Leviathan sau despre cum Dumnezeul lui Iov a murit

Despre puține filme ale cinematografiei rusești din ultimii ani s-a scris atât de mult pe extern cât s-a scris despre ”Leviathan”-ul lui Andrey Zvyagintsev. Poate și pentru că filmul pare să fie în mod clar destinat publicului occidental. 

Spun asta pentru că, dincolo de faptul că a beneficiat din start de subtitrarea în limba engleză (multe filme bune rusești rămân în mare parte necunoscute peste hotare datorită barierei de limbă), lansarea în cinematografele din Vest a avut loc pe 23 mai 2014 și până la lansarea din Rusia în cursul săptămânii trecute filmul are deja în palmares o duzină de premii la numeroase festivaluri internaționale de gen și nu în ultimul rând nominalizarea la Oscar la Categoria ”Cel mai bun film străin”. Să ne amintim că nume de top precum Nikita Mikhalkov (Burnt by the Sun 2: The Citadel) sau Fedor Bondarchuk (Stalingrad) au ratat în ultimii ani șansa de a accede în cursa pentru cea mai renumită și dorită statuetă din lumea cinematografică la nivel mondial.

Controversat și chiar considerat de o parte a elitei cu opțiuni liberale din Rusia drept un film menit să pună la zid regimul birocratic, corupt și discreționar putinist, în fapt Leviathan was inspired by the story of Marvin Heemeyer din Granby (Colorado, US). Majoritatea criticilor de film însă par de acord că pelicula lui Zvyagintsev reunește direct sau doar la nivel de sugestie subliminală elemente atât din povestea biblică a lui Iov, unde Leviathanul este considerat ca un simbol al ispitei, al slăbiciunii firii umane și al neputinței de a depăși încercările Răului fără ajutorul Binelui Suprem, cât și din tezele lui Thomas Hobbes. ”Faptul că filmul a suscitat atât de multe discuții, critici, laude, e un semn că munca noastră și-a atins scopul” susține Zvyagintsev, răspunzând astfel celor din tabăra rusă naționalistă care îl acuză constant de ”lipsă de patriotism” (și care sunt oarecum confuzionați și revoltați de faptul că filmul a primit finanțare guvernamentală) și admițând indirect că a mizat pe o abordare care să genereze dezbateri conflictuale (oferind astfel filmului un plus de publicitate și vizibilitate în ochii publicului larg).

Filmul narează povestea lui Kolya - interpretat de Aleksei Serebryakov, un mecanic-auto de ocazie și pescar dintr-un orășel din Nordul Îndepărtat al Rusiei contemporane. Kolya are un fiu aflat la vârsta adolescenței dintr-o căsătorie anterioară și o soție mai tânără pe care o iubește cu mult peste cât ai putea bănui din modul rudimentar în care încearcă să-și comunice sentimentele. Kolya are o casă pe un teren la care jinduiește Vadim (Roman Madyanov), primarul orășelului, pentru afacerile sale. Conflictul e unul banal, aproape dezamăgitor de normal și previzibil. Eroul lui Zvyagintsev (asemeni personajului principal, tatăl din ”Întoarcerea”) nu e un naiv. Însă viața a fost principala sursă de educație, astfel că are un mod aproape primitiv de comunicare cu fiul său. Kolya știe că lupta sa în justiție e una complicată, tocmai de aceea apelează la vechiul său prieten și camarad de arme Dmitri, acesta devenit avocat de succes la Moscova. În același timp însă, eroul principal din Leviathan e lipsit de șiretenie, reacția sa de respingere inițial a ideii ca avocatul său să îl șantajeze pe primar este relevantă: lipsa de onestitate i se pare nedemnă. Prototip al omului mediu, bazându-se aproape exclusiv pe experiența de viață, fără a înțelege știința ”chichițelor juridice” și lipsit de apărare în fața autorității statale care în loc să-l protejeze îl va zdrobi implacabil (la Hobbes, Leviathanul reprezintă personificarea statului, doar că statul care își cere ”ofranda” de libertate din partea cetățeanului ar trebui, cel puțin teoretic să ofere în schimb protecție), Kolya este eroul central al dramei, el și pământul moștenit pe care și-a ridicat casa. În jurul său și în relație cu el se dezvoltă toate celelalte caractere ale filmului lui Zvyagintsev.
Lilia, frumoasa soție a lui Kolya - în interpretarea Elenei Lyadova (de la care personal mă așteptam la un personaj mai realist și pregnant conturat) - e o victimă a propriilor slăbiciuni și frici interioare; interesant însă, la final, Lilia se sinucide aruncându-se în mare și trupul este târât de valuri pe plajă, asemeni monstrului marin eșuat al cărui schelet se află undeva în apropiere. O similaritate care  denotă că neputința eroinei nu e un rezultat doar al propriilor opțiuni. Ea este victima colaterală dintre furia mării - văzută ca loc de manifestare a Leviathanului - și stâncile de care se strivește - văzute ca uscatul care se ambiționează să i se împotrivescă, în speță decizia de neclintit a lui Kolya de a nu renunța la ceea ce el consideră că i se cuvine și de a fi protejat de abuzurile altor cetățeni, conform ”contractului social” despre care ne vorbește Hobbes. Kolya în schimb este victima sistemului (din Rusia sau de oriunde ar fi el) și a propriilor sale alegeri. Sistemul în sine este eronat și permite abuzuri.
Nu are nimic din ”sufletul rusesc” au clamat la unison toți cei care au văzut în drama lui Zvyagintsev o lezare a imaginii Rusiei. E drept, mare parte din panoplia de personaje a filmului (primarul Vadim, reprezentanții justiției, poliției, prietenul lui Kolya - duplicitarul avocat Dmitri), a căror trăsături esențiale se învârt în jurul ideii de corupție și fărădelege, amintesc neîndoielnic de problemele sistemului politic din Rusia. E drept, sufletul rusesc este mereu străbătut de neliniștile întinderilor nesfârșite ale pustei siberiene, este înduioșat de praful roșiatic venit dinspre deșertul mongol. Dar mai înainte de toate, sufletul rusesc e o citadelă a ortodoxismului. Rusia nu uită niciodată să-și clameze moștenirea creștin-ortodoxă și coroana celei de-a Treia Rome. E imposibil să găsești un film rusesc din ultimele două decenii în care Biserica să nu-și fi luat partea sa în plan imagistic și ideologic. Ori tocmai aici am putea spune că Zvyagintsev țintește necruțător, și mai puțin asupra regimului lui Putin. În povestea lui Kolya, Biserica prin preoții săi păcătuiește grav prin ipocrizie și mai grav, prin meschinărie. Duhovnicul primarului Vadim știe despre fărădelegile acestuia, dar atitudinea sa e una fariseică. Cuvântul lui Dumnezeu și-a pierdut menirea spirituală profundă, e un instrument menit să aducă donații financiare.

Evident, regizorul nu-l contrazice doar pe Hobbes, eroului său (în ciuda credinței sale că Divinitatea ar trebui să aducă dreptatea de partea sa) nu i se oferă o recompensă divină precum legendarului Iov. Lupta sa interioară cu germenii necredinței este inutilă. Într-o lume ghidată de lipsa de moralitate (a tuturor, autorități, Biserică, apropiați), de prietenii superficiale bazate pe interes, cărora li se contrapun dragostea oarbă și încrederea nemeritată, rezultatul nu poate fi altul decât un destin tragic. "Dumnezeu (lui Nietzsche) a murit" încă o dată în spatele porților închisorii, demonstrând pentru a nu știu câta oară că transcendentul e neputincios în fața intereselor meschine ale oamenilor. Și Dumnezeul lui Kolya, cel care asemeni lui Iov a pierdut tot, a murit. S-a stins câte un pic, fără ca cineva să observe, și a fost îngropat nemilos de gheara excavatorului ce demolează bucată cu bucată casa lui Kolya (scena este realmente memorabilă, ochiul camerei alunecă peste elementele de mobilier, fotografiile de familie, ghiveciurile cu flori ce sfârșesc înșfăcate de gheara excavatorului, peretele este demolat și ochiul camerei panoramează în fundal întinderea mării, Casa Leviathanului.  Însuși Dumnezeul lui Iov a murit, trădat de lideri religioși ipocriți, în timp ce adepții lui Satan, întruchipat simbolic de corupție și dorința de putere, își cântă blasfemic psalmii în Casa Domnului.”Toată puterea vine de la Dumnezeu” spune preotul. Și în minte reverberează cuvintele călugărului interogat de Kolya. Acesta citase din Cartea lui Iov, aparent fără logică, sugerându-i lui Kolya să se gândească dacă există posibilitatea de a prinde un Leviathan (monstru marin) cu un cârlig de pește. La final, constatăm că vorbele călugărului par mai degrabă fie o uluitoare predicție, fie o cruntă ironie. Pe retina spectatorului rămâne impregnată imaginea fiului lui Kolya, ghemuit pe o stâncă alături de scheletul balenei (un alt simbol pentru Leviathan), ale cărui suspine sunt îngropate de zgomotul valurilor mării.
E un semnal de alarmă în filmul lui Zvyagintsev. Sigur, nu e primul și probabil nici ultimul. Dar merită notat. Dacă oamenii sunt răi prin natura lor, atunci lesne putem gândi că nici sistemele sociale pe care le inventează nu pot conține aura Credinței și Binelui Divin. Suferința pare a fi cea care însoțește libertatea umană. Nu există ieșire din sistem. Fiecare e prizonier în felul său. Așa cum nici pentru Leviathan nu există altă cale atunci când eșuează decât să-și aștepte sfârșitul, gâfâind sub imensitatea propriei sale greutăți devenită imposibil de controlat. Nu-i așa că vă sună cunoscut ? Da, e despre Iov-ul din fiecare în parte și umanitate în întregul său. Poate de aceea s-ar merita să vedeți filmul, indiferent dacă va lua sau nu Oscarul.


Remember: Aleksei Balabanov – Schiță de portret


Aleksei Balabanov Oktyabrinovich s-a născut pe 25 februarie 1959, în Sverdlovsk (acum Yekaterinburg). În 1981 Balabanov devine absolvent al Facultatea de Filologie – Secția Traducere de la Universitatea Maxim Gorky. După terminarea studiilor a servit în Armata Sovietică ca translator. Ulterior efectuării stagiului militar, în perioada 1983-1987 a lucrat ca asistent de regizor la studioul de film Sverdlovsk.



Anul 2013 a însemnat și plecarea dintre noi a unuia dintre cei mai iubiți și populari regizori din Rusia post-sovietică. Mult prea devreme, în urmă cu un an, Aleksei Balabanov a plecat în lumea mai bună după care părea că tânjește în ultimul său film, de unde și opțiunea pentru un remember al activității sale în spațiul cinematografiei ruse.
Date biografice:
 Mai târziu, Balabanov s-a înscris la cursul experimental 'Autor de Cinema' (rusă: Авторское кино) destinat scenariștilor si regizorilor de film, pe care l-a absolvit cu brio în 1990.
 În 1994 Balabanov, împreună cu Serghei Selyanov și Viktor Sergeyev fondează compania de producție CTV, prin intermediul căreia va da contur tuturor proiectelor sale cinematografice.
Aleksei Balabanov a murit pe 18 mai 2013 în urma unui atac de cord, la doar 54 de ani, ”lăsând în urmă o serie de proiecte în lucru, pe soția sa, Nadejda Vasilyeva, designer de costume și colaborator îndelungat al regizorului, precum și pe cei doi fii ai săi.”[1]
Prim-ministrul rus, Dmitri Medvedev, a scris pe pagina sa de Facebook un mesaj de condoleanțe familiei lui Balabanov, menționând că: 'Filmele regizate de Alexey Balabanov sunt un portret colectiv al țării noastre în perioadele cele mai dramatice din istoria sa'. Criticul de cinema rus Olga Sherwood a declarat pentru BBC: 'Un regizor cu adevărat unic a murit. Nu poate fi nici o îndoială despre asta. Au fost doar o mână ca el în lumea cinematografiei '.
Filmografie:
În doar un sfert de secol de activitate, Aleksei Balabanov s-a aflat la pupitrul din spatele camerelor a nu mai puțin de 16 filme. Potrivit jurnaliștilor de la The New York Times: 'La moartea sa, el avea în pregătire un proiect cinematografic ce îl viza pe Stalin, înfățișându-l ca pe un Naș de crimă organizată'.[2]
Ø  Me Too (Я тоже хочу) (2012) – Aleksei Balabanov was awarded the "Best Director" award for this film at the Saint Petersburg International Film Festival
Ø  The Stoker (Кочегар) (2010)
Ø  Morphine (Морфий) (2008)
Ø  Cargo 200 (Груз 200) (2007)
Ø  It Doesn't Hurt Me (Мне не больно) (2006)
Ø  Zhmurki (Жмурки) (2005)
Ø  War (Война) (2002)
Ø  The River (Река) (2002)
Ø  Brother 2 (Брат 2) (2000)
Ø  Of Freaks and Men (Про уродов и людей) (1998)
Ø  Brother (Брат) (1997)
Ø  Pribytiye poyezda (1995) (fragment "Trofim")
Ø  The Castle (Замок) (1994)
Ø  Shchastlivyye dni (Счастливые дни) (1991)
Ø  From the History of Aerostatics in Russia (О воздушном летании в России) (1990)
Ø  Yegor and Nastya (Настя и Егор) (1989)
Balabanov și-a început cariera cinematografică de regizor profesionist (după două încercări mai puțin cunoscute și apreciate de criticii de specialitate) în 1991, cu filmul ”Счастливые дни”, în care este și autorul scenariului. În 1994 aduce pe ecranele din Rusia ecranizarea nuvelei ”Замок /Castelul” a scriitorului Frantz Kafka și debutează ca și producător. Și cu toate că aprecierile criticii de specialitate nu au fost puține, totuși parcă gloria și recunoașterea din partea publicului larg întârzia să apară. Popularitatea avea să vină în 1997, odată cu premiera peliculei Frate[3], ba chiar avea să
depășească cu mult înseși așteptările regizorului, propulsându-l în topul preferințelor publicului din Rusia. Fără a fi un film care să genereze mari întrebări filozofice, ”Frate” compensează prin spiritul de aventură, replici-flash memorabile[4] și soundtrack-ul pe muzica rock a formației Nautilius Pompilius[5]. Avându-l pe Sergey Bodrov Jr. (1971–2002) în rolul personajului principal, Danila Bagrov, filmul lui Balabanov devine în scurt timp ceea ce numim în mod curent ”cult movie”, care va genera la rândul său un masiv fenomen de preluare de idei, atitudini, muzică, stil, modă din partea publicului tânăr. Danila Bagrov, veteran al războiului din Cecenia din anii 90 – un amestec ciudat de sociopat și conștiință morală, liberă de îngrădiri sociale, a devenit eroul-reper al noilor generații de după destrămarea Rusiei sovietice (mișcarea Nashi a făcut din Bagrov un fanion al ideilor sale), dar și al generațiilor de vârstă medie ce aveau vârsta eroului în anii 90. Controversat datorită naționalismului dur promovat de Bagrov, filmul este în esență o frescă realistă a sălbaticilor ani de început ai Rusiei post-sovietice. Popularitatea uriașă al filmului l-a determinat pe regizor să ofere publicului o continuare (Frate 2 – 2000)[6], însă pelicula nu s-a bucurat de același succes de box-office, unii critici de film considerând-o o mare dezamăgire.
Războiul, cu traumele sale inevitabile, mafia și crima organizată ce au găsit în slăbiciunea statului rus de după destrămarea URSS un mediu prielnic de manifestare fără prea mari griji, corupția și birocrația cronică, toate acestea sunt teme pe care Balabanov le expune consecvent, un realism crud compensat însă în multe scene de umor și jocuri de limbaj.
Un alt film care a stârnit reacții de masă a fost ”Cargo 200”, a cărui premieră a avut loc în 2007. Titlul fimului a fost inspirat din codul Armatei Sovietice și reprezintă sintagma ce desemna transportul cadavrelor soldaților sovietici uciși în războiul din Afghanistan[7]. Acțiunea filmului se desfășoară la sfârșitul anului 1984, în timpul invaziei ruse în Afghanistan, și prezintă un peisaj politic și moral înecat în corupție și vodcă de contrabandă. Scena finală, de o cruzime grotescă ne-o prezintă pe eroina principală, nudă și încătușată de un pat, înconjurat de trei cadavre, dintre care unul fiind al logodnicului ei. O mostră caricaturală de dezumanizare care dacă nu îngrozește, cu siguranță necesită reevaluarea unei societăți la nivel individual și de sistem. 'Cargo 200' este un comentariu cu privire la decăderea socială și corupția politicului care a prefațat căderea Uniunii Sovietice. 'Balabanov este prin natura sa un artist cu un spirit conservator radical, dispus să riște extremul dacă asta îl ajută la construcția imagistică a ideii, o combinație contradictorie, dar extrem de productivă' menționează criticul rus de film Andrei Plakhov. 'Aceasta ne obligă să-l comparăm cu Dostoievski sau John Ford, deoarece pentru Balabanov ceea ce este important nu este universul social de discurs, ci în speță cel moral', mai spune Plakhov.
Aleksei Balabanov a câștigat aprecierea criticilor prin abilitatea de a jongla cu mesajul creațiilor sale și aprecierea publicului larg prin filmele sale de actiune dure, despre mafia rusă și eroi justițiari. De ce bandiți și justițiari ? 'Oamenii au privit întotdeauna cu plăcere și vor urmări mereu
filme despre bandiți, și despre înfruntarea dintre bine și rău' – spunea Balabanov într-unul din interviurile sale. 'Când faci un film nu analizezi dacă va fi popular - nepopular ... și nu decizi în mod deliberat, se întâmplă să fii sau nu pe gustul publicului' explica Balabanov în 2012 cu puțin timp înainte de premiera unui nou (non-bandit) film: ”Și eu vreau” (Я тоже хочу). Un film ciudat, primit cu destulă reticență la Festivalul de la Veneția din același an, o combinație surprinzătoare de analiză filozofică empirică a conceptului fericirii, legendă și elemente mistice, în care (ca o tristă premoniție în scena finală un regizor moare între ruinele clopotniței) pentru mai multă veridicitate și realism al poveștii regizorul a mizat pe o distribuție de actori amatori. Finalul în sine e unul deschis interpretărilor, regizorul ferindu-se să dea verdicte morale (așa cum ne obișnuise anterior). Rămâne la latitudinea fiecărui privitor să decidă care este cheia spirituală ce deschide calea spre planul fericirii divine.
Concluzie
Filmele lui Aleksei Balabanov au contribuit la conturarea portretului societății ruse ante și post-sovietice, cu bune și rele, cu exponenți iconici ai diverselor pături sociale. Nu s-a sfiit să-și exprime opiniile prin intermediul personajele creionate în propriile scenarii. A câștigat premii în Rusia și fidelitatea unui număr mare de privitori. Nedrept de rar, filmele sale au fost prezentate și în străinătate, la festivaluri de film. Și cu toate că acasă, în Rusia, filmele sale au creat o cultură aparte, el nu a devenit un nume de rezonanță în plan internațional (cel mai probabil și datorită faptului că filmele rusești - ca de altfel toate filmele non-english - pătrund mai greu în arena internațională), marile case de distribuție a filmelor abia acum par să-l descopere pe cel care, potrivit criticului de film Mihail Trofimenkov, a fost 'cel mai bun regizor de film rusesc din ultimele două decenii'. Un pic exagerat am zice, mai ales că în domeniul cinematografiei Rusia are mereu câteva nume de top ce își dispută întâietatea (cum se întâmplă în prezent, de exemplu, competiția între Pavel Lunghin, Fedor Bondarciuk Jr. și Nikita Mihalkov). Oricum, prin întreaga sa creație, regizorul, scenaristul și producătorul Aleksei Balabanov a pus în discuție idei importante și de impact puternic asupra privitorului – fie doar și la nivelul superficial al conștiinței – și a arătat ca el avea o anumită viziune a lumii și locul omului în ea, și a folosit scaunul regizoral pentru a exprima aceste perspective într-un mod care este accesibil și original, ceea ce îi conferă șansa intrării în patrimoniu cinematografiei ruse.
Top 50 filme cinema Rusia
Solaris – 1972 (regia Andrei Tarkovsky)
Crucisatorul Potemkin – 1925 (regia Sergei Eisenstein)
Calauza – 1979 (Stalker, regia Andrei Tarkovsky)
Un magnat al timpurilor noi – 2002 (Oligarh – regia Pavel Lungin)
Andrei Rublev – 1971 (regia Andrei Tarkovsky)
Hamlet – 1964 (regia Grigori Kozintsev)
Intoarcerea – 2004 (Vozvrashcheniye, regia Andrei Zvyagintsev)
Barbierul din Siberia – 1998 (regia Nikita Mihalkov)
Taxi Blues – 1990 (regia Pavel Lungin)
Nunta – 2000 (Svadba, regia Pavel Lungin)
Korol Lir (regia Grigori Kozintsev)
White Sun of the Desert – 1970 (Beloe solntse pustyni, regia Vladimir Motyl)
Ivan Teribilul – regia Sergei Eisenstein
Arca ruseasca – 2002 (regia Aleksandr Sokurov)
Balada unui soldat – 1959 (regia Grigori Chukhrai)
Beregis avtomobilya – 1966 (regia Eldar Ryazanov)
Ochi negri – 1987 (regia Nikita Mikhalkov)
Rapire in stil caucazian – 1966 (regia Leonid Gaiday)
Seventeen Moments of Spring – 1973 (regia Tatyana Lioznova)
Nebuloasa Andromeda – 1967 (regia Yevgeni Sherstobitov)
Sibiriada – 1979 (regia Andrei Konchalovsky)
Prisoner of the Mountains – 1996 (regia Sergei Bodrov)
Alexandr Nevsky – 1938 (regia Sergei Eisenstein)
Luna Park – 1992 (regia Pavel Lungin)
Moscova nu crede in lacrimi – 1979 (Moscow Does Not Believe in Tears, regia Vladimir Menshov)
Quiet Flows the Don – 1958 (regia Sergei Gerasimov)



[4] Так в чем сила, брат?, сила в деньгах ?, Gromov, money, ДАВАЙ !sunt replici memorabile ce au intrat în argoul tinerilor din Rusia după difuzarea filmului; mai mult, chiar cunoscutul oligarh Mikhail Prohorov a apelat la zestrea emotională generată de film și a folosit sintagma ” в чем сила ? сила в правде” pentru a face campanie partidului Pravoe Dela care îi susținea candidatura la președinție.

[5] http://www.youtube.com/watch?v=E6MksZvcB9A – Good bye, America !, soundtrack generic final film Brat