Extrase din interviul acordat blogului Secretele Sistemului
S.C.: – De câțiva ani, se vorbește tot mai mult de o răcire acută a relațiilor politice și diplomatice dintre România și Rusia. S-a vorbit chiar de un “război rece” între Moscova și București. Este așa cum se spune în presă ? Există o criză politică între cele 2 state ?
G.I.: – Sunt două aspecte aici care trebuie tratate separat. În primul rând aș remarca faptul că pentru majoritatea publicațiilor generaliste din România, Rusia reprezintă un subiect demn de interes doar atunci când între oficialii de la București și Moscova au loc schimburi de “amabilități” rostite pe ton războinic și inchizitor. Poate tocmai din această cauză și impresia că între cele două părți un dialog normal este aproape imposibil. În al doilea rând, opțiunea pro-atlantistă a României nu avea cum să fie primită de Moscova cu urale și aplauze. Apoi chiar dacă URSS a dispărut de pe harta lumii, Federația Rusă a moștenit o serie importantă de dosare pe subiecte delicate (vorbim aici nu doar de România, ci și de Polonia sau Țările Nordice, Japonia, China) și pe care (din diverse motive) nu s-a grăbit să le soluționeze, ceea ce a generat nu doar continuarea climatului de neîncredere, ci și tensiuni mai mult sau mai puțin vizibile la nivel politic și diplomatic. Când acestora li s-au adăugat în cazul României și declarații belicoase în mod oficial, rezultatul nu putea fi decât o răcire accentuată a relațiilor bilaterale – diplomatic vorbind. Faptic – și practic – relațiile la nivel politic sunt înghețate. Inabilitatea politicienilor români de a utiliza diplomatic atuurile geopolitice ce ne-au revenit ca principal partener NATO în Estul Europei și aruncatul cu “bulgări declarativi” în ferestrele Kremlinului au determinat Rusia să ne răspundă (justificat sau nu !?) cu “Ba pe-a mătii”, apoi să ne ignore și să trateze direct cu partenerul de peste Ocean. Mi s-au adus în câteva rânduri “acuze” cum că aș avea convingeri filo-ruse. În mod eronat (intenționat ?), persoanele respective par a confunda un popor și cultura sa cu o conducere politică (vremelnică). În ce mă privește, diferența constă în faptul că înainte de a mă apuca de explicat conceptele despre politica Rusiei la modul arhicunoscut și utilizat la noi «Mama lor de bolșevici», eu întreb de ce nu avem față de Rusia o politică inteligentă din care să aibă și România de câștigat, nu doar partenerii noștri (care, în paranteză fie spus, chiar au o astfel de politică). Părerea mea este că ambele țări greșesc și au de pierdut dintr-o astfel de abordare cu declarații explozive și excese de testosteron.
S.C.: – Poate cel mai sensibil subiect militar dezbătut la ora actuală în Rusia și România, este cel legat de scutul anti-racheta de la Deveselu. Credeți că Rusia va permite ca acest scut să devină operațional în 2015 așa cum este plănuit? Si dacă da, care credeți că va fi mutarea strategică a Rusiei care să contracareze efectul acestui scut ?
G.I.: – Cum am mai precizat și cu alte ocazii, Rusia a făcut o serie întreagă de concesii Occidentului în speranța că va fi tratată ca un partener egal. Lucru ce nu s-a întâmplat. Să ne amintim că în momentul în care discursul lui Vladimir Putin (la finele celui de-al doilea mandat) a devenit extrem de critic la adresa Occidentului, analiștii remarcau pe bună dreptate că liderul rus a început prin a fi deschis către Vest, pe parcurs a fost tot mai dezamăgit și a sfârșit prin a fi cinic. Astfel că se presupune nu lipsit de temei că revenirea sa la cârma Federației Ruse să însemne și o tensionare a relațiilor cu Vestul. Sau, mai exact, cu Statele Unite în principal. Scutul anti-rachetă (mai exact, elementele ce urmează a fi amplasate in România – Rusia, prin vocea lui Dmitri Rogozin a mentionat că nu este împotriva radarelor din Turcia de exemplu) este la acest moment (mai ales că iată există îndoieli că ar putea deveni operațional până în 2015) doar unul din pretextele – aș zice pretextul preferat – prin care Rusia își exprimă nemulțumirea privind restrângerea continuă a sferei sale de influență, fără a obține ceva în schimb. Rusia a revenit la masa decidenților importanți ai lumii, dar totuși toate concesiile făcute Occidentului nu i-au adus recunoașterea de mare putere globală. În ciuda resetării relației bilaterale, SUA au continuat să-și extindă sfera de influență spre granițele Rusiei direct sau prin intermediul Alianței Nord-Atlantice. Mai mult, deși inițial scutul era în totalitate american, ulterior (discret și fără a ține cont de negocierile din cadrul Consiliului NATO – Rusia), în timp ce ambasadorul Rusiei la NATO, domnul Rogozin devenea vedeta incontestabilă a declarațiilor incendiare din mass-media, scutul devenea la rândul său al NATO. A fost o mutare care a înlăturat răspunderea unilaterală a Americii, iar Rusia a fost trimisă să discute cu membrii Alianței NATO în privința scutului. (...)
S.C.: – Să ne mutăm puțin privirea asupra a ceea ce îndeobște este cunoscut ca fiind Dosarul Iranian. Se tot vorbește de programul nuclear iranian și intenția acestui stat să obțină arma nucleară. In opinia dvs, credeti ca Iranul vrea într-adevăr să obtina o arma nucleara în secret, sau scopul este doar unul civil așa cum declara guvernul de la Teheran, Iranul nefiind decat un alt Iraq cu arme de distrugere în masă inexistente ?
G.I.: – În general, aceasta e viziunea simplificată, livrată maselor largi de public: Iranul este o entitate statală malefică…(text integral aici).
