”Loveless” - panoplie cu suflete moarte

După succesul reputat în 2015 cu ”Leviathan”, regizorul Andrey Zvyagintsev revine în lumina reflectoarelor cu noul său film ”Loveless”, o dramă (cum altfel ?) multi-premiată la festivalurile de profil - Premiul Juriului la Cannes, Cel mai bun Film la London Film Festival,  Golden Eagle Award for Best Cinematography - și, desigur, cu speranța că nominalizarea la Oscar - Academy Award for Best Foreign Language Film - nu va rămâne și de această dată doar un vis frumos. 


Distribuție: Mariana Spivak, Alexey Rozin. Matvey Novikov, Marina Vasilyeva, Andris Keishs, Alexey Fateev.

Pentru Loveless (Нелюбовь) Zvyagintsev folosește deja o rețetă patentată la lansarea filmului ”Leviathan” și care, iată, pare că funcționează de minune: lansare în avanpremieră la festivalurile cinematografice europene, subtitrare oficială în limba engleză, nominalizări la diverse premii ce preced Oscarul și o mulțime de cronici laudative din partea unor influenceri de top. Plus, de această dată, câteva declarații acide la adresa Kremlinului, care după propaganda anti-rusă brodată în jurul ”Leviathan”-ului nu a mai aprobat o finanțare guvernamentală și pentru acest film. 

”Loveless” e genul de film care vrea să demonstreze că cinematografia de top nu depinde esențial de un buget cât pentru construcția unei nave spațiale. Un film destul de liniar, previzibil, o dramă centrată pe mai multe cercuri concentrice și mai multe nivele de percepție, toate cu un unic punct focal: lipsa iubirii și ca efect al acesteia, moartea spiritului și disoluția umanității.
Zvyagintsev nu e un maestru al poveștilor ieșite din comun. Filmele sale aduc pe ecran situații obișnuite, de o incredibilă banalitate, lucruri despre care am auzit, știm că există, ba chiar fac parte din viața de zi cu zi a multora - așa cum este și divorțul dintre Jenya și Boris, la finalul unei relații care și-a pierdut demult sensul și desigur, liantul de bază, iubirea. Suferința lui Alyosha, martor ”invizibil” al certurilor părinților său, nu e nici ea singulară. Talentul regizorului vine tocmai din faptul că în ciuda atmosferei deprimante, pe alocuri chiar psihotice, ba chiar a unei desfășurări previzibile a lucrurile, reușește să capteze atenția publicului printr-un subtil recurs la speranța că poate în final lucrurile se vor așeza pe un făgaș cât de cât normal. Indiferent dacă simpatizează cu unul dintre protagoniști sau îi disprețuiește în mod egal, privitorul speră la o minimă normalitate în final. Iar acesta e cel mai veridic semn că mesajul filmului a fost perceput - conștient sau mai puțin conștient. 

Primul nivel de percepție și primul cerc al dramei ”Loveless” e cel narativ și se rezumă la povestea celor trei personaje principale: Boris, Jenya și Aliosha. În linii mari, familia în care fiecare ar fi trebuit să își regăsească liniștea a devenit un teren de luptă al orgoliilor, frustrărilor, acuzelor, al pasării responsabilităților parentale, luptă încheiată cu izolarea fiecăruia în discuția virtuală cu viitorul partener. Conflictul îi obosește și îi secătuiește emoțional, încât niciunul nu mai este interesat de relaționarea cu propriul copil. Scena în care Aliosha plânge este teribilă, este un țipăt de disperare și de singurătate, înnăbușit în noaptea atotcuprinzătoare. Este, de fapt, la un alt nivel de recepție, cel al simbolisticii filmului, un fel de preambul a ceea ce va urma. Afară e frig. În casă e și mai frig. Fereastra prin care privesc personajele (inclusiv potențialii cumpărători care vin să vadă apartamentul delimitează temporal prezentul și viitorul, nicidecum intimitatea căminului de lumea exterioară.

”Nimeni nu poate trăi fără iubire!”


Cel de al doilea cerc cuprinde comunitatea prietenilor și apropiaților cu care relaționează în mod curent Boris și Jenya. Zvyagintsev radiografiază psiho-social de la mic la mare, în căutarea unei explicații a eșecului și poate chiar a unei posibile soluții. Care nu are cum să vină din această zonă a unei relații mamă - fiică complet șubrede, a relațiilor ipocrite și fundamentalist-conspiraționiste dinspre cercul profesional al lui Boris, superficiale și frivole dinspre cercul profesional al Jenyei. Acestora li se adaugă viitorii parteneri ai celor doi, care în mod predictibil, mai degrabă ar dori să treacă peste acest ”inconvenient” - fosta familie. Cei din jurul lor sunt asemenea publicului privitor - receptează situația, dar nu depășesc stadiul narativ și nu sesizează drama ce tocmai ia nastere sub ochii lor. La acest nivel, regizorul lansează primul semnal de alarmă clar prin intermediul noului ales al mamei lui Aliosha. Replica acestuia la finalul unei sesiuni de ”psihoterapie” în care Jenya vorbește despre relația cu fostul soț și copilul său ar fi trebuit să reverbereze profund în sufletul de mamă: ”Nimeni nu poate trăi fără iubire!”. În final, personajele din ”Loveless” sunt niște învinse. Suflete moarte, condamnate irevocabil să își repete aceleași experiențe traumatice, tocmai pentru că sunt incapabile să înțeleagă și să asimileze această regulă universală a existenței umane.


În următorul cerc, Zvyagintsev focusează asupra societății în ansamblu. Societatea rusă.
Pe care, similar abordării din ”Leviathan”, o acuză de ipocrizie, de asumarea falsă a valorilor ortodoxiei, de înțepenire birocratică și de mimetism fără fond a obiceiurilor Occidentului. Și societatea umană. Cea în care tehnologia generează lipsă de empatie, de solidaritate și, în ultimă instanță, de perspectivă a direcției către care se îndreaptă umanitatea. Aici aș menționa însă și o mulțime de clișee din partea regizorului (atitudinea autorităților, reacția - sau mai exact lipsa de reacție a publicului la afișele stradale cu puștiul dispărut, indiferența educatorilor). 
În schimb, Zvyagintsev punctează decisiv în final. Jenya, purtând o jachetă , pe care scrie RUSSIAsimilar echipamentului sportivilor ruși, își consumă pierderea, înfrângerea de fapt, alergând mecanic către nicăieri, în timp ce noul său partener urmărește știrile despre conflictul din Ucraina. De cealaltă parte, Boris se simte enervat de prezența fiului său care îl împiedică să urmărească exact același tip de știri. Politicul e colateral în drama ”Loveless”, dar în final își adjudecă partea, intră neinvitat în viața personajelor prin intermediul televiziunii și generează o subtilă dar inevitabilă senzație de neputință. Cercul se închide cu aceeași secvență de la începutul filmului, un peisaj de iarnă, o lume rece, aparent imaculată, în care singurul semn al trecerii lui Aliosha prin lume e o panglică agățată în crengile unui copac. O zbatere singuratică pe care cel mai probabil nu o va observa nimeni. 
"Loveless" e un spațiu închis. Imagistic vorbind, îi lipsește măreția cadrelor largi din "Leviathan", tentația spațiilor largi vine doar dinspre cer. Unul dinspre care nu mai pogoară speranţa .

Este drept, la fel de bine, actiunea filmului lui Zvyagintsev putea să aibă loc în cealaltă emisferă a planetei. Lucrurile nu ar fi fost diferite radical, pentru că ”Loveless” este în esență un manifest pentru Iubire și Umanitate. Și cum poți trage cel mai bine un semnal de alarmă decât radiografiind cu realism lumea celor care au pierdut aceste valori și repere esențiale. 
Nu știu dacă ”Loveless” va primi premiul Academiei de Film (personal nu cred că e un film de Oscar, iar dacă va primi unul, va fi probabil un premiu de tipul ”2 în 1”, o recompensă atât pentru ”Leviathan” cât și pentru ”Loveless”, plus o doză de corectitudine politică, ceea ce nu ar fi chiar o surpriză după cum au decurs ultimele ediții ale Premiilor Oscar).

Leviathan sau despre cum Dumnezeul lui Iov a murit

Despre puține filme ale cinematografiei rusești din ultimii ani s-a scris atât de mult pe extern cât s-a scris despre ”Leviathan”-ul lui Andrey Zvyagintsev. Poate și pentru că filmul pare să fie în mod clar destinat publicului occidental. 

Spun asta pentru că, dincolo de faptul că a beneficiat din start de subtitrarea în limba engleză (multe filme bune rusești rămân în mare parte necunoscute peste hotare datorită barierei de limbă), lansarea în cinematografele din Vest a avut loc pe 23 mai 2014 și până la lansarea din Rusia în cursul săptămânii trecute filmul are deja în palmares o duzină de premii la numeroase festivaluri internaționale de gen și nu în ultimul rând nominalizarea la Oscar la Categoria ”Cel mai bun film străin”. Să ne amintim că nume de top precum Nikita Mikhalkov (Burnt by the Sun 2: The Citadel) sau Fedor Bondarchuk (Stalingrad) au ratat în ultimii ani șansa de a accede în cursa pentru cea mai renumită și dorită statuetă din lumea cinematografică la nivel mondial.

Controversat și chiar considerat de o parte a elitei cu opțiuni liberale din Rusia drept un film menit să pună la zid regimul birocratic, corupt și discreționar putinist, în fapt Leviathan was inspired by the story of Marvin Heemeyer din Granby (Colorado, US). Majoritatea criticilor de film însă par de acord că pelicula lui Zvyagintsev reunește direct sau doar la nivel de sugestie subliminală elemente atât din povestea biblică a lui Iov, unde Leviathanul este considerat ca un simbol al ispitei, al slăbiciunii firii umane și al neputinței de a depăși încercările Răului fără ajutorul Binelui Suprem, cât și din tezele lui Thomas Hobbes. ”Faptul că filmul a suscitat atât de multe discuții, critici, laude, e un semn că munca noastră și-a atins scopul” susține Zvyagintsev, răspunzând astfel celor din tabăra rusă naționalistă care îl acuză constant de ”lipsă de patriotism” (și care sunt oarecum confuzionați și revoltați de faptul că filmul a primit finanțare guvernamentală) și admițând indirect că a mizat pe o abordare care să genereze dezbateri conflictuale (oferind astfel filmului un plus de publicitate și vizibilitate în ochii publicului larg).

Filmul narează povestea lui Kolya - interpretat de Aleksei Serebryakov, un mecanic-auto de ocazie și pescar dintr-un orășel din Nordul Îndepărtat al Rusiei contemporane. Kolya are un fiu aflat la vârsta adolescenței dintr-o căsătorie anterioară și o soție mai tânără pe care o iubește cu mult peste cât ai putea bănui din modul rudimentar în care încearcă să-și comunice sentimentele. Kolya are o casă pe un teren la care jinduiește Vadim (Roman Madyanov), primarul orășelului, pentru afacerile sale. Conflictul e unul banal, aproape dezamăgitor de normal și previzibil. Eroul lui Zvyagintsev (asemeni personajului principal, tatăl din ”Întoarcerea”) nu e un naiv. Însă viața a fost principala sursă de educație, astfel că are un mod aproape primitiv de comunicare cu fiul său. Kolya știe că lupta sa în justiție e una complicată, tocmai de aceea apelează la vechiul său prieten și camarad de arme Dmitri, acesta devenit avocat de succes la Moscova. În același timp însă, eroul principal din Leviathan e lipsit de șiretenie, reacția sa de respingere inițial a ideii ca avocatul său să îl șantajeze pe primar este relevantă: lipsa de onestitate i se pare nedemnă. Prototip al omului mediu, bazându-se aproape exclusiv pe experiența de viață, fără a înțelege știința ”chichițelor juridice” și lipsit de apărare în fața autorității statale care în loc să-l protejeze îl va zdrobi implacabil (la Hobbes, Leviathanul reprezintă personificarea statului, doar că statul care își cere ”ofranda” de libertate din partea cetățeanului ar trebui, cel puțin teoretic să ofere în schimb protecție), Kolya este eroul central al dramei, el și pământul moștenit pe care și-a ridicat casa. În jurul său și în relație cu el se dezvoltă toate celelalte caractere ale filmului lui Zvyagintsev.
Lilia, frumoasa soție a lui Kolya - în interpretarea Elenei Lyadova (de la care personal mă așteptam la un personaj mai realist și pregnant conturat) - e o victimă a propriilor slăbiciuni și frici interioare; interesant însă, la final, Lilia se sinucide aruncându-se în mare și trupul este târât de valuri pe plajă, asemeni monstrului marin eșuat al cărui schelet se află undeva în apropiere. O similaritate care  denotă că neputința eroinei nu e un rezultat doar al propriilor opțiuni. Ea este victima colaterală dintre furia mării - văzută ca loc de manifestare a Leviathanului - și stâncile de care se strivește - văzute ca uscatul care se ambiționează să i se împotrivescă, în speță decizia de neclintit a lui Kolya de a nu renunța la ceea ce el consideră că i se cuvine și de a fi protejat de abuzurile altor cetățeni, conform ”contractului social” despre care ne vorbește Hobbes. Kolya în schimb este victima sistemului (din Rusia sau de oriunde ar fi el) și a propriilor sale alegeri. Sistemul în sine este eronat și permite abuzuri.
Nu are nimic din ”sufletul rusesc” au clamat la unison toți cei care au văzut în drama lui Zvyagintsev o lezare a imaginii Rusiei. E drept, mare parte din panoplia de personaje a filmului (primarul Vadim, reprezentanții justiției, poliției, prietenul lui Kolya - duplicitarul avocat Dmitri), a căror trăsături esențiale se învârt în jurul ideii de corupție și fărădelege, amintesc neîndoielnic de problemele sistemului politic din Rusia. E drept, sufletul rusesc este mereu străbătut de neliniștile întinderilor nesfârșite ale pustei siberiene, este înduioșat de praful roșiatic venit dinspre deșertul mongol. Dar mai înainte de toate, sufletul rusesc e o citadelă a ortodoxismului. Rusia nu uită niciodată să-și clameze moștenirea creștin-ortodoxă și coroana celei de-a Treia Rome. E imposibil să găsești un film rusesc din ultimele două decenii în care Biserica să nu-și fi luat partea sa în plan imagistic și ideologic. Ori tocmai aici am putea spune că Zvyagintsev țintește necruțător, și mai puțin asupra regimului lui Putin. În povestea lui Kolya, Biserica prin preoții săi păcătuiește grav prin ipocrizie și mai grav, prin meschinărie. Duhovnicul primarului Vadim știe despre fărădelegile acestuia, dar atitudinea sa e una fariseică. Cuvântul lui Dumnezeu și-a pierdut menirea spirituală profundă, e un instrument menit să aducă donații financiare.

Evident, regizorul nu-l contrazice doar pe Hobbes, eroului său (în ciuda credinței sale că Divinitatea ar trebui să aducă dreptatea de partea sa) nu i se oferă o recompensă divină precum legendarului Iov. Lupta sa interioară cu germenii necredinței este inutilă. Într-o lume ghidată de lipsa de moralitate (a tuturor, autorități, Biserică, apropiați), de prietenii superficiale bazate pe interes, cărora li se contrapun dragostea oarbă și încrederea nemeritată, rezultatul nu poate fi altul decât un destin tragic. "Dumnezeu (lui Nietzsche) a murit" încă o dată în spatele porților închisorii, demonstrând pentru a nu știu câta oară că transcendentul e neputincios în fața intereselor meschine ale oamenilor. Și Dumnezeul lui Kolya, cel care asemeni lui Iov a pierdut tot, a murit. S-a stins câte un pic, fără ca cineva să observe, și a fost îngropat nemilos de gheara excavatorului ce demolează bucată cu bucată casa lui Kolya (scena este realmente memorabilă, ochiul camerei alunecă peste elementele de mobilier, fotografiile de familie, ghiveciurile cu flori ce sfârșesc înșfăcate de gheara excavatorului, peretele este demolat și ochiul camerei panoramează în fundal întinderea mării, Casa Leviathanului.  Însuși Dumnezeul lui Iov a murit, trădat de lideri religioși ipocriți, în timp ce adepții lui Satan, întruchipat simbolic de corupție și dorința de putere, își cântă blasfemic psalmii în Casa Domnului.”Toată puterea vine de la Dumnezeu” spune preotul. Și în minte reverberează cuvintele călugărului interogat de Kolya. Acesta citase din Cartea lui Iov, aparent fără logică, sugerându-i lui Kolya să se gândească dacă există posibilitatea de a prinde un Leviathan (monstru marin) cu un cârlig de pește. La final, constatăm că vorbele călugărului par mai degrabă fie o uluitoare predicție, fie o cruntă ironie. Pe retina spectatorului rămâne impregnată imaginea fiului lui Kolya, ghemuit pe o stâncă alături de scheletul balenei (un alt simbol pentru Leviathan), ale cărui suspine sunt îngropate de zgomotul valurilor mării.
E un semnal de alarmă în filmul lui Zvyagintsev. Sigur, nu e primul și probabil nici ultimul. Dar merită notat. Dacă oamenii sunt răi prin natura lor, atunci lesne putem gândi că nici sistemele sociale pe care le inventează nu pot conține aura Credinței și Binelui Divin. Suferința pare a fi cea care însoțește libertatea umană. Nu există ieșire din sistem. Fiecare e prizonier în felul său. Așa cum nici pentru Leviathan nu există altă cale atunci când eșuează decât să-și aștepte sfârșitul, gâfâind sub imensitatea propriei sale greutăți devenită imposibil de controlat. Nu-i așa că vă sună cunoscut ? Da, e despre Iov-ul din fiecare în parte și umanitate în întregul său. Poate de aceea s-ar merita să vedeți filmul, indiferent dacă va lua sau nu Oscarul.