Multe publicaţii din Occident, dar şi autohtone, au titrat pe prima pagină că Rusia a pierdut războiul mediatic cu Georgia. Cu siguranţă, dacă ne referim la media americană lucrurile chiar aşa stau. CNN şi FoxNews au fost lideri de piaţă. Atât ca audienţă cât şi ca mistificare a realităţii din teren. Nici nu e de mirare dacă luăm în considerare că respectivele televiziuni se află pe lista celor care au prezentat americanilor (pentru a salva greşelile administraţiei Bush) un "altfel" de război din Irak, care e departe de ceea ce se întâmplă de fapt. Concluziile se impun de la sine.
În ceea ce priveşte televiziunile europene, putem vorbi de o semi-ostilitate faţă de Rusia. Mai exact, au fost preluate parţial poziţiile oficiale ale Rusiei şi cam atât. La prima vedere pare de înţeles, de vreme ce preşedintele georgian s-a afişat flancat de drapelul Europei alături de cel al Georgiei. Din păcate, demersurile jurnalistice s-au limitat la stadiul mult prea superficial al senzaţionalului, într-un conflict în care zeci de mii de oameni şi-au văzut vieţile distruse. Ca să nu mai spun că, probabil din 100 de ştiri despre conflictul ruso – georgian, nu-mi amintesc să fi văzut decât vreo zece reportaje despre soarta refugiaţilor din Oseţia de Sud (şi acelea din taberele din Georgia, deşi cea mai mare parte a refugiaţilor se află în Oseţia de Nord şi celelalte regiuni ruse din jur. Explicaţia a fost că jurnaliştii n-au avut acces la zonele cu refugiaţi din Rusia. Dar nici n-am văzut vreun jurnalist care să-l tragă de mâneca pe preşedintele Medvedev şi să-l întrebe, dacă tot clamează un dezastru umanitar, de ce jurnaliştii nu pot ajunge acolo. Un alt exemplu. În conferinţa comună Medvedev – Sarkozy a existat un ziarist care a avut curajul să-l întrebe pe cel din urmă cu ce ocazie la cârma negocierilor de pace (întrebarea deşi obraznică în aparenţă, a fost corectă, neexistând un temei legal în speţă – nici Rusia şi nici Georgia nu sunt membre al UE şi nici nu există un organism creat în sensul medierii acestei crize (cum a fost Troica USA – UE - Rusia în cazul Kosovo) în care preşedintele Sarkoszy să reprezinte Europa. N-am auzit însă nici un jurnalist care să-l oprească pe Saakashvili din speak-urile sale ditirambice pentru a-l întreba de ce pozează cu steagul UE, atâta timp cât le reproşează liderilor europeni că au refuzat primirea ţării sale în NATO, (mai exact acordarea MAP) sau care e diferenţa între aderare şi MAP*.
*(MAP -member action plan – adică un plan de acţiune în care Georgia trebuia să îndeplinească o serie de cerinţe şi standarde, pentru a accede în NATO, şi care cu siguranţă nu putea fi parcurs peste noapte).
Rusia a pierdut războiul mediatic cu Georgia, dar nu pentru că aceasta din urmă ar fi avut strategi mai buni (americani, potrivit unei publicaţii italiene). Pot fi de acord cu punctul de vedere exprimat de Andrei Fedyashin – comentator politic pentru RIA Novosti – „Saakashvili, Departamentul de Stat al SUA şi cei care conduc ziarele americane cântă toţi aceeaşi melodie. În isteria lor acestea au citat mai ales fapte care nu pot fi verificate. Toate manualele pe manipularea opiniei publice, recomandă înlocuirea faptelor verificabile cu emoţii, analizele moralizatoare şi cultivarea sentimentelor de indignare şi compasiunesunt considerate ca fiind cele mai eficiente metode de influenţă. În plus, nu este o surpriză că toate ideile exprimate de Saakashvili, miniştrii săi şi trimişii ONU au fost coordonate şi în avans faţă de luările de poziţie ale Rusiei. Aceasta este o practică standard. Calendarul lor nu a fost accidental, ci bine gradat, ceea ce indică o metodologie clară şi o abordare sistemică”. Doar că nu cred că aceasta e singura explicaţie a faptului că Rusia a pierdut războiul mediatic cu Georgia.
Abia acum par a se vedea roadele politicilor nefericite ale Rusiei în domeniul mass-media. Iar aici vorbim de atitudinea faţă de presa străină în primul rând, nu de cea autohtonă care l-a aplaudat pe Vladimir Putin la conferinţa de la Summitul NATO.
(va continua)
În ceea ce priveşte televiziunile europene, putem vorbi de o semi-ostilitate faţă de Rusia. Mai exact, au fost preluate parţial poziţiile oficiale ale Rusiei şi cam atât. La prima vedere pare de înţeles, de vreme ce preşedintele georgian s-a afişat flancat de drapelul Europei alături de cel al Georgiei. Din păcate, demersurile jurnalistice s-au limitat la stadiul mult prea superficial al senzaţionalului, într-un conflict în care zeci de mii de oameni şi-au văzut vieţile distruse. Ca să nu mai spun că, probabil din 100 de ştiri despre conflictul ruso – georgian, nu-mi amintesc să fi văzut decât vreo zece reportaje despre soarta refugiaţilor din Oseţia de Sud (şi acelea din taberele din Georgia, deşi cea mai mare parte a refugiaţilor se află în Oseţia de Nord şi celelalte regiuni ruse din jur. Explicaţia a fost că jurnaliştii n-au avut acces la zonele cu refugiaţi din Rusia. Dar nici n-am văzut vreun jurnalist care să-l tragă de mâneca pe preşedintele Medvedev şi să-l întrebe, dacă tot clamează un dezastru umanitar, de ce jurnaliştii nu pot ajunge acolo. Un alt exemplu. În conferinţa comună Medvedev – Sarkozy a existat un ziarist care a avut curajul să-l întrebe pe cel din urmă cu ce ocazie la cârma negocierilor de pace (întrebarea deşi obraznică în aparenţă, a fost corectă, neexistând un temei legal în speţă – nici Rusia şi nici Georgia nu sunt membre al UE şi nici nu există un organism creat în sensul medierii acestei crize (cum a fost Troica USA – UE - Rusia în cazul Kosovo) în care preşedintele Sarkoszy să reprezinte Europa. N-am auzit însă nici un jurnalist care să-l oprească pe Saakashvili din speak-urile sale ditirambice pentru a-l întreba de ce pozează cu steagul UE, atâta timp cât le reproşează liderilor europeni că au refuzat primirea ţării sale în NATO, (mai exact acordarea MAP) sau care e diferenţa între aderare şi MAP*.
*(MAP -member action plan – adică un plan de acţiune în care Georgia trebuia să îndeplinească o serie de cerinţe şi standarde, pentru a accede în NATO, şi care cu siguranţă nu putea fi parcurs peste noapte).
Rusia a pierdut războiul mediatic cu Georgia, dar nu pentru că aceasta din urmă ar fi avut strategi mai buni (americani, potrivit unei publicaţii italiene). Pot fi de acord cu punctul de vedere exprimat de Andrei Fedyashin – comentator politic pentru RIA Novosti – „Saakashvili, Departamentul de Stat al SUA şi cei care conduc ziarele americane cântă toţi aceeaşi melodie. În isteria lor acestea au citat mai ales fapte care nu pot fi verificate. Toate manualele pe manipularea opiniei publice, recomandă înlocuirea faptelor verificabile cu emoţii, analizele moralizatoare şi cultivarea sentimentelor de indignare şi compasiunesunt considerate ca fiind cele mai eficiente metode de influenţă. În plus, nu este o surpriză că toate ideile exprimate de Saakashvili, miniştrii săi şi trimişii ONU au fost coordonate şi în avans faţă de luările de poziţie ale Rusiei. Aceasta este o practică standard. Calendarul lor nu a fost accidental, ci bine gradat, ceea ce indică o metodologie clară şi o abordare sistemică”. Doar că nu cred că aceasta e singura explicaţie a faptului că Rusia a pierdut războiul mediatic cu Georgia.
Abia acum par a se vedea roadele politicilor nefericite ale Rusiei în domeniul mass-media. Iar aici vorbim de atitudinea faţă de presa străină în primul rând, nu de cea autohtonă care l-a aplaudat pe Vladimir Putin la conferinţa de la Summitul NATO.
(va continua)
