„România încearcă să îşi consolideze rolul în regiune, dar metodele prin care operează nasc suspiciuni“

interviu cu Ambasadorul Dmitry Rogozin, şeful Misiunii Rusiei la NATO şi Reprezentant Special al Preşedinţiei Federaţiei Ruse la negocierile privind strategia de apărare antirachetă

- S-a spus despre Vladimir Putin că a început prin a fi deschis către Occident, a continuat prin a fi dezamăgit şi astfel a devenit oarecum ostil sau cel puţin distant. Declaraţiile preşedintelui Med­vedev din cadrul întâlnirii cu dumnea­voastră de la finele lunii ianuarie ar sugera că el se afla deja la faza cu numărul doi. Greşesc, domnule ambasador?
- Eu nu pot comenta sentimentele preşedintelui Medvedev – în genere, acesta este un lucru inacceptabil. Nu putem emite judecăţi după senti­mente, ci numai pe declaraţii şi acţiuni specifice. Nu aş putea spune că Rusia este dezamăgită de Occident în sine. Mai degrabă, putem vorbi de o senzaţie de inconfort atunci când, uneori, în relaţiile cu Vestul avem de-a face cu un partener puţin previzibil sau chiar cu un partener duplicitar. Aceasta îngreunează activitatea noastră comună.
- Care este cel mai important aspect pe care Occidentul pare incapabil să-l înţeleagă referitor la Rusia?
- În ceea ce priveşte aspectele neînţelese de Occident despre Rusia, mă tem că moştenitorii şcolii vestice de sovietologie şi rusologie nu au o pro­blemă a înţelegerii depline, ci mai de­grabă o oarecare criză de „supraîn­ţelegere.“ Experţii occidentali ştiu prea multe şi, de multe ori, această supraîn­cărcare informaţională îi împiedică să tragă concluzii simple şi evidente. Da, Rusia este o ţară complexă, dar este suficient să o priveşti cu dragoste şi lucrurile se aşază pe făgaşul normal. Sau, cel puţin, să o priveşti fără o ură animalică.
- Chiar dacă preşedintele Medvedev a cerut un „răspuns direct şi fără echivoc“ din partea Alianţei Nord-Atlantice privind locul Rusiei în problema scutului antirachetă, cred că e prea devreme pentru a concluziona. Dar observ că semnalele făcute publice de către cele două părţi sunt oarecum contradictorii. În timp ce reprezentanţii NATO vorbesc de progrese, dinspre Moscova decla­raţiile sunt mult mai precaute, chiar pe un ton de nemulţumire (îndreptat în principal către partenerul american, căci, după cum bine ştim, Rusia are relaţii excelente cu principalii parteneri europeni). E o variantă a celebrei Divide et impera prin care Rusia speră ca strategia sa de securitate să devină esenţială pentru spaţiul european?
- Propunerea preşedintelui Dmitri Medvedev de formare a unei noi arhitecturi de securitate europeană, precum şi ideea de scut antirachetă european sectorial cu participarea Rusiei sunt orientate nu spre sepa­rarea, ci spre consolidarea Euro­pei. Dar nu o consolidare împotriva Rusiei, aşa cum a fost în timpul Războiului Rece şi pentru o lungă perioadă de timp şi după, ci împreună cu Rusia. Mai exact, acest sistem ar trebui să includă centre comune pentru identificarea ameninţărilor, responsabilitate secto­ria­lă şi să fie bazat pe decizii comune. De aceea şi contăm pe un dialog onest şi de încredere cu privire la aceste proiecte, atât cu partenerii americani, cât şi cu europenii. Apropo, preşe­dintele Obama a găsit în propunerea de „responsabilitate sectorială“ a scutului antirachetă multe lucruri interesante.
- Diplomaţia este o artă a negocierii şi conferă eleganţă relaţiilor interna­ţionale. Dar, spre deosebire de dumnea­voastră, eu cred că înseamnă şi politică. Deci, din perspectivă politică, care sunt acele aspecte asupra cărora Rusia nu este dispusă să negocieze în cadrul scutului antirachetă?
- Pentru noi, linia roşie în negocierile privind apărarea antirachetă se trasează pe următoarele puncte ne­vral­gice: în primul rând, suntem categoric împotriva desfăşurării de radare şi alte componente ale sis­temului antirachetă în Europa de Nord-Est, Scandinavia, Polonia şi ţările baltice. Acolo (n.r.: Scandinavia şi ţările baltice) nu pot ajunge rachete din Sud, şi nimeni, cu excepţia generalului Moroz (n.r.: Îngheţ) şi a urşilor polari, nu prezintă vreun pericol pentru această regiune. Orice încercări de a amplasa acolo elemente ale scutului antirachetă american vor fi consi­de­rate de noi drept neprietenoase, deoarece pot fi îndreptate numai împo­triva Rusiei. În al doilea rând avem în vedere garanţiile că desfăşurarea elementelor scutului de apărare antirachetă nu va aduce prejudicii potenţialului strategic al Rusiei şi nu ar atrage după sine ameninţări la adresa securităţii populaţiei noastre. Dacă nu vor fi aduse astfel de garanţii, atunci nici noi nu vom putea veni în întâm­pinarea partenerilor noştri. În sfârşit, a treia problemă – considerăm că este inacceptabilă militarizarea spaţiului cosmic. Plasarea armelor în cosmos reprezintă o consecinţă inevitabilă a dezvoltării tehnologice a sistemelor de apărare antirachetă şi e bine să avem în vedere acest lucru. Sperăm că vom cădea de acord în avans că nu se va trece de această linie.
- Care sunt şansele reluării nego­cierilor pe Tratatul Forţelor Convenţio­nale în Europa (CFE), după ce discuţiile pe strategia de apărare antirachetă vor fi ceva mai consistente? Vă întreb deoarece România şi Turcia – posibile gazde ale elementelor scutului anti­rachetă NATO fac parte din acele zone limitrofe din tratatul CFE…
- Dacă vom reuşi să realizăm propu­nerea Rusiei cu privire la reorientarea planificării militare a NATO şi Rusiei, la ieşirea din paradigma „unul împotriva celuilalt“, iar scutul european antira­chetă să fie un sistem comun cu respon­sabilităţi clar conturate, atunci necesitatea de a avea un tratat CFE va dispărea. Crearea unui sistem de apărare antirachetă european comun va duce la un alt nivel de încredere şi de cooperare între părţi, astfel încât nu va mai fi nevoie să calculăm limitările pe flancuri. Vom merge oricum pe o calitate cu totul nouă a schimbului de informaţii. Şi, desigur, aceasta va elimina multe dintre diferenţele şi îngrijorările actuale.
- Dintre toţi partenerii europeni ai NATO care şi-au reajustat politicile privind relaţia bilaterală cu Rusia, România pare incapabilă să găsească o modalitate în acest sens. Cred însă că nici Rusia nu este prea dispusă la dialog. Greu de înţeles, deoarece Rusia e un stat care (prin vorbele premierului Putin) apreciază loialitatea. Trebuie România condamnată pentru că e un partener loial al Alianţei Nord-Atlantice?
- Nu. Dar cred că nu este nici vina Rusiei pentru faptul că România ocupa în Consiliul NATO – Rusia o poziţie aparte. Mai degrabă, întrebarea ar trebui adresată întâi la Bucureşti, nu la Moscova. România încearcă să îşi consolideze rolul său în regiune, dar metodele prin care operează, eu personal consider că sunt de natură să nască suspiciuni. De exemplu, politica în privinţa Republicii Moldova în mod clar vizează un Anschluss (n.r.: unire), aspect care nu are cum să nu neliniş­tească, mai ales că pe Nistru există un „conflict îngheţat“, mereu gata să izbucnească. Apoi, multe dintre decla­ra­ţiile publice rostite de către preşe­dintele Băsescu au un caracter duşmănos la adresa Rusiei. Greu de crezut că acest lucru poate fi propice unui dialog. Sper că este doar retorică. Însă acest lucru nu poate să nu ne mâhnească.
- S-au vehiculat multe variante privind relaţia Rusia-NATO. Foarte rar am auzit însă vorbindu-se de un NATO al Grupului de la Shanghai. De ce? Lumea viitorului se construieşte cu vedere la Pacific (iar recentele tensiuni privind Kurilele arată că Rusia a înţeles acest lucru). Se teme Rusia că pe termen lung nu va putea gestiona relaţia cu China?
- Rusia are cea mai mare parte din teritoriu pe continentul asiatic şi politica externă multi-vectorială, pre­cum şi participarea noastră în SCO, dar şi parteneriatul strategic bilateral cu China nu interferează în niciun fel asupra relaţiilor noastre cu NATO şi nu are practic nici un efect asupra lor. În ceea ce priveşte astfel de temeri, vă pot spune că noi nu suntem o ţară ghidată de fobii.
- Aţi cerut desfăşurarea unei anchete asupra războiului cibernetic cu Iranul (prin utilizarea virusului Stuxnet), atenţio­nând asupra pericolului declan­şării unui nou Cernobâl. Ce reacţii aţi primit din partea partenerilor?
- Nu sunt îndreptăţit să divulg cum au reacţionat la aceasta partenerii mei din cadrul Consiliului Rusia-NATO. Vă spun altceva: nu-mi place că NATO consideră tema apărării împotriva atacurilor cibernetice un subiect-tabu în discuţiile cu Rusia.
- După încheierea misiunii la NATO, veţi opta pentru scena politică moscovită sau aţi fi tentat să vă încercaţi puterile în Caucaz – acolo unde Alexander Khloponin spunea la numirea sa că nimic nu e imposibil de rezolvat, doar că rezultatele, iată, încă se lasă aşteptate? Îmi amintesc că la un moment dat în trecut aţi avut o astfel de intenţie…
- După cum cred că deja se ştie, recent (n.r.: 18 februarie 2011) am primit o nouă însărcinare – aceea de şef al grupului de lucru de pe lângă Administraţia Prezidenţială cu misiu­nea de a coordona participarea Fede­raţiei Ruse în cadrul cooperării interna­ţionale în domeniul apărării antira­che­tă. Cu alte cuvinte, acum sunt Repre­zentant special al Preşedintelui Rusiei la negocierile cu NATO privind strategia de apărare antirachetă. După cum puteţi vedea, eu rămân deocamdată în politica externă, iar această nouă mi­siu­ne în munca mea este extrem de importantă şi de răspundere. Uraţi-mi succes!

Interviu realizat de Gabriela Ioniţă

Publicat în Cadran Politic, nr. 73, Aprilie 2011

Adiere de dezgheţ în Consiliul NATO - Rusia

Reuniunea miniştrilor de externe a ţărilor NATO care a avut loc ieri şi astăzi la Bruxelles a avut ca puncte principale pe agenda lucrărilor: adoptarea unui punct de vedere comun privind acordarea sau nu a MAP celor doua candidate la aderare - Georgia şi Ucraina, precum şi reluarea relaţiilor cu Moscova, îngheţate în urma conflictului din Georgia.

(Reamintim că în cadrul Summit-ului de la Bucureşti din aprilie, liderii celor 26 de ţări membre au respins acordarea MAP pentru cele două foste republici sovietice, considerată prematură de Germania, Franţa şi alte şase ţări. Motivul principal invocat atunci (în mod corect) a fost că Georgia şi Ucraina sunt încă departe de a îndeplini criteriile democratice şi militare pentru a adera. Neoficial, dar uşor previzibil, aceste ţări nu voiau să accentueze iritarea Rusiei, ostilă extinderii NATO până la frontierele sale. NATO a decis în aprilie să reexamineze problema MAP la reuniunea miniştrilor săi de externe din decembrie. Între timp a avut loc conflictul din Georgia care a amplificat retincenţele privind aderarea celor două ţări ex-sovietice.)

Deciziile acestei reuniuni au fost oarecum prefigurate de declaraţiile secretarului de stat Condolezza Rice, care la finele săptămânii trecute atrăgea atenţia asupra activităţilor militare ale Rusiei, dar a spus că nu se opune reluării discuţiilor şi programelor din Consiliul NATO-Rusia, după cum relatează Reuters. De asemenea, Rice a admis că SUA îşi va respecta promisiunea de susţinere a Georgiei şi Ucrainei pentru aderare la un moment dat, fără însă a oferi un indiciu temporal.

Alianţa este gata de a relua şedinţele Consiliului NATO-Rusia în mod informal

După cele două zile ale reuniunii de la Bruxelles, NATO prin voce lui Jaap de Hoop Scheffer a anunţat că vrea să deblocheze relaţiile cu Rusia, şi să le aprofundeze pe cele cu Georgia şi Ucraina. De asemenea, potrivit Novosti.ru, şeful Alianţei Nord-Atlantice a recunoscut că Rusia este un «jucător-cheie pe plan mondial», prin urmare, de unde şi necesitatea de a interacţiona cu acesta, în multe domenii în care interesele coincid, în special cu privire la Afganistan. Acest aspect a fost considerat de Dmitri Rogozin, ambasadorul Rusiei la NATO ca o victorie; drept pentru care Rogozin, recunoscut pentru comentariile sale belicoase, nu s-a sfiit să o atace din nou pe Condolezza Rice, susţinând că toate maşinaţiunile acesteia şi ale susţinătorilor săi de la Universitatea Standfort au fost fără succes, şi lăudând "pragmatismul" miniştrilor de externe ai NATO pe care îl percepe ca un semn că Europa începe să aibă propria sa identitate politică.

"Să-i lăsăm să ne cunoaştem mai bine" - (dacă ar fi să parafrazăm un cunoscut clip publicitar) - asta a fost soluţia de compromis în privinţa aderării Georgiei şi Ucrainei la NATO. Dar despre asta ceva mai târziu.