Rusiei au fost redistribuite de la oligarhii „răi” la cei „buni” şi apropiaţi noii structuri politice. Acest aspect a făcut, deasemenea, suportabilă şi acceptată reducerea drepturilor cetăţeneşti. Care, la rândul său, a permis autorităţilor reformarea sistemul politic în acord cu propriile interese, fără obstacole majore din partea grupurilor de opoziţie (astăzi reduse aproape cu totul la tăcere). Între revopsita ideologie declarativă, creionată de către Vladislav Surkov&comp., şi ideologia concretă de împărţire a averii Rusiei pe criterii preferenţiale, discrepanţele au devenit în timp din ce în ce mai vizibile. Şi ca o ironie a sorţii, guvernul premierului Putin a fost pus într-o poziţie cel puţin delicată deoarece criza economică actuală a reliefat cât de malignă a fost stagnarea reformelor, stagnare patronată de Vladimir Putin pe vremea când era preşedinte. [more...]

Publicat în Top Business, nr.778, 13 - 19 august 2009
www.topbusiness.ro

Interese comune, dar prioritati diferite si optimism moderat

Interese comune, dar prioritati diferite si optimism moderat pare sa fie atributul evenimentelor aflate în topul agendei internationale a acestei saptamani. Mai exact, e vorba de vizita presedintelui USA, Barack Obama, la Moscova (6 - 8 iulie) si lucrarile Summitului G8 (8 – 12 iulie, L’Aquila, Italia). Pregatita pana la nivel de detaliu, prima vizita oficiala a presedintelui Obama în Rusia a continuat eforturile de „resetare” a relatiilor bilaterale dintre cele doua puteri. La Moscova, Obama a avut convorbiri cu presedintele Dmitri Medvedev si premierul Vladimir Putin, cu reprezentanti ai mediului de afaceri, ai institutiilor neguvernamentale, dar si cu fostul lider Mihail Gorbaciov. Tonul declaratiilor – optimism moderat/resetat. Obiectivul principal al discutiilor a vizat reducerea arsenalelor nucleare si stabilirea bazelor pentru un nou acord, pana în decembrie cand expira tratatul START 1. Cei doi preşedinţi au semnat acordul preliminar pentru noul tratat. Acesta ar stipula reducerea focoaselor nucleare sub plafonul actual (între 1500 si 1650 de unitati); însa rămâne în discuţie problema spinoasa a amplasarii Scutului antiracheta al SUA, subiect asupra caruia Rusia este decisa sa nu faca nici un compromis. Pe agenda convorbirilor s-au aflat si alte subiecte-cheie ale relatiilor bilaterale si internationale, respectiv criza economica, conflictul din Afghanistan, amenintarile nucleare ale Coreei de Nord si Iranului. Însa stabilirea unei relatii pragmatice de cooperare US – Rusia nu pare sa dea rezultatele scontate deoarece, desi ambele parti vorbesc aceeasi limba a intereselor comune (neproliferarea nucleara, lupta contra terorismului, crimei organizate si drogurilor, depasirea crizei economice etc.), prioritatile lor în politica externa sunt însa net diferite. În plus, pretinsa logica a razboiului rece, de care partile se acuza reciproc (Vladimir Putin a facut-o la Forumul de la Davos, iar recent Obama a tintit aceeasi acuza catre premierul Putin), e în fapt fatada în spatele careia stau reconfigurarea sferelor de influenta si interesele economice pe care cele doua puteri le vizeaza separat. Mai mult, chiar daca perceptia rusilor asupra Americii s-a îmbunatatit substantial dupa alegerea lui Obama (de la 23 la 46%, conform Vitsiom), premierul rus Vladimir Putin are în continuare un rol central si determinant în politica Rusiei, încrederea si popularitatea sa mentinandu-se chiar în conditiile crizei. Astfel ca declaratia presedintelui Obama ar putea fi perceputa drept o încercare fatisa de divizare a puterii bicefale a Moscovei. Si o strategie riscanta pentru Washington, raspunsul cu diplomatica ironie a premierului rus („Stau ferm pe ambele picioare si privesc spre viitor”) fiind edificator. Prefatat de ample proteste (desi Italia a suspendat temporar Acordul Schengen tocmai pentru a preveni astfel de incidente), Summitul G8 (Canada, Franta, Germania, Italia, Japonia, Rusia, Anglia si USA) de la L’Aquila (capitala regiunii Abruzzo) va aborda criza economica globala, siguranta hranei, lupta împotriva schimbarilor climatice si comertul international. [more...]

Publicat în Top Business, nr. 773, 9-22 iulie 2009

Solidaritatea democraţiilor în vremuri de criză

Reacţia anemică a comunităţii internaţionale faţă de derapajele grave ale regimului de la Chişinău poate fi un semn clar că la vremuri de criză protestele populare dau frisoane tuturor autorităţilor din cadrul democraţiilor consolidate. De ce ? Deoarece asta le reaminteşte că pe fondul scăderii nivelului de trai s-ar putea confrunta la rândul lor cu astfel de manifestări. Aşa se face că protestul tinerilor din Republica Moldova se doreste a fi rezolvat cât mai repede şi în tăcere, înainte de a mai da cumva idei şi altora.

Voronin (între timp revenit la simplu statut de poliţist prin expirarea mandatului de preşedinte - un statut de altfel important într-un stat prin excelenţă poliţienesc) a încercat impunerea unei percepţii conform căreia în spatele demonstraţiilor de la Chişinău s-ar afla anumite cercuri din România, care doresc destabilizarea statului moldovean. Alături de această idee, preluată cu voioşie de presa moscovită, cea de a doua percepţie greşită se referă la cea a unei noi revoluţii "colorate" în spaţiul ex-sovietic. Ambele accepţii sunt invalide si voi explica de ce.
Acuzaţiile aberante ale fostului preşedinte al Moldovei sunt cea mai directă dovadă a incapacităţii regimului de la Chisinău de a asimila un mod de gândire şi de manifestare în spirit democratic. Tipic propagandei sovietice, pentru situaţia în care se află Moldova, de vină e "duşmanul din afară". Iar România era cel mai la îndemână duşman. În fapt, singura implicare a României în acest caz se datorează miilor de studenţi moldoveni care studiază în Bucureşti, Iaşi, Cluj şi alte centre universitare. Toţi aceşti tineri au avut acces la un alt tip de gândire, european, democratic. Şi e normal să-şi dorească ca după finalizarea studiilor să se întoarcă într-o ţară democratică şi aspirantă la valorile europene, nu într-un stat poliţienesc cu încălcări grave ale drepturilor omului. Ori sutele de arestări şi interogatorii din rândul protestatarilor, expulzările jurnaliştilor străini, introducerea vizelor pentru cetăţenii români cu încălcarea unor înţelegeri diplomatice la nivel european, ameninţările cu exmatricularea pentru studenţii şi liceenii care mai îndrăznesc să iasă în stradă să-şi ceară dreptul la o viaţă mai bună, toate acestea oferă regimului lui Voronin şansa de a ajunge în topul încălcării drepturilor omului. De altfel, tovarăşul Voronin e pe cale de a-şi întrece profesorii la acest capitol. Dar nu întotdeauna acesta e o reuşită de bun augur !

Nu avem de-a face nici cu o revolutie "colorată" fie ea orange sau în alte culori pastel dătătoare de coşmaruri autorităţilor de la Kremlin. Fie şi pentru simplu fapt că sărăcia se înfrăţeşte doar cu spectru unui viitor gri spre negru ! Liderii de la Moscova nu se poate să nu fi observat că revoluţiile din Ucraina şi Georgia s-au bucurat de o importantă susţinere în media peste Ocean. Ceea ce nu s-a întâmplat şi acum - CNN, principala tribună media de exprimare a opiniilor Casei Albe, a păstrat o tăcere deplină asupra evenimentelor de la Chişinău. Semn că administraţia Obama nu doreşte să tensioneze din nou relaţiile cu Rusia, proaspăt "restartate" la Summitul G 20. De ce a arătat ministrul de externe Sergey Lavrov tot spre "duşmanul din afară" ? Adică spre România şi serviciile secrete occidentale ? Pentru că - a se reţine - cam tot în spectrul acela gri spre negru se încadrează şi viitorul celor peste 50.000 de angajaţi ce vor fi disponibilizaţi din cadrul Companiei Naţionale a Căilor Ferate din Rusia -cărora li se adaugă alte câteva sute de mii aflaţi deja în această situaţie. Şi care ar fi periculos să realizeze că sistemul construit de premierul Putin - de altfel impecabil şi funcţional pe hârtie - s-a dovedit a fi un eşec în practică.

Ar fi multe de spus în acest context despre cât de îndreptăţită mai este ascensiunea la putere a opoziţiei din Moldova, după modul laş în care au reacţionat în faţa autorităţilor şi au trădat speranţele a mii de tineri, în fapt a generaţiilor de viitor ale Moldovei. Cert este că nu ştiu ca vreun membru de marcă al opoziţiei să fie arestat în acest moment. S-a vorbit de arestarea la Odessa a omului de afaceri Gabriel Stati şi cererea de extrădare adresată Ucrainei pe motiv că acesta ar fi finanţat demonstraţiile de la Chişinău. Şi atât. Dar nu e timpul trecut. Cu o Americă evazivă în declaraţii, o Comunitate europeană îngăduitoare şi o susţinere făţisă din partea Rusiei (Medvedev a ratat cu brio deocamdată aptitudinile de lider european, de vreme ce pe site-ul preşedinţiei Moldovei au apărut felicitările sale pentru Voronin !) măsurile anti-democratice ale unui regim dispus la orice pentru a se menţine la putere vor continua. Pentru astăzi este anunţat un nou miting de protest. Lipsiţi de lideri autentici şi de o susţinere a comunităţii internaţionale, tinerii Moldovei nu se pot baza decât pe ei înşişi. Pe un anume elan şi curaj specific doar tinereţii. Dar oare e de ajuns ?

Preludiul Summitului G 20

Cartierul general al lumii se mută pentru două zile la Londra. În cadrul lucrărilor Summitului G 20 se reunesc liderii celor mai importante puteri industriale ale lumii (SUA, Germania, Japonia), dar şi cei ai economiilor emergente (China, Rusia, Brazilia, Argentina, India) – a căror cuvânt este din ce in ce mai important în dezvoltarea economică a lumii.

Aşa cum era previzibil, mai ales în condiţiile acutizării crizei, întâlnirea celor mai mari lideri ai lumii pentru o noua discuţie legată de criza economica mondială a atras deja numeroase comentarii critice şi chiar demonstraţii violente.

Astăzi au loc întâlnirile de lucru bilaterale. Cum e si firesc, în prim plan cele ale preşedintelui USA, Barack Obama. Astfel că dis de dimineata, când Londra încă nu gemea de protestatari, preşedintele Obama şi soţia sa au poposit în Down Street 10, la locuinţa premierului Marii Britanii, Gordon Brown. În cadrul unui dejun de lucru prelungit, cei doi lideri au discutat obiectivele (oficiale şi mai puţin oficiale) de pe Agenda lucrărilor Summitului.

Tot astăzi, preşedintele USA are programate alte doua întâlniri de lucru separate cu preşedintele Chinei, Hu Jintao şi cel al Rusiei, Dmitri Medvedev.

Diseara premierul Brown are programată o cină cu toţi liderii importanţi prezenţi la Londra. Evenimentul va fi unul festiv, lucrările în plen ale Summitului urmând a avea loc în cursul zilei de mâine la Centrul ExCel..

Tot diseara este programată şi o recepţie dată de Maiestatea Sa Regina Elisabeta şi Prinţul consort Philipe în cinstea înalţilor oaspeţi.

Rusia-SUA – timpul compromisurilor acceptate tacit

În mod evident, venirea unui nou preşedinte la Casa Albă a suscitat numeroase întrebări privitoare la modul de abordare al politicii externe americane. La loc de frunte, după Orientul Mijlociu, s-au situat relaţiile SUA cu Rusia, grav deteriorate mai ales după conflictul din Georgia din toamna anului trecut. Pe fondul schimbării promovate de către echipa preşedintelui Obama, multe din ipotezele lansate de analişti ai ambelor părţi au preconizat o îmbunătăţire a relaţiilor bilaterale.

Îmbunătăţirea există deja, cel puţin la nivel declarativ din partea autorităţilor de la Mosco­va şi Washington. Însă toate acestea au loc pe fondul unei grave crize glo­bale ale cărei manifestări tind să depăşească toate previziunile. Astfel că putem lua în calcul şi o doză de toleranţă datorată crizei, un armistiţiu temporar în care ambele ţări, confrun­tate cu serioase probleme economice şi sociale, să-şi rezolve situaţia în interior, după care pretenţiile în plan extern să fie reformulate. O perioadă în care ambele părţi îşi vor asuma divergenţele ca pe o stare de fapt inerentă propriilor interese, vor accep­ta o serie de compromisuri în mod tacit şi îşi vor reevalua opţiunile şi stra­tegiile.
[more....]

Publicat în Cadran Politic, nr. 63, februarie/2009

Ministrul de externe al Ucrainei confirma parteneriatul cu America pentru modernizarea sistemului de tranzit a gazului

Ria Novosti: Ukrainian Foreign Ministry confirmed appeared in the Russian media about the fact that the Charter of the strategic partnership between Ukraine and the United States provide for the involvement of the United States to modernize the gas transport system of Ukraine.

Charter provides for specific mechanisms for energy cooperation, in particular the launch of a bilateral working group on energy security, as well as deepening the tripartite dialogue in the format of Ukraine-US-EU enhanced energy security », - says in a commentary the head of the press service of the Ukrainian Foreign Ministry Vasily Kirilicha .

Iata ca se confirma, cel putin partial, informatiile potrivit cărora Ucraina a dat unor companii americane "nitel" din conductele de tranzit; pentru modernizarea infrastructurii, zic ucrainenii. Ruşii par să fie de altă părere; şi explica de ce Vladimir Putin doreste replierea Rusiei pe alte rute de transport; evident, prezenta americanilor în domeniul strategic al tranzitului de gaz schimba multe in ecuatia problemei. Si o face si mai complicata. Iar dilema lui Băsescu şi mai greu de rezolvat. Deocamdata le-a transmis celor de la Bruxelles ce variante are Romania. Voi reveni cu un comentariu mai amplu pe această temă.

interviu W.F. Engdahl - part 2

Potrivit analistului german F. W. Engdahl: “Nu există defel «Independenţa Energetică a UE»”

- În contextul întrebării precedente, mutările Rusiei pot fi încadrate în registrul inteligenţei speculative sau al unui răspuns asimetric ? Am în considerare că pe fondul conflictului din Georgia, Rusia a semnat câteva contracte importante privind vânzările de armament către terţi (Siria, Venezuela, de exemplu), şi-a intensificat exerciţiile militare etc.

W.E.: - Rusia răspunde într-o manieră total asimetrică. Există colaborări la nivel înalt cu Venezuela şi cu alte state din America Latină care urmează aşa-numita “Doctrină Monroe”, forţând SUA să dea un răspuns; există relaţii diplomatice energetice ruseşti la nivel înalt în Asia Centrala şi, mai mult chiar, legături cu anumite ţări NATO din UE. Răspunde, de asemeni, cu exerciţii militare sporite menite a transmite un semnal, neutru sau nu, că pentru noii membri NATO din fosta URSS sau din Pactul de la Varşovia este posibil ca NATO să nu le poată oferi cea mai bună protecţie, având în vedere că SUA sunt mult prea puţin pregătite să poată interveni în caz de nevoie. Important: Rusia răspunde prin împrumutarea guvernului Islandei cu un credit în valoare de 5.4 miliarde dolari în timpul actualei crizei financiare, Islanda fiind un membru NATO neglijat, dar acum destul de strategic.

- Va exista o amânare a acordării MAP-ului Ucrainei ca urmare a instabilităţii politice si a actualei crize, în care se va ajunge la noi alegeri anticipate ? Vom avea o Ucraină ce va reintra sub aripa protectoare a Rusiei ?

W.E.: - În Ucraina orice este posibil, dar îmi imaginez că Moscova îşi va folosi influenţa economică şi persuasiunea (direct sau prin intermediari) în încercarea de a sprijini o rezoluţie non - NATO a crizei. Din punctul meu de vedere, colapsul guvernului de la Kiev este legat direct de evenimentele din Georgia.

- Analizând mutările premierului Putin în unele din ţările fost sovietice (ex. Kazahstan, Azerbaidjan, Armenia, Turkmenistan), dar şi în relaţia cu Iranul, precum şi contractele economice preconizate sau semnate deja, se poate observa că Rusia face tot ce este posibil pentru a realiza un control total al pieţei energetice din zonă. În aceste condiţii, mai au vreun sens proiectele gen Nabucco de a contribui la independenta energetică a Europei ?

- W.E.: Nabucco este un proiect mai mult politic care este susţinut de Washington ca o încercare de a elimina dependenţa regiunii şi a UE de gazul natural rusesc. Nabucco este conceput destul de prost şi prins momentan în răfuieli fără sfârşit. Nu există defel “Independenţa Energetică a UE”. UE realizează astfel de ce răspunsul lor la evenimentele din august din Georgia a fost atât de slab faţă de cel al Washington-ului. Politica Washington-ului este în mod sigur acea de a adânci prăpastia dintre ţările UE, în special Germania, şi Rusia. Până acum, n-a avut prea mari succese.

- Va reuşi Europa să găsească o cale de a dialoga pe o singură voce cu Rusia, în sensul unei atitudini unitare atât la nivelul declarativ cât şi la cel faptic ?

W.E.: - UE în sine este divizată iremediabil. Există guverne la nivelul Uniunii cum ar fi cel al lui Tusk în Polonia unde ministrul de externe Sikorsky este un neo-conservator, educat de Washington, şi există guverne naţionaliste care încearcă să-şi apere interesele naţionale cât mai bine posibil. Într-o astfel de mixtură de vederi politice şi interese economice diferite e greu de găsit un ton comun. Politica Washington-ului faţă de UE este şi va fi întotdeauna: Divide et empera – dezbină şi cucereşte.

- S-a tot speculat privitor la un nou război rece, o nouă cortină de fier, izolarea Rusiei. În ce măsură, la început de sec. XXI – în condiţiile actuale ale unei globalizări din ce în ce mai evidente – mai poate fi posibil aşa ceva ?

W.E.: - Vechiul Război Rece nu s-a încheiat, în realitate, niciodată. O parte – URSS, l-a încheiat, a dizolvat Pactul de la Varşovia şi URSS s-a dezintegrat. Cealaltă parte a refuzat să iniţieze paşii necesari pentru construirea încrederii, extinzând în schimb NATO foarte agresiv înspre est, încorporând toate statele posibile foste membre ale Pactului de la Varşovia. Încercarea Washington-ului de a împinge Georgia şi Ucraina înspre NATO şi de a plasa rachete şi scuturi de apărare controlate US în Polonia şi Republica Cehă arată farsa încheierii Războiului Rece. Declaraţia SUA din ianuarie 2007 potrivit căreia vor fi amplasate rachete US precum şi scutul de apărare anti-rachetă din Polonia şi Republica Cehă, poate fi interpretată ca instaurarea unui nou Război Rece.

- Preşedintele Medvedev a vorbit despre o nouă arhitectură de securitate, în cadrul unei lumi multipolare. În ce măsură e posibilă concretizarea unui astfel de proiect ?

W.E.: - Din ceea ce am văzut până acum din rezumatele de presă ruseşti, preşedintele Medvedev propune o relaţie mai apropiată între Rusia şi ţările UE, ceea ce e de înţeles şi benefic, din punctul meu de vedere. Avem nevoie de mai multe detalii asupra propunerilor concrete din partea Rusiei, dar UE ar acţiona inteligent, consider eu, dacă i-ar răspunde lui Medvedev în mod serios şi i-ar propune un dialog.

Gabriela Ioniţă

Publicat în Cadran Politic, nr. 61, nov. 2008

http://www.cadranpolitic.ro/view_article.asp?item=2684

Cuba - în Big Oil League ?

Cu vreo 2 saptămâni în urmă, The Guardian titra că noile estimări ale rezervelor de petrol descoperite în zona din Golful Mexic aparţinând Cubei ar putea-o plasa în topul marilor jucători de pe piaţa de profil. Mai exact, este vorba de aproximativ 20 de miliarde de barili de petrol, adică dublul estimărilor iniţiale. Dacă aceste estimări se confirmă, rezervele Cubei vor fi la paritate cu cele ale USA, şi în primele 20 din lume.

Potrivit aceleiaşi publicaţii, exploatarea noilor resurse ar putea să înceapă anul viitor, prin compania cubaneză de stat Cubanpetroleo sau, mai pe scurt, Cupet.

În prezent, Cuba are o producţie de 60.000 de barili de petrol zilnic, ceea ce îi asigură aproape jumătate din necesar, restul fiind importat din Venezuela, dar plata se face în sistem barter.

Important de semnalat în acest context mi se pare faptul că, în timp ce America încă e euforică după rezultatul alegerilor, iar specialiştii nu par prea convinşi de cifrele prezentate de cei de la The Guardian, Rusia mută din nou decisiv şi îşi extinde rapid afacerile via America Latină.

Astfel, după vizita lui Raul Castro la Moscova, recent premierul Putin la trimis pe vice-premierul Igor Secin la Havana (pentru a doua oară în ultimele luni). Că vice-premierul şi apropiatul lui Putin nu s-a întors cu mâna goală de la discuţiile cu autorităţile cubaneze e demonstrat de faptul că astăzi premierul Rusiei s-a întâlnit la Moscova cu ministrul de externe cubanez Felipe Perez Roque. Conform precizărilor de pe noul blog al premierului Putin, cei doi au discutat despre creşterea schimburilor comerciale şi o cooperare economică mult mai solidă. La întrunire a participat (vezi foto) şi Igor Secin, recent numit de premier şi în funcţia de şef al Government Commission on the Development of Electric Power.

(p.s.: şansele ca Rusia să accepte utilizarea unei baze navale, oferite de Hugo Chavez, şi după încheierea exerciţiilor militare ruso-venezolane de la finele acestei luni, se măresc vizibil după noul statut al Cubei în Big Oil League; în plus, ruşilor pare să le convină de minune prietenia cu Venezuela (alt deţinător de serioase rezerve de petrol) şi Cuba, astfel că ne putem aştepta pe viitor la o "alianţă" similară OPEC (organizaţie cu care Rusia nu prea a reuşit să se pună de acord).

One president show

Barack Obama a câştigat competiţia pentru fotoliul de la Casa Albă. Primul preşedinte de culoare din istoria USA a mizat pe "Speranţă şi schimbare" şi a reuşit.

America e euforică, Africa jubilează, Europa Occidentală e mulţumită (fapt recunoscut cu sinceritate de către ministrul de externe a Franţei, B.K., ca şi de omologul său german).

Doar discursul preşedintelui Medvedev în faţa Adunării Federale a Rusiei a dat de înţeles că reuşita senatorului democrat nu e de natură, cel puţin în acest moment, să schimbe optica ruşilor faţă de America.

Nu mă îndoiesc de bunele intenţii ale preşedintelui Obama, ci de faptul că dincolo de exprimarea lor în show-uri mediatice de top - şi care au contribuit hotărâtor la alegerea sa, acestea vor cunoaşte şi o concretizare pe măsură. Barack Obama nu va putea schimba America de unul singur. Pentru asta e necesar întregul sistem politic, alături de întreaga naţiune. Iar celebra deja frază referitoare la renunţarea Americii de a da lecţii fără să înveţe nimic, presupune în principal o schimbare de mentalitate. Ori mi-e greu să cred într-o astfel de schimbare.

Cred că e "cool" şi dă bine la imagine un preşedinte de culoare, cu o familie model, tipic americană, trăind la propriu visul american. Dar e America pregătită (America cea reală pentru care visul american e mai nou un coşmar de proporţii) a accepta să primească lecţii de la primul său preşedinte de culoare ? Preşedintele Bush i-a transmis succesorului său că "e pe cale de a începe cea mai mare călătorie a vieţii sale" (mă rog, formula nu mi se pare cea mai fericită, dar e irelevant în acest context). Cred că şi America ca naţiune e tot la un astfel de început. Iar o călătorie în doi presupune încredere, sprijin reciproc şi o anume sincronicitate. Vom vedea după 20 ianuarie cât de pregătiţi sunt Obama şi America pentru această călătorie în doi.

Înmormântare pe post de nuntă cu dar...

KlausS … 31.10.08 22:18:50
O ipoteza interesanta si plauzibila ( 80 %). Un articol publicat pe alterinfo.net , vezi linkul (http://www.alterinfo.net/Crise-financiere-ou-guerre-secrete-_a25421.html?PHPSESSID=14729aca4f80e419092704f0428c4398 ), prezinta actuala criza ca pe un razboi secret declarat de SUA Chinei si tarilor arabe (Kuweit, Emiratele Arabe Unite si Arabia Saudita ) pentru a pune mana pe banii acestora. Razboiul menţionat se referă la o inginerie financiara de factura evreiasca, care a constat in :
- declararea ( in perioada anterioara ) companiilor imobiliare Fanie Mae si Mac ca si companii sigure , bla,bla, bla...
-determinarea Chinei sa investeasca in actiuni la aceste firme ( si la altele ). China a investit 400 miliarde dolari .
-determinarea cresterii preţului petrolului in perioada aprilie-iulie ;
-ţărilor arabe exportatoare de petrol ( menţionate mai sus ) li s-au dat actiuni la aceste unitati financiare in loc de bani ;
-provocarea deliberata a falimentului bancilor si fondurilor ;
-consecinţa: ţarile arabe au pierdut intre 1400 si 3000 de miliarde dolari prin devalorizarea actiunilor , iar SUA a luat practic petrol pe gratis ). Articolul este in franceza, este mai complex, eu am incercat o super concentrare a ideilor.

Da, Herr Klauss, e o ipoteză interesantă. Nu am suficiente informatii pentru a emite o opinie argumentată, dar fie şi parţial lucrurile pot sta şi aşa. Iată la ce mă gândesc: printre investitorii masivi de la cele două fonduri imobiliare, Freddie Mac şi Fannie Mae s-au aflat şi ruşii. Astfel că, în august, ministrul rus al finantelor, Alexei Kudrin, a afirmat ca plasamentele Rusiei in obligatiuni Fannie Mae si Freddie Mac au generat un profit de un miliard de dolari in sase luni, dar că au decis să vândă (o făcuseră deja mult înainte de anunţul oficial !)peste două treimi din portofoliu (adică 70 din cele 100 de miliarde), pe motiv că doresc să investească în active europene (de unde se vede ce bine prinde un Anatoly Ciubais la casa omului, apropiat şi mai nou membru în Consiliul de Administratie al JP Morgan Chase). În plus, iată ce scrie AP : WASHINGTON - Freddie Mac secretly paid a Republican consulting firm million to kill legislation that would have regulated and trimmed the mortgage finance giant and its sister company, Fannie Mae, three years before the government took control to prevent their collapse.
In the cross hairs of the campaign carried out by DCI of Washington were Republican senators and a regulatory overhaul bill sponsored by Sen. Chuck Hagel, R-Neb. DCI's chief executive is Doug Goodyear, whom John McCain's campaign later hired to manage the GOP convention in September....http://www.msnbc.msn.com/id/27266607/
Adică, oamenii de bine din conducerea fondurilor, în complicitate cu cei din conducerea USA, ştiau de acum trei ani că bolnavul va deceda, şi le-au pasat altora cheltuielile de înmormântare pe post de nuntă cu dar !!!!

Americanii ne mituiesc cu ceva promisiuni

Frustraţi că şandramaua nord-atlantică scârţîie din toate încheieturile, USA şi-a trimis emisarii cu ceva promisiuni în schimbul susţinerii politicilor sale. Evident, România nu putea lipsi de pe listă. Astfel, senatorul Robert Lugar, liderul grupului republican din Comitetul pentru Relaţii Externe al Senatului SUA i-a promis premierului român ceva investiţii americane, rezolvarea problemei vizelor şi a lăudat România pentru implicarea în proiectele Nabbuco şi Constanţa – Trieste. De asemenea, cei doi au discutat şi despre securitatea energetică în spaţiul est-european. Tăriceanu a reafirmat că în opinia sa, crearea unui cadru de stabilitate în regiune reprezintă o prioritate şi pentru România.

G.I.

P.S. : Premierul Tăriceanu ar fi trebuit să se abţină de la declaraţiile făcute ( nu le-am citat mai sus în întregime deoarece textul este destinat şi unui blog din Rusia şi nu doresc să adaug gratuit antipatie la adresa românilor) şi cu inteligenţă diplomatică să se limiteze la declaraţii generale. Nu e prima dată când americanii ne promit vize, că doar vorbele nu costă. Dar declaraţiile premierului îi poate costa pe contribuabilii care îi plătesc salariul.