Rusia lui Putin e alta

La sfârşitul săptămânii trecute s-au împlinit 10 ani de la ascensiunea fulminantă a lui Vladimir Putin în politica rusă şi mondială. De la numirea sa în funcţia de prim ministru (9 august 1999), Rusia a cunoscut o sinuoasă evoluţie de la un stat instabil şi semi-democratic la democraţia suverană de astăzi. Astfel că, între doua vizite de lucru, premierul rus Vladimir Putin şi-a serbat aniversarea a zece ani de cariera politică de succes printr-o nouă serie de fotografii demne de un pictorial în FHM. Din păcate, pentru o ţară aflată în topul sinistru al deceselor cauzate de boli cardiace sau de SIDA, faptul că premierul e în formă fizică excelentă nu constituie o soluţie la problemele din sistemul de sănătate pe care guvernul rus încearcă fără prea mari succese să le rezolve. Dar asta e cu totul altă discuţie. Revenind la „decada putinistă” din istoria post-sovietică, popularitatea constantă a lui Vladimir Putin se datorează faptului că, dincolo de susţinutele demersuri propagandistice, majoritatea ruşilor achiesează că, după „coşmarul” din perioada Eltîn, în "Epoca Putin” viaţa lor s-a îmbunătăţit. În realitate, îmbunătăţirea poziţiei socio-economice a clasei de mijloc şi asigurarea „pragului de supravieţuire” pentru o treime din populaţia ţării a fost interfaţa în spatele căreia uriaşele resurse ale Rusiei au fost redistribuite de la oligarhii „răi” la cei „buni” şi apropiaţi noii structuri politice. Acest aspect a făcut, deasemenea, suportabilă şi acceptată reducerea drepturilor cetăţeneşti. Care, la rândul său, a permis autorităţilor reformarea sistemul politic în acord cu propriile interese, fără obstacole majore din partea grupurilor de opoziţie (astăzi reduse aproape cu totul la tăcere). Între revopsita ideologie declarativă, creionată de către Vladislav Surkov&comp., şi ideologia concretă de împărţire a averii Rusiei pe criterii preferenţiale, discrepanţele au devenit în timp din ce în ce mai vizibile. Şi ca o ironie a sorţii, guvernul premierului Putin a fost pus într-o poziţie cel puţin delicată deoarece criza economică actuală a reliefat cât de malignă a fost stagnarea reformelor, stagnare patronată de Vladimir Putin pe vremea când era preşedinte. [more...]

Publicat în Top Business, nr.778, 13 - 19 august 2009
www.topbusiness.ro

Primăvara de la Chişinău - încotro ?

Revoluţia lumânărilor

Republica Moldova are acum parte de un scenariu cunoscut de români în urmă cu două decenii. O manifestaţie paşnică a tinerilor studenţi moldoveni a degenerat într-o revoltă de masă, cu vandalizări şi violenţe. Protestatarii au ocupat clădirea Parlamentului şi Preşedinţiei. Şi au distrus tot ce le-a căzut în mână. Mai mult, clădirea Parlamentului a fost incendiată. Forţele de ordine au părut depăşite de situaţie. La fel şi preşedintele Voronin, al cărui speech a fost nesigur şi lipsit de aroganţa sa obişnuită. Chiar a dat impresia unui personaj care încearcă să eludeze realitatea din Piaţa Marii Adunări Naţionale. Cererile iniţiale de invalidare a alegerilor s-au transformat în "Jos comunismul" şi "Jos Voronin". Iar pe clădirea Preşedinţiei a fost arborat drapelul Uniunii Europene. Iar ca scenariul să fie complet, Voronin a acuzat opoziţia de organizarea manifestărilor violente, care au fost planificate cu multă timp înainte şi plătite cu mulţi bani, adică de colaborare cu "agenturile străine care vor destabilizarea statului" - permis fie-mi citarea răposatului Ceauşescu. Şi a apărut şi un Comitet de Salvare Naţională, la fel de compozit ca şi cel din România lui '89.
De aici, scenariu pare să difere. Probabil şi pentru că nu avem de a face cu un regim comunist autentic, ci mai degrabă cu un regim autoritar dur, bazat pe corupţie şi satisfacerea propriilor interese, ideologia comunistă fiind lipsită de conţinutul său iniţial şi utilizată doar pentru a legitima de faţadă un regim cu numeroase abateri de la canoanele democraţiei.
Astfel, autorităţile au fost de acord, după întrunirea cu liderii opoziţiei, să se treacă la renumărarea voturilor. Greşeală de neînţeles a opoziţiei de la Chişinău, care trebuia să ceară invalidarea alegerilor. Timpul cerut de Comisia electorală pentru renumărare (10 zile) va dilua impactul manifestaţiilor. Adică exact de ceea ce avea nevoie regimul lui Voronin pentru a-şi reorganiza opţiunile. Nu voi comenta jalnica imagine a opoziţiei din Republica Moldova şi graba cu care s-au dezis de protestele tinerilor din stradă. În fond, şi despre calitatea oamenilor din opoziţie se pot spune foarte multe. Însă ar trebui să ia în calcul şi legitimitatea lor dacă vor ajunge la putere pe spatele acelor tineri.
Cu toate acestea, zilele regimului comunist în Republica Moldova par a fi numărate, nu există îndoială. Discuţia lui Voronin cu preşedintele Medvedev (făcută publică de Kremlin) ridică mari semne de întrebare asupra susţinerii de care se mai bucură preşedintele moldovean la Moscova. Cert este că apelul Moscovei la rezolvarea imediată pe cale paşnică a situaţie şi încetarea violenţelor coicide cu aceeaşi cerere din partea SUA. Dar nu m-aş grăbi să concluzionez (aşa cum am văzut deja pe unele site-uri) că America a lăsat Moldova pe mâna ruşilor.
Un popor adus în pragul disperării de un regim corupt şi înţepenit încă în trecutul sovietic luptă pentru eliberarea sa. Depinde însă cum se va realiza acest lucru. Paşnic sau violent. Scenariu încă rămâne deschis.

De la fenomenele de propagandă la fenomenele psihotice

Deşi deloc o simpatizantă a Rusiei, media britanică a dovedit că poate fi şi obiectivă. Cred că va fi interesant să vedem ce părere au susţinătorii fervenţi ai preşedintelui georgian despre imaginile, antologice aş putea zice, difuzate de BBC News şi care dovedesc că mr. Saakashvili chiar are unele manifestări cel puţin ciudate (ca să ne exprimăm elegant). Şi că spusele preşedintelui Medvedev, chiar în conferinţa cu Angela Merkel, cancelarul Germaniei, n-au fost doar propagandă…mă rog, nu se ştie niciodată…

Cert este că astăzi se aşteaptă o rezoluţie a Consiliului de Securitate a ONU şi o decizie a reuniunii miniştrilor de externe din ţările NATO. Chiar dacă acestea vor exista, se poate pune problema cine va trebui să le respecte. Este îndoielnic că Rusia va accepta chiar şi o discuţie de principiu cu Georgia, atâta timp cât va trebui să discute cu Mihail Saakashvili. În fond, Rusia a punctat masiv în războiul mediatic de care vorbeam, cele 10 secunde de înregistrare prezentate de BBC ruinând o mare parte din eşafodajul campaniei de propagandă câştigată de Saakashvili. Orice om cu mintea întreagă se poate întreba cum poate discuta Occidentul cu un lider care vorbeşte la telefon cu privirea ruptă de realitate, în timp ce-şi mestecă cravata (a se reţine că nu vorbim de o situaţie privată, ci chiar de o apariţie publică, preşedintele georgian pregătindu-se în momentele respective să dea un interviu celor de la BBC). Cărei logici aparţine în acest moment reiterarea faptului că Georgia va intra în NATO ?

Am senzaţia atât Rusia cât şi Occidentul s-au cantonat într-o zonă a încăpăţânării din care nu are nimeni de câştigat.

De ce Rusia a pierdut războiul mediatic cu Georgia ?

Multe publicaţii din Occident, dar şi autohtone, au titrat pe prima pagină că Rusia a pierdut războiul mediatic cu Georgia. Cu siguranţă, dacă ne referim la media americană lucrurile chiar aşa stau. CNN şi FoxNews au fost lideri de piaţă. Atât ca audienţă cât şi ca mistificare a realităţii din teren. Nici nu e de mirare dacă luăm în considerare că respectivele televiziuni se află pe lista celor care au prezentat americanilor (pentru a salva greşelile administraţiei Bush) un "altfel" de război din Irak, care e departe de ceea ce se întâmplă de fapt. Concluziile se impun de la sine.
În ceea ce priveşte televiziunile europene, putem vorbi de o semi-ostilitate faţă de Rusia. Mai exact, au fost preluate parţial poziţiile oficiale ale Rusiei şi cam atât. La prima vedere pare de înţeles, de vreme ce preşedintele georgian s-a afişat flancat de drapelul Europei alături de cel al Georgiei. Din păcate, demersurile jurnalistice s-au limitat la stadiul mult prea superficial al senzaţionalului, într-un conflict în care zeci de mii de oameni şi-au văzut vieţile distruse. Ca să nu mai spun că, probabil din 100 de ştiri despre conflictul ruso – georgian, nu-mi amintesc să fi văzut decât vreo zece reportaje despre soarta refugiaţilor din Oseţia de Sud (şi acelea din taberele din Georgia, deşi cea mai mare parte a refugiaţilor se află în Oseţia de Nord şi celelalte regiuni ruse din jur. Explicaţia a fost că jurnaliştii n-au avut acces la zonele cu refugiaţi din Rusia. Dar nici n-am văzut vreun jurnalist care să-l tragă de mâneca pe preşedintele Medvedev şi să-l întrebe, dacă tot clamează un dezastru umanitar, de ce jurnaliştii nu pot ajunge acolo. Un alt exemplu. În conferinţa comună Medvedev – Sarkozy a existat un ziarist care a avut curajul să-l întrebe pe cel din urmă cu ce ocazie la cârma negocierilor de pace (întrebarea deşi obraznică în aparenţă, a fost corectă, neexistând un temei legal în speţă – nici Rusia şi nici Georgia nu sunt membre al UE şi nici nu există un organism creat în sensul medierii acestei crize (cum a fost Troica USA – UE - Rusia în cazul Kosovo) în care preşedintele Sarkoszy să reprezinte Europa. N-am auzit însă nici un jurnalist care să-l oprească pe Saakashvili din speak-urile sale ditirambice pentru a-l întreba de ce pozează cu steagul UE, atâta timp cât le reproşează liderilor europeni că au refuzat primirea ţării sale în NATO, (mai exact acordarea MAP) sau care e diferenţa între aderare şi MAP*.
*(MAP -member action plan – adică un plan de acţiune în care Georgia trebuia să îndeplinească o serie de cerinţe şi standarde, pentru a accede în NATO, şi care cu siguranţă nu putea fi parcurs peste noapte).
Rusia a pierdut războiul mediatic cu Georgia, dar nu pentru că aceasta din urmă ar fi avut strategi mai buni (americani, potrivit unei publicaţii italiene). Pot fi de acord cu punctul de vedere exprimat de Andrei Fedyashin – comentator politic pentru RIA Novosti – „Saakashvili, Departamentul de Stat al SUA şi cei care conduc ziarele americane cântă toţi aceeaşi melodie. În isteria lor acestea au citat mai ales fapte care nu pot fi verificate. Toate manualele pe manipularea opiniei publice, recomandă înlocuirea faptelor verificabile cu emoţii, analizele moralizatoare şi cultivarea sentimentelor de indignare şi compasiunesunt considerate ca fiind cele mai eficiente metode de influenţă. În plus, nu este o surpriză că toate ideile exprimate de Saakashvili, miniştrii săi şi trimişii ONU au fost coordonate şi în avans faţă de luările de poziţie ale Rusiei. Aceasta este o practică standard. Calendarul lor nu a fost accidental, ci bine gradat, ceea ce indică o metodologie clară şi o abordare sistemică”. Doar că nu cred că aceasta e singura explicaţie a faptului că Rusia a pierdut războiul mediatic cu Georgia.
Abia acum par a se vedea roadele politicilor nefericite ale Rusiei în domeniul mass-media. Iar aici vorbim de atitudinea faţă de presa străină în primul rând, nu de cea autohtonă care l-a aplaudat pe Vladimir Putin la conferinţa de la Summitul NATO.
(va continua)