“Scutul anti-rachetă este pretextul preferat prin care Rusia își exprimă nemulțumirea privind restrângerea continuă a sferei sale de influență”

Extrase din interviul acordat blogului Secretele Sistemului

S.C.: – De câțiva ani, se vorbește tot mai mult de o răcire acută a relațiilor politice și diplomatice dintre România și Rusia. S-a vorbit chiar de un “război rece” între Moscova și București. Este așa cum se spune în presă ? Există o criză politică între cele 2 state ? 

G.I.: – Sunt două aspecte aici care trebuie tratate separat. În primul rând aș remarca faptul că pentru majoritatea publicațiilor generaliste din România, Rusia reprezintă un subiect demn de interes doar atunci când între oficialii de la București și Moscova au loc schimburi de “amabilități” rostite pe ton războinic și inchizitor. Poate tocmai din această cauză și impresia că între cele două părți un dialog normal este aproape imposibil. În al doilea rând, opțiunea pro-atlantistă a României nu avea cum să fie primită de Moscova cu urale și aplauze. Apoi chiar dacă URSS a dispărut de pe harta lumii, Federația Rusă a moștenit o serie importantă de dosare pe subiecte delicate (vorbim aici nu doar de România, ci și de Polonia sau Țările Nordice, Japonia, China) și pe care (din diverse motive) nu s-a grăbit să le soluționeze, ceea ce a generat nu doar continuarea climatului de neîncredere, ci și tensiuni mai mult sau mai puțin vizibile la nivel politic și diplomatic. Când acestora li s-au adăugat în cazul României și declarații belicoase în mod oficial, rezultatul nu putea fi decât o răcire accentuată a relațiilor bilaterale – diplomatic vorbind. Faptic – și practic – relațiile la nivel politic sunt înghețate. Inabilitatea politicienilor români de a utiliza diplomatic atuurile geopolitice ce ne-au revenit ca principal partener NATO în Estul Europei și aruncatul cu “bulgări declarativi” în ferestrele Kremlinului au determinat Rusia să ne răspundă (justificat sau nu !?) cu “Ba pe-a mătii”, apoi să ne ignore și să trateze direct cu partenerul de peste Ocean. Mi s-au adus în câteva rânduri “acuze” cum că aș avea convingeri filo-ruse. În mod eronat (intenționat ?), persoanele respective par a confunda un popor și cultura sa cu o conducere politică (vremelnică). În ce mă privește, diferența constă în faptul că înainte de a mă apuca de explicat conceptele despre politica Rusiei la modul arhicunoscut și utilizat la noi «Mama lor de bolșevici», eu întreb de ce nu avem față de Rusia o politică inteligentă din care să aibă și România de câștigat, nu doar partenerii noștri (care, în paranteză fie spus, chiar au o astfel de politică). Părerea mea este că ambele țări greșesc și au de pierdut dintr-o astfel de abordare cu declarații explozive și excese de testosteron.

S.C.: – Poate cel mai sensibil subiect militar dezbătut la ora actuală în Rusia și România, este cel legat de scutul anti-racheta de la Deveselu. Credeți că Rusia va permite ca acest scut să devină operațional în 2015 așa cum este plănuit? Si dacă da, care credeți că va fi mutarea strategică a Rusiei care să contracareze efectul acestui scut ? 

G.I.: – Cum am mai precizat și cu alte ocazii, Rusia a făcut o serie întreagă de concesii Occidentului în speranța că va fi tratată ca un partener egal. Lucru ce nu s-a întâmplat. Să ne amintim că în momentul în care discursul lui Vladimir Putin (la finele celui de-al doilea mandat) a devenit extrem de critic la adresa Occidentului, analiștii remarcau pe bună dreptate că liderul rus a început prin a fi deschis către Vest, pe parcurs a fost tot mai dezamăgit și a sfârșit prin a fi cinic. Astfel că se presupune nu lipsit de temei că revenirea sa la cârma Federației Ruse să însemne și o tensionare a relațiilor cu Vestul. Sau, mai exact, cu Statele Unite în principal. Scutul anti-rachetă (mai exact, elementele ce urmează a fi amplasate in România – Rusia, prin vocea lui Dmitri Rogozin a mentionat că nu este împotriva radarelor din Turcia de exemplu) este la acest moment (mai ales că iată există îndoieli că ar putea deveni operațional până în 2015) doar unul din pretextele – aș zice pretextul preferat – prin care Rusia își exprimă nemulțumirea privind restrângerea continuă a sferei sale de influență, fără a obține ceva în schimb. Rusia a revenit la masa decidenților importanți ai lumii, dar totuși toate concesiile făcute Occidentului nu i-au adus recunoașterea de mare putere globală. În ciuda resetării relației bilaterale, SUA au continuat să-și extindă sfera de influență spre granițele Rusiei direct sau prin intermediul Alianței Nord-Atlantice. Mai mult, deși inițial scutul era în totalitate american, ulterior (discret și fără a ține cont de negocierile din cadrul Consiliului NATO – Rusia), în timp ce ambasadorul Rusiei la NATO, domnul Rogozin devenea vedeta incontestabilă a declarațiilor incendiare din mass-media, scutul devenea la rândul său al NATO. A fost o mutare care a înlăturat răspunderea unilaterală a Americii, iar Rusia a fost trimisă să discute cu membrii Alianței NATO în privința scutului. (...)

S.C.: – Să ne mutăm puțin privirea asupra a ceea ce îndeobște este cunoscut ca fiind Dosarul Iranian. Se tot vorbește de programul nuclear iranian și intenția acestui stat să obțină arma nucleară. In opinia dvs, credeti ca Iranul vrea într-adevăr să obtina o arma nucleara în secret, sau scopul este doar unul civil așa cum declara guvernul de la Teheran, Iranul nefiind decat un alt Iraq cu arme de distrugere în masă inexistente ?

 G.I.: – În general, aceasta e viziunea simplificată, livrată maselor largi de public: Iranul este o entitate statală malefică…(text integral aici).

Putin și politica externă a Rusiei

O analiză ce reunește majoritatea aspectelor pe care le-am abordat în cadrul conferintei cu același nume, organizată de ASAGRI.

Fie că ne place sau nu, istoricii care se vor apleca asupra cronicilor Federaţiei Ruse vor trebui să recunoască faptul că pe 31 decembrie 1999, prin demisia lui Boris Eltîn şi accederea lui Vladimir Putin la Kremlin – mai exact la cea mai înaltă funcţie în stat – s-a realizat un moment cheie în construcţia Rusiei post-sovietice. Alegerile prezidenţiale din martie 2000 nu au făcut decât să legitimize oficial ceea ce ulterior avea să se numească Era Putin. Actualul mandat al preşedintelui rus va începe pe 7 mai 2012 şi va dura până în 2018 şi, cel mai probabil, va fi ultimul.

“Lumea nu va mai fi niciodată aceeaşi cum o ştim. Se încheie jumătate de mileniu de dominaţie a unor state. Occidentul se află acum pe locul doi. Există toate şansele ca unul din centrele de putere ale noii construcţii mondiale să fie Rusia. Noi am depăşit faza de tranziţie a perioadei post-sovietice. Avem nevoie de o nouă schimbare. Aşa a fost în 2000, aşa este şi acum, doar principiile şi priorităţile sunt altele.”  – Vladimir Putin – Februarie 2012

Politica externă a FR – vectori, principii, instrumente

Federaţia Rusă şi-a structurat întotdeauna politica externă pe cinci mari linii directoare de acţiune: două din ele vizează relaţia cu Occidentul: Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană – fiind de altfel şi cele mai vizibile în ultimii douăzeci de ani. Celelalte trei au ca ţintă Asia de Est/Orientul Îndepărtat şi în principal China, Orientul Apropiat şi fostele state ex-sovietice, adică Vecinătatea Apropiată. Un instrument care s-a dovedit redutabil: resursele şi politica energetică şi două principii de acţiune: unilateral şi multilateral. La nivel declarativ oficialii Federaţiei Ruse susţin linia multilaterală în luarea deciziilor. De altfel în conformitate cu Recomandarea Parlamentului European din 2 aprilie 2009 adresată Consiliului privind noul acord UE – Rusia, principalul document care reglementează politica internaţională a statului rus conţine prevederi clare în acest sens. Oficial “Rusia va continua să insiste asupra începuturilor multilaterale în afacerile globale şi formării unei asemenea arhitecturi a relaţiilor internationale, care să-şi aibă baza în recunoaşterea de către comunitatea internaţională a principiilor indivizibilităţii securităţii în lumea modernă, reflectându-i diversitatea acesteia”. Dar în acelaşi timp putem observa că utilizarea multilateralismul în relaţiile diplomatice de către Federaţia Rusă este mai degrabă un principiu opţional. (Textul integral al analizei poate fi accesat aici).

Dezbatere: Putin si politica externa a Rusiei

Pentru toti cei interesati de subiect - you are welcome !
Mai multe detalii găsiti aici .

În dialog cu editorialistul Ion Petrescu despre „Efectele alegerilor parlamentare din Rusia”

Vă recomand o discuție interesantă și onorantă pe care am purtat-o cu editorialistul publicației online ziuaveche.ro, col.(r) dr. Ion Petrescu.

Tehnologia a schimbat radical paradigma de comunicare

Ion Petrescu: - Ce rol a avut Internetul – la care a apelat mai mult opoziţia – în influenţarea votului final al alegătorilor ruşi, la alegerile din 4 decembrie?

Gabriela Ioniţă: - Aș zice că lucrurile stau oarecum diferit. Nu cred că putem spune că opoziția e mai interesată de propaganda online. Încă de la venirea la Kremlin a lui Dmitri Medvedev lucrurile s-au schimbat radical. Și nu doar pentru că președintele în exercițiu e un împătimit al Internetului și a celor mai noi gadget-uri în domeniu. Utilizatorii de Internet, în Rusia, cumulează 42% din totalul populației. În fapt, dacă la multe capitole infrastructura Rusiei e un dezastru, lucrurile stau foarte bine când vorbim de accesul la Internet. Este însă explicabil, dacă avem în vedere că majoritatea populației (peste 105 milioane, din totalul de 143 – conform RosStat) se află concentrată în centre urbane mari și medii. Sunt cifre de care autoritățile nu aveau cum să nu țină cont. Desele întâlniri dintre Medvedev și suporterii din blogosferă, blogul personal și conturile președintelui rus cu update zilnic pe majoritatea platformelor de socializare online (naționale – Mail.ru și VKontakt, dar și globale – Facebook) spun de la sine despre rolul pe care Kremlinul, secondat îndeaproape de Casa Albă moscovită, îl acordă acestui tip de comunicare și propagandă. Desigur, e în firea lucrurilor ca media – cu predilecție cea occidentală – să acorde un mai mare interes pentru acțiunile opoziției. Însă, cu excepția unor bloguri ultramediatizate (cel mai cunoscut fiind cel al lui Alex Navalny), cred că opoziția rusă (chiar și cea localizată la Londra), încă mai are de recuperat masiv la acest capitol. Revenind la întrebarea dvs., aș concluziona folosind un comentariu de pe un forum de discuție online din Rusia: dacă alegerile s-ar desfășura pe Internet, probabil Rusia Unită abia ar obține cele 7% procente necesare intrării în Dumă. Cum Rusia Unită a obținut 49,5% (conform estimărilor după prelucrarea a 96% din voturi), putem constata un adevăr pe care sociologii nu au încetat niciodată să-l amintească: nimic nu poate înlocui, într-o confruntare electorală, un aparat de partid eficient și contactul direct și nemijlocit cu alegătorii. Internetul este un bun mediu de informare, poate crea curente de opinie, dar nu e decisiv în formarea intenției finale de vot, fără discuția directă a celor implicați în confruntarea electorală cu alegătorii sau măcar cu liderii de opinie – formali sau informali – ai comunităților sociale, profesionale. În fond, vorbim de anumite principii ce țin de zestrea psiho-socială a umanității la nivel global, chiar dacă tehnologia a schimbat radical paradigma de comunicare.

Strategii premierului rus au la modul serios de lucru

I.P.: - Care va fi efectul rezultatului alegerilor parlamentare, asupra campaniei electorale pentru funcţia supremă, în Federaţia Rusă?

G.I.: – În condițiile în care reîntoarcerea lui Vladimir Putin la Kremlin este considerată deja, chiar și la nivel internațional, un lucru clar și sigur, structura Dumei de Stat este importantă dintr-un singur considerent major: deținerea de către o singură formațiune politică a două treimi din totalul demnitarilor putea conduce la schimbări discreționare ale Constituției. Un pericol deja eliminat, în actuala compoziție (Rusia Unită va avea 239 de mandate, iar celelalte 3 partide 212 mandate). Însă, dincolo de câte locuri au obținut cele patru partide în Dumă, un lucru trebuie remarcat: scăderea popularității partidului e îngrijorătoare pentru Vladimir Putin, a cărui imagine a fost și este în continuare emblematică pentru această formațiune politică, în ciuda plasării lui Medvedev pe primul loc al listei electorale. Păstrarea, la limită, a majorității în parlament și scăderea abruptă de aproape 20 de procente, de la 64% la alegerile din 2007, nemaivorbind de faptul că la alegerile regionale de anul trecut Rusia Unită a câștigat detașat, în 76 din cele 83 de regiuni – toate acestea trebuie să fi fost un duș extrem de rece pentru premierul rus. Și impun niște scurte observații: alegerile au fost dublate de un cor de voci care au reclamat sistematice încălcări ale legii (nimic nou, ce-i drept !) – dar dacă au existat cu adevărat astfel de derapaje? Atunci înseamnă că situația reală a partidului e și mai rea de atât. (...)

Interviul integral poate fi citit aici.

Federaţia Rusă, un magnat vechi al timpurilor noi (II)

Această a doua parte a interviului tratează dinamica politicii interne a Federaţiei Ruse, iar alunecările spre problemele de la graniţe şi din regiune sunt tratate prin prisma implicaţiilor lor pentru mediul politic şi economic intern.

Marius Lefter (M.L.): Pe plan intern, economia Rusiei începe să aibă probleme sistemice din pricina emfazei şi dependenţei prea mari de veniturile rezultate din comerţul cu hidrocarburi, iar pe plan extern Rusia încă joacă o carte mai grea decât îşi poate permite, raportat la principalii competitori. În acest context, care sunt motivele care i-ar mai putea determina pe ruşi să voteze cu Rusia Unită ?

Gabriela Ioniţă (G.I.): Intenţia de vot a cetăţenilor Federaţiei Ruse se cristalizează mai degrabă în jurul măsurilor economice cu impact pe termen scurt, care vizează nivelul de viaţă de zi cu zi decât de proiectele mari pe termen lung şi cu time-line de concretizare destul de incert. La o scurtă privire aruncată asupra numeroaselor apeluri făcute de către preşedintele Medvedev către elita rusă sau către zona investitorilor pentru sprijinirea Programului de Modernizare a Rusiei ne arată că lipsa de încredere în politic generează sincope uriaşe în cadrul reformării economice. Iar construcţia Verticalei Puterii a însemnat un control riguros al ascensiunilor pe scena politică tradus printr-o perioadă de stabilitate, dar şi o mare capcană – nimic nou şi reprezentativ nu a crescut la umbra vechii ierarhii. Politologul Nikolai Zlobin remarca, după recenta întâlnire cu premierul Putin în cadrul reuniunii Clubului Valdai, absenţa din cadrul discursului celui mai puternic om din Rusia a liniilor directoare ce vor constitui baza viitoarei sale întoarceri la Kremlin. Aspect explicabil chiar prin faptul că premierul rus a recunoscut lipsa de oameni noi şi ideologii care să coaguleze consensul public. Iar aceasta pare a fi principala problemă şi generatorul scăderii de popularitate cu care se confruntă Rusia Unită – un angrenaj politic rigid, greu de reformat, conservator, autist la noile realităţi ale Rusiei. Ce i-ar putea determina pe ruşi să voteze cu ceea ce ei înşişi numesc informal partidul escrocilor şi tâlharilor (julikov i vorov parti) ? Lipsa unei alternative viabile, dublată de lipsa de încredere în politicieni, indiferent de care parte a eşichierului politic se află aceştia - ştiut fiind că nimic nu există în politica rusă fără acordul Kremlinului. Scandalul din cadrul partidului Cauza Dreaptă - şi rapida decapitare a scurtei cariere politice a oligarhului Mihail Prokhorov ca urmare a acuzelor aduse de acesta de grave ingerinţe ale Kremlinului (respectiv ale numărului 2 din Administraţia Prezidenţială, Vladislav Surkov) în activitatea partidului – a demonstrat electoratului încă o dată că independenţa politică e doar simplă retorică.

M.L.: Analizând puţin mai în detaliu, care sunt mişcările civice şi partidele politice care vor susţine sau vor intra în alianţă cu Rusia Unită, şi care sunt motivele acestora ?

G.I.: Rusia nu este doar ţara cu cel mai cunoscut tandem politic. Un alt fel de tandem ar fi lipsa de alternativă a electoratului şi lipsa de perspectivă a partidelor politice. Toate în numele unei stabilităţi pe care premierul Putin nu ratează nici o ocazie de a o clama şi de a o impune cu orice preţ. Poate că e bine, înainte de a vedea cum se prezintă scena politică rusă, să menţionăm că experţii Centrului pentru Cercetări Strategice din Moscova avertizau că "în climatul socio-politic actual un succes tactic poate duce la un eşec strategic" – referindu-se la procentul de 70% din voturi ce sunt vizate de "Rusia Unită" la alegerile din decembrie şi la maşinăria de partid care va face tot ce este posibil pentru îndeplinirea indicaţiilor de la centru. Experţii chiar atenţionau că obţinerea unei astfel de victorii electorale va fi percepută de majoritatea populaţiei nu ca un indicator de popularitate a partidului, ci mai degrabă ca o dovadă a fraudării alegerilor. Studiul a fost elaborat din cauza îngrijorării că falsificarea alegerilor viitoare ar putea depăşi toate limitele previzibile. Acesta este contextul imediatei confruntări electorale. Context în care avem deja partidele tradiţionale – LDPR-ul lui Jirinovski, Partidul Comunist a lui Ziuganov, Partidul Social - Liberal Iabloko condus de Sergey Mitrohin (fiecare cu un electorat fidel şi care nu a cunoscut schimbări semnificative pe parcursul ultimelor alegeri) şi alte câteva partide de buzunar, toate fidele şi arondate Kremlinului. Şi mai avem o opoziţie de marionetă, mai prezentă cu jalba în proţap pe la reuniuni internaţionale decât acasă (unde odiseea arestărilor şi eliberărilor pe bandă a devenit deja sursă de trist amuzament).

Textul integral poate fi citit aici.