În dialog cu editorialistul Ion Petrescu despre „Efectele alegerilor parlamentare din Rusia”

Vă recomand o discuție interesantă și onorantă pe care am purtat-o cu editorialistul publicației online ziuaveche.ro, col.(r) dr. Ion Petrescu.

Tehnologia a schimbat radical paradigma de comunicare

Ion Petrescu: - Ce rol a avut Internetul – la care a apelat mai mult opoziţia – în influenţarea votului final al alegătorilor ruşi, la alegerile din 4 decembrie?

Gabriela Ioniţă: - Aș zice că lucrurile stau oarecum diferit. Nu cred că putem spune că opoziția e mai interesată de propaganda online. Încă de la venirea la Kremlin a lui Dmitri Medvedev lucrurile s-au schimbat radical. Și nu doar pentru că președintele în exercițiu e un împătimit al Internetului și a celor mai noi gadget-uri în domeniu. Utilizatorii de Internet, în Rusia, cumulează 42% din totalul populației. În fapt, dacă la multe capitole infrastructura Rusiei e un dezastru, lucrurile stau foarte bine când vorbim de accesul la Internet. Este însă explicabil, dacă avem în vedere că majoritatea populației (peste 105 milioane, din totalul de 143 – conform RosStat) se află concentrată în centre urbane mari și medii. Sunt cifre de care autoritățile nu aveau cum să nu țină cont. Desele întâlniri dintre Medvedev și suporterii din blogosferă, blogul personal și conturile președintelui rus cu update zilnic pe majoritatea platformelor de socializare online (naționale – Mail.ru și VKontakt, dar și globale – Facebook) spun de la sine despre rolul pe care Kremlinul, secondat îndeaproape de Casa Albă moscovită, îl acordă acestui tip de comunicare și propagandă. Desigur, e în firea lucrurilor ca media – cu predilecție cea occidentală – să acorde un mai mare interes pentru acțiunile opoziției. Însă, cu excepția unor bloguri ultramediatizate (cel mai cunoscut fiind cel al lui Alex Navalny), cred că opoziția rusă (chiar și cea localizată la Londra), încă mai are de recuperat masiv la acest capitol. Revenind la întrebarea dvs., aș concluziona folosind un comentariu de pe un forum de discuție online din Rusia: dacă alegerile s-ar desfășura pe Internet, probabil Rusia Unită abia ar obține cele 7% procente necesare intrării în Dumă. Cum Rusia Unită a obținut 49,5% (conform estimărilor după prelucrarea a 96% din voturi), putem constata un adevăr pe care sociologii nu au încetat niciodată să-l amintească: nimic nu poate înlocui, într-o confruntare electorală, un aparat de partid eficient și contactul direct și nemijlocit cu alegătorii. Internetul este un bun mediu de informare, poate crea curente de opinie, dar nu e decisiv în formarea intenției finale de vot, fără discuția directă a celor implicați în confruntarea electorală cu alegătorii sau măcar cu liderii de opinie – formali sau informali – ai comunităților sociale, profesionale. În fond, vorbim de anumite principii ce țin de zestrea psiho-socială a umanității la nivel global, chiar dacă tehnologia a schimbat radical paradigma de comunicare.

Strategii premierului rus au la modul serios de lucru

I.P.: - Care va fi efectul rezultatului alegerilor parlamentare, asupra campaniei electorale pentru funcţia supremă, în Federaţia Rusă?

G.I.: – În condițiile în care reîntoarcerea lui Vladimir Putin la Kremlin este considerată deja, chiar și la nivel internațional, un lucru clar și sigur, structura Dumei de Stat este importantă dintr-un singur considerent major: deținerea de către o singură formațiune politică a două treimi din totalul demnitarilor putea conduce la schimbări discreționare ale Constituției. Un pericol deja eliminat, în actuala compoziție (Rusia Unită va avea 239 de mandate, iar celelalte 3 partide 212 mandate). Însă, dincolo de câte locuri au obținut cele patru partide în Dumă, un lucru trebuie remarcat: scăderea popularității partidului e îngrijorătoare pentru Vladimir Putin, a cărui imagine a fost și este în continuare emblematică pentru această formațiune politică, în ciuda plasării lui Medvedev pe primul loc al listei electorale. Păstrarea, la limită, a majorității în parlament și scăderea abruptă de aproape 20 de procente, de la 64% la alegerile din 2007, nemaivorbind de faptul că la alegerile regionale de anul trecut Rusia Unită a câștigat detașat, în 76 din cele 83 de regiuni – toate acestea trebuie să fi fost un duș extrem de rece pentru premierul rus. Și impun niște scurte observații: alegerile au fost dublate de un cor de voci care au reclamat sistematice încălcări ale legii (nimic nou, ce-i drept !) – dar dacă au existat cu adevărat astfel de derapaje? Atunci înseamnă că situația reală a partidului e și mai rea de atât. (...)

Interviul integral poate fi citit aici.

Federaţia Rusă, un magnat vechi al timpurilor noi (II)

Această a doua parte a interviului tratează dinamica politicii interne a Federaţiei Ruse, iar alunecările spre problemele de la graniţe şi din regiune sunt tratate prin prisma implicaţiilor lor pentru mediul politic şi economic intern.

Marius Lefter (M.L.): Pe plan intern, economia Rusiei începe să aibă probleme sistemice din pricina emfazei şi dependenţei prea mari de veniturile rezultate din comerţul cu hidrocarburi, iar pe plan extern Rusia încă joacă o carte mai grea decât îşi poate permite, raportat la principalii competitori. În acest context, care sunt motivele care i-ar mai putea determina pe ruşi să voteze cu Rusia Unită ?

Gabriela Ioniţă (G.I.): Intenţia de vot a cetăţenilor Federaţiei Ruse se cristalizează mai degrabă în jurul măsurilor economice cu impact pe termen scurt, care vizează nivelul de viaţă de zi cu zi decât de proiectele mari pe termen lung şi cu time-line de concretizare destul de incert. La o scurtă privire aruncată asupra numeroaselor apeluri făcute de către preşedintele Medvedev către elita rusă sau către zona investitorilor pentru sprijinirea Programului de Modernizare a Rusiei ne arată că lipsa de încredere în politic generează sincope uriaşe în cadrul reformării economice. Iar construcţia Verticalei Puterii a însemnat un control riguros al ascensiunilor pe scena politică tradus printr-o perioadă de stabilitate, dar şi o mare capcană – nimic nou şi reprezentativ nu a crescut la umbra vechii ierarhii. Politologul Nikolai Zlobin remarca, după recenta întâlnire cu premierul Putin în cadrul reuniunii Clubului Valdai, absenţa din cadrul discursului celui mai puternic om din Rusia a liniilor directoare ce vor constitui baza viitoarei sale întoarceri la Kremlin. Aspect explicabil chiar prin faptul că premierul rus a recunoscut lipsa de oameni noi şi ideologii care să coaguleze consensul public. Iar aceasta pare a fi principala problemă şi generatorul scăderii de popularitate cu care se confruntă Rusia Unită – un angrenaj politic rigid, greu de reformat, conservator, autist la noile realităţi ale Rusiei. Ce i-ar putea determina pe ruşi să voteze cu ceea ce ei înşişi numesc informal partidul escrocilor şi tâlharilor (julikov i vorov parti) ? Lipsa unei alternative viabile, dublată de lipsa de încredere în politicieni, indiferent de care parte a eşichierului politic se află aceştia - ştiut fiind că nimic nu există în politica rusă fără acordul Kremlinului. Scandalul din cadrul partidului Cauza Dreaptă - şi rapida decapitare a scurtei cariere politice a oligarhului Mihail Prokhorov ca urmare a acuzelor aduse de acesta de grave ingerinţe ale Kremlinului (respectiv ale numărului 2 din Administraţia Prezidenţială, Vladislav Surkov) în activitatea partidului – a demonstrat electoratului încă o dată că independenţa politică e doar simplă retorică.

M.L.: Analizând puţin mai în detaliu, care sunt mişcările civice şi partidele politice care vor susţine sau vor intra în alianţă cu Rusia Unită, şi care sunt motivele acestora ?

G.I.: Rusia nu este doar ţara cu cel mai cunoscut tandem politic. Un alt fel de tandem ar fi lipsa de alternativă a electoratului şi lipsa de perspectivă a partidelor politice. Toate în numele unei stabilităţi pe care premierul Putin nu ratează nici o ocazie de a o clama şi de a o impune cu orice preţ. Poate că e bine, înainte de a vedea cum se prezintă scena politică rusă, să menţionăm că experţii Centrului pentru Cercetări Strategice din Moscova avertizau că "în climatul socio-politic actual un succes tactic poate duce la un eşec strategic" – referindu-se la procentul de 70% din voturi ce sunt vizate de "Rusia Unită" la alegerile din decembrie şi la maşinăria de partid care va face tot ce este posibil pentru îndeplinirea indicaţiilor de la centru. Experţii chiar atenţionau că obţinerea unei astfel de victorii electorale va fi percepută de majoritatea populaţiei nu ca un indicator de popularitate a partidului, ci mai degrabă ca o dovadă a fraudării alegerilor. Studiul a fost elaborat din cauza îngrijorării că falsificarea alegerilor viitoare ar putea depăşi toate limitele previzibile. Acesta este contextul imediatei confruntări electorale. Context în care avem deja partidele tradiţionale – LDPR-ul lui Jirinovski, Partidul Comunist a lui Ziuganov, Partidul Social - Liberal Iabloko condus de Sergey Mitrohin (fiecare cu un electorat fidel şi care nu a cunoscut schimbări semnificative pe parcursul ultimelor alegeri) şi alte câteva partide de buzunar, toate fidele şi arondate Kremlinului. Şi mai avem o opoziţie de marionetă, mai prezentă cu jalba în proţap pe la reuniuni internaţionale decât acasă (unde odiseea arestărilor şi eliberărilor pe bandă a devenit deja sursă de trist amuzament).

Textul integral poate fi citit aici.

Federaţia Rusă, un magnat vechi al timpurilor noi (partea I)

Prima parte a unui interviu acordat editorului Geopolitics.ro, Marius Lefter.

Gabriela Ioniţă, editor la Cadran Politic şi specialist pe probleme ce ţin în principal de Federaţia Rusă şi Comunitatea Statelor Independente, a avut amabilitatea de a accepta un interviu în care să discutăm despre politica internă şi externă a Rusiei. Această primă parte a interviului tratează exclusiv aspecte ale politicii externe a Federaţiei Ruse şi provocările pe care le are de rezolvat.

Marius Lefter (M.L.): Care este poziţia Moscovei faţă de Politica de Vecinătate a UE ?

Gabriela Ioniţă (G.I.): Conform Comisiei Europene de Afaceri Economice şi Financiare, Politica europeană de vecinătate (PEV), lansată în 2003, prevede transformarea treptată a relaţiilor comerciale şi de cooperare tradiţionale, în vederea obţinerii unui grad de integrare mai ridicat între UE şi ţările vecine. Pe plan economic, PEV le oferă acestor ţări relaţii comerciale preferenţiale, o participare pe piaţa internă a UE, o legătură mai bună cu Uniunea (de exemplu în sectoarele energiei, transportului şi telecomunicaţiilor), posibilitatea de a participa la anumite programe ale UE şi o asistenţă financiară şi tehnică substanţială. Deşi Rusia nu se încadrează aici, putem uşor constata că multe din obiectivele menţionate în planurile de acţiune ale ţărilor partenere se regăsesc şi în proiectul Parteneriatului Strategic pentru Modernizare între Federaţia Rusă şi Uniunea Europeană. Mai mult, Rusia a demonstrat că are pârghii suficiente pentru a-şi menţine influenţa în străinătatea sa apropiată – noua vecinătate a Europei-, iar existenţa în arealul său de influenţă a unor ţări care să împărtăşească valorile fundamentale şi obiectivele UE, ţări aflate în relaţii de cooperare întărită cu ţările membre, presupunând inclusiv un nivel ridicat de integrare economică şi politică, nu poate fi decât benefică pentru economia rusă. Din păcate, aceleaşi pârghii de influenţă au demolat politica de vecinătate în Ucraina şi Belarus. Preşedintele Medvedev amintea că Rusia are nevoie acută de tehnologia europeană, de diversificare economică şi de noi standarde care să fie competitive pe o piaţă comună. În mod teoretic, piaţa liberă se autoreglează în funcţie de cerere şi ofertă. În realitate, lucrurile sunt mult mai nuanţate. Când vorbim de un spaţiu economic comun ruso-european, considerăm că Rusia va fi obligată să se modernizeze dacă va dori să fie cu adevărat competitivă. În mod normal, acelaşi lucru ar trebui să funcţioneze şi pe pieţele ţărilor din noua vecinătate. Ucraina şi Belarus sunt două exemple de îngropare a politicii de vecinătate în favoarea propriilor interese. Despre rolul României ca ţară frontalieră a UE, relaţia cu Republica Moldova în special, dar şi cu Ucraina sau Georgia, şi cum am putea avea de câştigat din acest context e deja o altă discuţie.

M.L.: Pentru că aţi amintit despre pârghiile Moscovei privind propriile interese... Cum se vede în acest context problema scutului anti-rachetă şi cum credeţi că vor evolua lucrurile în acest sens ?

G.I.: Deşi nimeni nu a recunoscut oficial, Strategia de Securitate promovată de preşedintele Medvedev pare să fi fost un eşec (iar revenirea la Kremlin a lui Vladimir Putin va înlocui discursul soft al actualului preşedinte cu discursul dur şi pragmatic arhicunoscut opiniei internaţionale). Eşecul nu vine din faptul că Strategia propusă este greşită, ci mai degrabă din perpetuarea la nivelul cancelariilor europene a unei neîncrederi şi reticenţe faţă de Rusia atunci când vine vorba de alianţe strategice de securitate. În plus, să nu omitem că aşa controversată, reformată încă doar la nivel teoretic, blamată pentru influenţa exercitată de US, Alianţa Nord-Atlantică reuneşte ţările de top ale UE. Ţări aflate permanent în vârtejul crizei economice din 2008 încoace, deci suficient de opace la propuneri de strategii de securitate care să le solicite şi mai mult decât o fac cele în care sunt deja angrenate. Pe de altă parte, resetarea relaţiilor dintre Rusia şi US a continuat să fie bântuită de fantomele Războiului Rece, în ciuda declaraţiilor oficiale pozitive. Refuzul US de a achiesa la responsabilitatea sectorială a scutului anti-rachetă aşa cum este văzută aceasta de la Moscova, anunţul de amplasare a elementelor scutului în România (fără ca discuţiile cu partenerii ruşi din cadrul Consiliului NATO – Rusia să fi ajuns la un acord/dezacord clar formulat), Parteneriatul Strategic între România şi US au erodat cam tot ce s-a resetat. Obama a fost invitat la Kremlin imediat după alegerile parlamentare din decembrie din Federaţia Rusă. Mulţi analişti s-au întrebat ce ar mai avea să-şi spună pe chestiunea scutului cei doi preşedinţi, unul pe final de mandat – Medvedev şi celălalt cu şanse incerte de a obţine un al doilea mandat – Obama. Nimeni nu pare să ştie. Cu atât mai mult cu cât Obama pare mai preocupat de situaţia internă decât de politica externă în acest moment. Dar ne putem reaminti că preşedintele Medvedev a avertizat cu ceva tip în urmă că un eşec al negocierilor pe scutul antirachetă va însemna şi rezilierea Tratatului Start 2 – obiectiv prioritar al mandatelor celor doi preşedinţi. Un lucru este cert – la Summitul de la Chicago din mai 2012 se vor întâlni preşedinţii Obama şi proaspăt reinstalatul la Kremlin, Vladimir Putin. Opţiunile rămân deschise.

M.L.: Cu ce diferă Uniunea Eurasiatică de Comunitatea Statelor Independente ?

G.I.: Anunţarea proiectului de creare a Uniunii Euroasiatice a fost percepută de media occidentală ca o ştire de headline, deşi pe planşa de la Kremlin se lucrează de foarte mult timp la cristalizarea sa. În acest context avem de-a face cu o diferenţă mai degrabă de viziune căreia i se subordonează una de obiective pe termen mediu şi lung. Cel puţin teoretic. Faptic, lucrurile nu arată prea optimist, constituirea Uniunii Euroasiatice fiind considerată chiar de importanţi economişti ruşi mai degrabă doar un subiect de campanie electorală. Recent, într-un interviu pe principalul canal naţional de televiziune, premierul Vladimir Putin a dorit să sublinieze că reunirea celor cinci economii va crea un pol suficient de puternic pentru a constitui un pod între Uniunea Europeană şi dinamica regiune spre care s-au îndreaptat toate privirile în ultimul deceniu – Asia Pacific. În replică, economistul Vladislav Inozemtsev se întreba retoric într-un articol publicat în Washington Post: Ce fel de pod s-ar putea construi cu infrastructura depăşită a Rusiei ? (Textul integral poate fi citit aici)

Despre civilizația viitorului...și noua matrice a umanității

Prinsă în vârtejul unui noian de informații (mai mult sau mai puțin corecte, mai mult sau mai puțin manipulatorii), a avalanșelor evenimențiale ce par destinate a nu ne lăsa timp nici să respirăm, ci doar să fim reactivi, nicidecum să mai și gândim pro-activ, umanitatea dă semne clare de nivel terminus al actualului sistem de dezvoltare societală. Încotro ne îndreptăm și în ce paradigmă se va structura civilizația viitorului ? - iată un subiect care chiar merită atenția noastră, și pe care m-am bucurat să-l regăsesc în discuția dintre col.(r) dr. Ion Petrescu și prof. univ. dr. Dumitru Iacob.

Două „open minds”, realismul și rigoarea unui analist militar versus intuiția și discursul argumentat al unui specialist în comunicare - un interviu pe care vi-l recomand.

Suntem martorii epuizării unui model de dezvoltare

Ion Petrescu: – Ce se întâmplă cu noi, domnule profesor? Nu mai avem răbdare unii cu alţii, fiecare are monologul propriu, la care nu renunţăm, nici în ruptul capului…Ce se întâmplă cu noi şi cu lumea în care trăim?

Dumitru Iacob: - Avem cu toţii senzaţia că se întâmplă ceva. Şi nu prea ştim ce se petrece. Lumea pare ieşită din ţâţâni! Tonul demnitarilor publici a devenit catastrofic. Oamenii simpli sunt neliniştiţi…Putem ieşi din această ambiguitate? Vom şti ce se întâmplă? Deja pot fi înregistrate unele răspunsuri la acest “ce se întâmplă?” Cel mai tranşant, probabil că îl ştiţi. Ne trimite direct la… sfârşitul lumii.

I.P.: – Dacă ar fi să dau crezare unui cotidian românesc, Sfârşitul lumii va ocoli România – titlu din 22 aprilie 2010. O păcăleală?

D.I.: – Glumiţi. Asistăm, nici mai mult, dar nici mai puţin, la sfârşitul lumii!

I.P.: - Ei, aş!

D.I.: - Nu este vorba despre sfârşitul lumii ca atare. Sau nu este încă despre asta vorba… Ci despre epuizarea lumii cunoscute, a celei cu care suntem obisnuiţi. Suntem cu toţii martorii apusului unui model de dezvoltare. Sigur, unii au anunţat criza capitalismului, drept urmare firească a eşecului socialismului… Eu cred că este mai potrivit să ne gândim la sfârşitul unui model de civilizaţie, la epuizarea forţei propulsoare a acestuia.

Interviul integral poate fi citit AICI.

«Occupy Wall Street» – revoluţie mondială sau doar PR electoral ?

Mişcarea “Ocupaţi Wall Street” (extrem de puţin analizată în România şi mediatizată mai degrabă la capitolul ştiri diverse de pe hotare) însumează déja o lună de proteste, mii de protestatari şi alte zeci de mii de suporteri în numeroase oraşe (70 susţin organizatorii) din Statele Unite. În luna septembrie, organizatorii mişcării "Ocupaţi Wall Street" au preluat parcul Zuccotti în districtul financiar din Manhattan (New York) şi l-au transformat într-o tabără revoluţionară. Sau un campus unde sute de tineri cântă şi strigă sloganuri împotriva bancherilor şi a dominaţiei corporative. Ocazional, protestatarii mai 'vehemenţi' îşi scot hainele de pe ei, ceea ce inevitabil atrage mereu camerele de ştiri. Tratată iniţial ca o glumă, ignorată chiar și de presa americană, totuşi după o lună de proteste mişcarea pare să câştige tot mai mulţi aderenţi, mai ales după intervenţia brutală a forţelor de ordine la marşul de pe podul Brooklyn de la începutul acestei luni. Iar odată cu creşterea popularităţii protestatarilor s-au înmulţit şi semnele de întrebare privind rostul şi obiectivele mişcării.

Cine sunt protestatarii ?

Protestul a fost iniţial demarat de către o grupare de activişti canadieni - Adbusters, binecunoscuţi pentru opiniile anticonsumeriste; aceştia susţin că s-au inspirat de la mişcarea Primăvară arabă (când protestele din Piaţa Tahrir din Cairo au generat revoluţia egipteană şi s-au extins în mai multe ţări din lumea arabă). Adbusters au propus un marş paşnic la Mecca finanţei mondiale, protestul fiind aprobat de primarul New York’ului Michael Bloomberg, care declara la momentul respectiv că “dacă oamenii vor să protesteze, e dreptul lor să o facă” şi că nu are motive de a refuza aprobarea marşului. Ulterior, “Ocupaţi Wall Street” a început să se autocaracterizeze ca fiind «mişcarea de rezistenţă a tuturor oamenilor (indiferent de culoare, sex şi convingeri politice) care se simt agresaţi de lăcomia bancherilor şi nedreptatea socială. Singurul lucru pe care noi toţi îl avem în comun este că suntem cei 99% care nu vom mai tolera corupţia şi lăcomia acelui 1%. Suntem mulţi şi vom folosi tactica revoluţionară a Primăverii arabe în vederea atingerii scopurilor noastre, dar milităm pentru utilizarea nonviolentei pentru a maximiza siguranţa tuturor participanţilor». Activiştii grupului Anonymous şi-au încurajat de asemenea susţinătorii să ia parte la proteste. Ce-i drept, protestatarii seamănă un pic cu cei din Piaţa Tahrir din Cairo, doar că în jur nu se aude vâjâit de gloanţe ci sunet de chitară şi mişcarea nu doreşte să detroneze pe nici un dictator. Dar există aceeaşi cohortă de oameni tineri energici, entuziaşti, şi aceeaşi utilizare excesivă de Twitter si alte reţele media sociale pentru a recruta mai mulţi participanţi. Cei mai mulţi reclamă un sentiment similar de frustrare tinerească şi revoltă faţă de un sistem politic şi economic pe care protestatarii îl percep ca fiind rău, corupt, în dezacord cu propriile lor aspiraţii.

Cine sunt liderii ?

După cum chiar organizatorii precizează pe site-ul propriu, “Liderii acestei mişcări sunt oamenii obişnuiţi care participă la această Mişcare de protest. Noi nu impunem ierarhii verticale, ci dorim să facilităm organizarea şi exprimarea deschisă, participativă, în plan orizontal a tuturor membrilor. Facem un apel către toţi cetăţenii New York-ului să ni se alăture, şi spunem bun venit tuturor oamenilor care indifferent de culoare, sex, religie sau simpatii politice sunt doritori de a participa la adunările noastre de zi cu zi”. Asta îmi aminteşte de o întâmplare veche, petrecută la începuturile carierei mele de jurnalist. E drept, şi experienţa românilor pentru proteste în vremuri democratice era la început. Documentându-mă pentru un material ce viza o grevă studenţească, am dorit să vorbesc cu liderul protestatarilor. După ce am înfruntat o duzină de priviri nedumerite, am reuşit să-l găsesc. Aveam două întrebări: scopul şi durata protestului. Liderul nu a prea înţeles ce voiam. Atunci l-am intrebat dacă există un alt lider. - “Noi toţi” mi-a spus victorios. - “Dar tu pari să fii un fel de lider…Cum ai fost ales ?” – “Ne-am autoselectat. Cine vorbeşte mai tare şi are curaj” – “Adică tupeu ?” –“Cam aşa” a admis complice interlocutorul meu. Cam aşa stau lucrurile şi cu liderii protestatarilor de pe Wall Street. Iar prezenţa unor lideri de opinie gen Michael Moore e una doar conjuncturală şi sincer, înclin să cred că nu şi benefică.

Ce vor ei ?

Ei vor să protesteze. Cam acesta ar fi răspunsul care îţi vine prima dată în minte. Sunt nemulţumiţi de actuala criză economică, şi consideră că bancherii sunt principalii vinovaţi. Sigur, bancherii existau şi înainte de criză. Eu nu împărtăşesc sentimentele antimarket ale multora dintre protestatarii de pe Wall Street. Băncile sunt instituţii necesare şi utile atunci când funcţionează în mod corespunzător, asigură capital pentru investitori şi contribuie la creşterea nivelul de trai. Dar este, de asemenea, adevărat că nu agreez principiul pe care acestea s-au bazat tot mai mult, până când lucrurile au luat-o razna: socializarea riscului şi privatizarea profitului.

Ei mai vor la mijlocul lunii octombrie o revoluţie mondială, apel împănat cu diverse lozinci şi elemente simbolice a căror reuniune poate fi atractivă pentru tinerii doritori de puţină anarhie, dar care nu are şi o finalitate clară. Paradoxal și oarecum straniu, deși sunt ineficient organizați în a spune ce doresc cu exactitate, după cum remarca un jurnalist de la Fox News, tabăra protestatarilor este extrem de bine organizată logistic și administrativ, cu spații delimitate pentru masă, locuri pentru copii, spații de dezbatere publică, pentru relatii cu mass media. După săptămâni de presiuni media, un grup de protestatari au dat publicităţii o listă de 13 revendicări care au stârnit zâmbete consternate din partea specialiştilor în finanţe şi economie. Din punct de vedere al analiştilor economici, cererile sunt pe cât de fascinante pe atât și demobilizatoare. Fascinante, pentru că oamenii care nu au studiat economia cred unele lucruri cu adevărat ciudate despre cum îşi închipuie ei că funcţionează sistemul financiar; demobilizatoare, deoarece multe dintre aceste politici ar afecta de fapt mulţi oameni în loc să ajute. Intenţiile bune nu dau întotdeauna rezultatele scontate. Nu mai vorbesc de cereri gen: Deschiderea tuturor graniţelor. Oricine să călătorească, lucreze, trăiască oriunde doreşte ! care ar crea reale frisoane de spaimă în spatele uşilor cancelariilor occidentale. Dar probabil şi o grimasă de aprobare privind scoaterea în afara legii a agenţiilor de evaluare financiară care le dau cumplite dureri de cap în aceeaşi măsură şi finanţiştilor şi liderilor politici. Apoi, declaraţiile de susţinere a politicilor lui Barack Obama (care l-a rândul său a admis că protestatarii sunt îndreptăţiţi să fie nemulţumiţi ) a ridicat alte noi semne de întrebare privitor la ce vor ei de fapt. Să fie PR electoral ? Sau, dacă ne gândim la declaraţiile senatorului McCain care a sugerat recent că Primăvara Arabă ar trebui să fie un semnal pentru toate regimurile nedemocratice de la Teheran la Moscova, o încercare de export a revoluţiilor Twitter către alte zone aparent mai apatice sau mai tolerante cu regimurile care le păstoresc mai mult sau mai puţin democratic. Sau e doar tot PR electoral ? Puţin probabil să avem clamata revoluţie mondială pe 15 octombrie. Mai degrabă, Ocupaţi Wall Street tinde să fie o mişcare de care adepţii stângii se vor ruşina aşa cum s-a întâmplat în cazul Tea Party cu simpatizanţii dreptei. Sigur, mişcarea ar putea deveni o forţă. Una uriaşă. Cu unele condiţii: să ştie ce vrea, să aibă lideri de opinie prestigioşi, să înceapă să vorbească pe o singură voce. Şi să ofere răspuns la o întrebare la care nimeni încât nu s-a încumetat să dea un răspuns: ce sistem funcţional pui în loc ?

Publicat - Cadran Politic, nr.86, octombrie 2011

Revoluția Siriană și toamna arabă

Primăvara Arabă pare să se fi transformat odată cu trecerea timpului într-o toamnă monotonă, în care nuanţele de brun ale sângelui curs pe străzile Damascului se contopesc cu ceaţa ce domină încă asupra raidurilor NATO din Libia. Pe acest fond autumnal, la începul acestei luni Consiliul de Securitate a Naţiunilor Unite a încercat să obţină acordul ţărilor membre pentru o rezoluţie privitoare la situaţia din Siria. Fără succes. Mai mult, eşecul era previzibil şi nu a mirat pe nimeni. Potrivit comunicatului de presă postat pe site-ul Organizaţiei Naţiunilor Unite: «China şi Rusia şi-au exercitat dreptul de veto pe un proiect de rezoluţie în Consiliul de Securitate, proiect care viza condamnarea cu fermitate a autorităţile siriene pentru modul de reprimare violentă exercitat împotriva protestatarilor pro-democraţie în acest an şi prin care se cerea încetarea imediată a încălcării drepturilor omului». Tot de aici mai aflăm că 9 din cei 15 membri ai Consiliului au votat în favoarea proiectului, au fost manifestate 2 drepturi de veto şi 4 ţări s-au abţinut. Astfel, conform Statutului, exercitarea dreptului de veto al oricăruia dintre cei cinci membri permanenţi ai Consiliului - China, Franţa, Rusia, Regatul Unit şi Statele Unite ale Americii – înseamnă că proiectul de rezoluţie nu poate fi adoptat ".

AFP a menţionat că rezoluţia a primit patru abţineri ale reprezentanţilor din Liban, India, Africa de Sud şi Brazilia. Cum s-a ajuns în impas şi de ce a dispărut solidaritatea comunităţii internaţionale care a acompaniat Primăvara Arabă ? Ambasadorul Rusiei la ONU, Vitali Ciurkin, a declarat că "Delegaţia rusă a făcut toate eforturile posibile încă de la început pentru a se ajunge la un rezultat pozitiv în vederea deciziilor pe care Consiliul de Securitate ar trebui să le ia cu privire la evenimentele din Siria. Noi, împreună cu China, am înaintat un text de proiect de rezoluţie în care am menţionat că nu se va atenta la suveranitatea naţională şi că nu va exista o implicare în treburile interne ale Siriei, inclusiv intervenţii militare de nici un fel. În plus, am menţionat cerinţa de a evita orice confruntări şi intenţia noastră de a contribui la construcţia unui dialog menit a readuce pacea civilă şi în acord cu interesul naţional de a îmbunătăţi viaţa politică şi socială în Siria". Churkin a adăugat: "Cel mai bun mod de a ieşi din criză este de a respinge provocările şi de a organiza un dialog între toate părţile siriene... Rusia continuă contactele cu Damascul şi invită autorităţile siriene să fie mai eficiente în a face schimbările şi reformele necesare. De asemenea, am cerut să fie eliberaţi toţi deţinuţii care nu a comis nici un fel de acte criminale, şi să fie imediat iniţiat un dialog cu opoziţia".
În discursul său de la reuniunea Consiliul de Securitate ONU, Reprezentantul Permanent al Siriei la Naţiunile Unite, Bashar al-Ja'afari, a declarat că "limbajul ostil utilizat de către o serie de ambasadori împotriva ţării mele şi a conducerii sale politice este fără precedent şi nu reprezintă un demers constructiv". În plus, el a subliniat că Siria este considerată de ei acum un duşman din cauza poziţiei sale de principii şi nu din cauza invocatelor motive umanitare. "Acest limbaj arată, de asemenea, politica părtinitoare adoptată de unele ţări occidentale şi de conducerea lor ca urmare a adoptării Siriei a unei poziţii politice independente". El a adăugat că conducerea siriană este legitimă şi a dat imediat un răspuns la cererile protestatarilor. Astfel, potrivit reprezentantului sirian, preşedintele Bashar al-Assad a anunţat programul de reformă cuprinzătoare şi Guvernul a început să îl pună în aplicare printr-un pachet de legi care să sporească şi să extindă procesul democratic de participare a cetăţenilor la viaţa politică şi procesul economic, indiferent de opiniile externe.

La rândul său, ambasadorul Chinei la ONU, Li Baodong, a declarat: "Facem un apel la părţile siriene de a respinge toate formele de violenţă, şi sperăm că Guvernul sirian va pune în aplicare cît mai repede posibile reforme economice care să îmbunătăţească nivelul de trai al populaţiei. Comunitatea internaţională ar trebui să ofere un ajutor constructiv pentru a facilita realizarea acestor obiective, şi ne aşteptăm la respectarea completă a suveranităţii şi independenţei Siriei".

La rândul său, ambasadorul SUA la ONU, Susan Rice şi-a exprimat dezamăgirea cu privire la dezacordurile din cadrul Consiliului de Securitate în adoptarea unei rezoluţii împotriva Siriei. Dar, în fapt, în spatele veto-ului Rusiei şi Chinei de adoptare a unei rezoluţii ONU privind Siria nu au fost numai diferenţe serioase de viziune privind condamnarea preşedintelui Bashar al-Assad pentru sângeroasa represiunea împotriva civililor, ci şi reproşurile şi neîncrederea privind faptul că simpla autorizare a unor sancţiuni constituie un pericol şi ar putea conduce la o repetare a campaniei de bombardamente a NATO în Libia. "Rezultatul este că după aproape şapte luni de la începerea revoltei împotriva regimului al-Assad, corpul diplomatic al ONU rămâne profund divizat şi în imposibilitatea de a adopta o rezoluţie cu forţă juridică obligatorie pentru a stopa violenţele din Siria. ONU estimează că până acum represiunea s-a soldat cu pierderea a peste 2.700 de vieţi» a declarat unul din oficialii Organizaţiei Naţiunilor Unite la finalul reuniunii din 4 octombrie.

Pe parcursul elaborării textului proiectului de rezoluţie, cele patru naţiuni europene care au susţinut rezoluţia privind Siria - Marea Britanie, Franţa, Germania şi Portugalia - au încercat să obţină şi sprijinul Chinei şi implicit, al Rusiei. Ele, de asemenea, au specificat că orice sancţiuni vor fi decise, acestea nu vor fi implementate printr-o acţiune militară în forţă. Dar atunci când textul a fost trimis la Moscova pentru reexaminare, cuvântul de răspuns a fost că era inacceptabil, a declarat unul dintre diplomaţii angrenaţi în consultări, declaraţie făcută sub protecţia anonimatului deoarece consultările au fost private. Nimeni nu a emis vreo explicaţie posibilă asupra a ceea ce s-a întâmplat la Kremlin şi ce anume a condus la respingerea rezoluţiei. Cum între timp la Moscova regulile sub care tandemul Putin – Medvedev va rula la alegerile viitoare s-au lămurit iar refuzul Moscovei pare oarecum logic. Preşedintele Medvedev nu a făcut decât să revină la linia de politică tradiţională a Rusiei. Oricum, aventura alături de partenerii occidentali privind rezoluţia pe Libia nu i-a adus prea multă simpatie din partea propriilor cetăţeni, după cum au demonstrat sondajele care l-au făcut să 'abdice' în favoarea lui Vladimir Putin. Dar veto-ul Rusiei a provocat mustrări puternice din partea SUA şi a ţărilor din Europa de Vest, precum şi dinspre numeroase organizaţii ce militează pentru drepturile omului. Mai mult chiar, discuţiile au deviat de la tonul diplomatic cu care ne-au obişnuit Rusia şi SUA după resetarea relaţiilor dintre cele două puteri. Ambasadorul SUA, Susan Rice, a numit invocarea, de către "alianţa" Rusia – China a faptului că rezoluţia ar fi un pretext pentru o intervenţie militară în Siria, drept "o viclenie ieftină a celor care mai degrabă ar vinde arme către regimul sirian decât să stea solidari cu poporul sirian şi dorinţa sa de libertate", făcând trimitere desigur la faptul că Rusia rămâne unul din furnizori majori de arme către regimul de la Damasc al lui al-Assad. În replică, ambasadorul rus Vitali Ciurkin a obiectat puternic faţă de afirmaţia colegei din SUA, considerând că o astfel de remarcă nu-şi are rostul, "mai ales provenind din partea unei ţări (Statele Unite), care este veşnic interesată de pomparea în zonă de echipamente militare în valoare de sute de miliarde de dolari".

Să ne reamintim că în luna mai 2011 - Statele Unite au impus sancţiuni în ceea ce îl privește pe preşedintele sirian Bashar al-Assad. Sancțiunile au vizat şi alți şase înalţi oficiali sirieni pentru încălcarea drepturilor omului asupra și reprimarea brutală a protestelor antiguvernamentale. Casa Albă a anunţat sancţiunile pe 18 mai, cu o zi înainte de Barack Obama, preşedintele SUA, să susţină un discurs major asupra revoltele din întreaga lume arabă, cu menţionarea proeminentă a reprimării violente a manifestaţiilor din Siria. Sancţiunile au fost parte a "unui efort de a spori presiunea asupra guvernului de la Damasc pentru a pune capăt violenţei împotriva poporului său şi trecerea la un sistem democratic", a declarat atunci un oficial american agenţiei de ştiri AFP, cu condiţia anonimatului. De asemenea, ulterior Uniunea Europeană a pus 13 funcţionari sirieni pe lista sa de sancţiuni în ceea ce a descris-o tot ca o mişcare pentru a creşte treptat presiunea. Doar că la Damasc regimul nu a dat şi nu dă semne că ar fi interesat de opiniile comunităţii internaţionale. Medierea de către Rusia a discuţiilor dintre regimul actual şi opoziţie nu a dat nici pe departe rezultatele scontate iniţial. Bashar al-Assad a mai bifat o întâlnire la Kremlin. La fel şi reprezentanţii opoziţiei siriene. Demersurile diplomaţilor ruşi în frunte cu Sergey Lavrov au eşuat în găsirea unei punţi de discuţie între cele două părţi.

Apoi, confruntat cu o atitudine naţională de dezaprobare pentru susţinerea rezoluţiei împotriva regimului Gadaffi, preşedintele rus Dmitri Medvedev, a declarat că ţara sa nu va sprijini nici o rezoluţie a ONU cu privire la utilizarea forţei împotriva guvernului sirian. "Despre o rezoluţie referitoare la Siria ? Nu voi sprijini o astfel de rezoluţie, chiar dacă prietenii şi cunoscuţii mei mă întreabă despre asta" a declarat Medvedev reporterilor în timpul unei conferinţe de presă, argumentând că Siriei trebuie să i se permită să-şi soluţioneze singură treburile sale interne.

În tot acest timp, reprimarea protestelor în Siria a continuat şi continuă zilnic. Iar numărul victimelor creşte constant. Dar viziunea comunităţii internaţionale s-a schimbat după aventura libiană şi împărţirea resurselor petroliere între iniţiatorii intervenţiei militare. Comunitate internaţională care a devenit motivat circumspectă. Chiar şi atunci când sângele brun-roşiatic împletit cu geamătul înăbuşit al dorinţei de libertate aduce tot mai mult a o tristă toamnă arabă.

Publicat - Cadran Politic, nr. 86, octombrie 2011

Lupta pentru influență politică și păpușile jocului strategic surkovian

Aşa cum anticipam acum două luni într-un material pentru Oriental Review, alegerile parlamentare din Rusia (4 decembrie 2011) şi alegerile prezidenţiale (anul viitor) sunt, cu siguranţă evenimente în jurul cărora lupta pentru influență politică va deveni tot mai acerbă. În principal, influenţa în teritoriu unde infrastructura de partid și persoanele influente arondate autorităților locale vor contribui definitoriu la rezultatul confruntării electorale. În general, lupta lobby-știlor se desfășoară în interiorul zidurilor de la Kremlin, departe de ochii iscoditori ai presei, susținătoare sau nu a puterii. Desigur, lucrurile sunt cunoscute, chiar dacă puţini se încumetă să vorbească deschis despre ele. Acestă luptă pentru influență pare să fie, de asemenea, și miza în recentul scandal din partidul Cauza Dreaptă, partidul manageriat până recent de omul de afaceri şi nou iniţiatul în politică, Mikhail Prokhorov.
Un imens zgomot mediatic a urmat primelor secunde de stupoare din partea presei. Care încet, încet s-a repliat în funcție de interese și un semn că auto-cenzura funcționează mult mai bine decât programele de reformă a Rusiei. Declaraţiile inconfortabile ale ex-liderului Cauzei Drepte, Mikhail Prokhorov, privind falsificarea documentelor Congresului partidului, precum și acuzațiile directe împotriva “eminenţei cenuşii» a Kremlinului – Vladislav Surkov, a fost urmată de “tăcere asurzitoare” dinspre Kremlin. Tandemul Putin – Medvedev și-a urmat în linişte agenda zilnică. Tot ce s-a putut auzi a fost o imensă revărsare de opinii pro şi anti-Prokhorov. Potrivit analistului politic Stanislav Belkovski, “preşedintele rus a fost dezamăgit de Mikhail Prokhorov, astfel că el l-a instruit pe Vladislav Surkov să-l «lichideze»”. În schimb, Gleb Pavlovsky (el însuşi într-un conflict mocnit cu Vladislav Yurevich Surkov după expulzarea sa de la Kremlin) consideră că: “Acest conflict este benefic pentru aproape toată lumea, cu excepţia lui Surkov. Administraţia prezidenţială a suferit o serie de costuri de reputaţie, ca urmare a unei serii de erori tactice “. În fapt, este Prokhorov, fostul său partid sau protejatul lui – Evgheni Roizman (aproape o legendă urbană a Ekaterinburgului), problema de fond, esenţială ? Cred că nu. Situaţia a fost de fapt previzibilă în integralitatea sa. Voi încerca să explic de ce. (Text integral)

Publicat in Cadran Politic, Oct. 2011

Cyber space – Provocări de securitate, tendinţe, soluţii

Imediat după recentul Summit de la Bruxelles asupra reformelor economice din zona Euro, două organizaţii ale Uniunii Europene (Comisia Europeană şi Serviciul pentru acţiuni externe) au fost lovite de un „serios“ atac cibernetic, fapt ce a determinat cele două instituţii să-şi închidă temporar reţeaua de intranet şi serviciul de mail pentru a evita posibile scurgeri de informaţii.

Cu toate că astfel de ştiri rar se întâmplă să fie intens mediatizate, o scurtă trecere în revistă a evenimentelor de acest tip din ultima jumătate de an 2010 şi începutul lui 2011 ne arată că ele sunt mai dese decât ne închipuim în mod curent. Astfel, la începutul lunii martie, ministerul francez de finanţe a fost vizat de hackeri, într-un atac cibernetic care viza furtul fişierelor de pe lucrările Summitului G20 care a avut loc la Paris în luna februarie. Patrick Pailloux, directorul general al Agenţiei Naţionale pentru securitate IT din Franţa, declara la momentul respectiv: „Acesta este primul atac de această dimensiune şi amploare împotriva statului francez„. În noiembrie 2010, statul asiatic Myan­mar, mai larg cunoscut sub numele de Birmania, de asemenea, a fost practic scos de pe net printr-un atac susţinut, de origine necunoscută. Tot în toamna anului trecut, un român reuşea să provoace agitaţie în Regatul Unit prin accesarea ilegală a sistemului Marinei Navale Britanice. Anterior un altul provocase dureri de cap spe­cia­liştilor de la NASA. Stuxnet şi tele­gra­mele Wikileaks, dar şi acuzele ce sugerau implicarea guvernului chinez în cyber-atacuri pe Google şi alte obiective au marcat un punct de co­titură în istoria conflictelor ciber­ne­tice. Stuxnet a fost o încercare de a inter­fera cu procesele de funcţionare a centralelor nucleare ale Iranului, în spe­cial cu procesul de centrifugare a uraniului. Visa. PayPal. MasterCard. Sony. Nasdaq. Fiecare dintre aceste firme internaţionale importante au fost vizate recent de către grupul Anonim, ca urmare a blocării conturilor Wiki­leaks, cu intenţia declarată de infec­tare a sistemele globale de informaţii cu atacuri denial-of-service si malware şi perturbarea serioasă a tranzacţiilor online. Atacuri, cum ar fi acestea, deşi mai mult sau mai puţin sofisticate, sunt încă în desfăşurare, şi vor creşte, fără îndoială, în 2011, chiar dacă multe dintre ele vor trece neobservate de către publicul larg.
Dezvoltarea infrastructurii infor­ma­ţio­nale, în curs de globalizare, în care se includ structurile mediatice şi de publicitate online, serviciile electro­nice, platformele de socializare şi cele de bloguri, generează posibilităţi de interconectare din ce în ce mai sofisticate. Dar societatea informa­ţio­nală înseamnă şi infrastructura critică, adică acele servicii şi sisteme infor­matice care sunt atât de vitale pentru un stat încât scoaterea din funcţiune sau distrugerea lor poate cauza desta­bilizarea securităţii naţionale, a eco­nomiei sau stării de sănătate a populaţiei, sau blocarea funcţionării eficie­nte a structurilor şi instituţiilor statului. Oameni, instituţii, companii transmit informaţii într-un ritm tot mai accelerat, iar distanţele s-au redus la o „aruncătură” de mouse sau de monitor. Vedem cum predicţiile unor futurişti ca Marshall McLuhan şi Alvin Toffler se adeveresc, iar lumea se transformă rapid într-un “sat global“ unde distanţele geografice, zonele orare şi frontierele naţionale nu mai reprezintă bariere pentru comunicare, afaceri şi comerţ. Există o axiomă potrivit căreia societatea informa­ţio­nală bazată pe cunoaştere are un impact profund asupra componentelor sistemului societăţii, adică economie, social, politic şi desigur cel juridic fără de care ordinea socială ar fi grav preju­diciată. În mai puţin de o generaţie, revoluţia informaţională şi introdu­ce­rea spaţiului virtual în fiecare aspect al so­cietăţii au schimbat lumea. Cu avantajele, dar şi cu provocările de secu­ritate aferente. De la sustragerea de date personale confidenţiale la fraude economice, şantaj şi terorism, o întreagă paletă de infracţiuni penale grave au fost transpuse în varianta cibernetică. Cele mai îngrijorătoare fiind desigur cele care vizează infrastructura critică. (Full text)
Publicat în Cadran Politic - Revistă de analiză și informare politică

„România încearcă să îşi consolideze rolul în regiune, dar metodele prin care operează nasc suspiciuni“

interviu cu Ambasadorul Dmitry Rogozin, şeful Misiunii Rusiei la NATO şi Reprezentant Special al Preşedinţiei Federaţiei Ruse la negocierile privind strategia de apărare antirachetă

- S-a spus despre Vladimir Putin că a început prin a fi deschis către Occident, a continuat prin a fi dezamăgit şi astfel a devenit oarecum ostil sau cel puţin distant. Declaraţiile preşedintelui Med­vedev din cadrul întâlnirii cu dumnea­voastră de la finele lunii ianuarie ar sugera că el se afla deja la faza cu numărul doi. Greşesc, domnule ambasador?
- Eu nu pot comenta sentimentele preşedintelui Medvedev – în genere, acesta este un lucru inacceptabil. Nu putem emite judecăţi după senti­mente, ci numai pe declaraţii şi acţiuni specifice. Nu aş putea spune că Rusia este dezamăgită de Occident în sine. Mai degrabă, putem vorbi de o senzaţie de inconfort atunci când, uneori, în relaţiile cu Vestul avem de-a face cu un partener puţin previzibil sau chiar cu un partener duplicitar. Aceasta îngreunează activitatea noastră comună.
- Care este cel mai important aspect pe care Occidentul pare incapabil să-l înţeleagă referitor la Rusia?
- În ceea ce priveşte aspectele neînţelese de Occident despre Rusia, mă tem că moştenitorii şcolii vestice de sovietologie şi rusologie nu au o pro­blemă a înţelegerii depline, ci mai de­grabă o oarecare criză de „supraîn­ţelegere.“ Experţii occidentali ştiu prea multe şi, de multe ori, această supraîn­cărcare informaţională îi împiedică să tragă concluzii simple şi evidente. Da, Rusia este o ţară complexă, dar este suficient să o priveşti cu dragoste şi lucrurile se aşază pe făgaşul normal. Sau, cel puţin, să o priveşti fără o ură animalică.
- Chiar dacă preşedintele Medvedev a cerut un „răspuns direct şi fără echivoc“ din partea Alianţei Nord-Atlantice privind locul Rusiei în problema scutului antirachetă, cred că e prea devreme pentru a concluziona. Dar observ că semnalele făcute publice de către cele două părţi sunt oarecum contradictorii. În timp ce reprezentanţii NATO vorbesc de progrese, dinspre Moscova decla­raţiile sunt mult mai precaute, chiar pe un ton de nemulţumire (îndreptat în principal către partenerul american, căci, după cum bine ştim, Rusia are relaţii excelente cu principalii parteneri europeni). E o variantă a celebrei Divide et impera prin care Rusia speră ca strategia sa de securitate să devină esenţială pentru spaţiul european?
- Propunerea preşedintelui Dmitri Medvedev de formare a unei noi arhitecturi de securitate europeană, precum şi ideea de scut antirachetă european sectorial cu participarea Rusiei sunt orientate nu spre sepa­rarea, ci spre consolidarea Euro­pei. Dar nu o consolidare împotriva Rusiei, aşa cum a fost în timpul Războiului Rece şi pentru o lungă perioadă de timp şi după, ci împreună cu Rusia. Mai exact, acest sistem ar trebui să includă centre comune pentru identificarea ameninţărilor, responsabilitate secto­ria­lă şi să fie bazat pe decizii comune. De aceea şi contăm pe un dialog onest şi de încredere cu privire la aceste proiecte, atât cu partenerii americani, cât şi cu europenii. Apropo, preşe­dintele Obama a găsit în propunerea de „responsabilitate sectorială“ a scutului antirachetă multe lucruri interesante.
- Diplomaţia este o artă a negocierii şi conferă eleganţă relaţiilor interna­ţionale. Dar, spre deosebire de dumnea­voastră, eu cred că înseamnă şi politică. Deci, din perspectivă politică, care sunt acele aspecte asupra cărora Rusia nu este dispusă să negocieze în cadrul scutului antirachetă?
- Pentru noi, linia roşie în negocierile privind apărarea antirachetă se trasează pe următoarele puncte ne­vral­gice: în primul rând, suntem categoric împotriva desfăşurării de radare şi alte componente ale sis­temului antirachetă în Europa de Nord-Est, Scandinavia, Polonia şi ţările baltice. Acolo (n.r.: Scandinavia şi ţările baltice) nu pot ajunge rachete din Sud, şi nimeni, cu excepţia generalului Moroz (n.r.: Îngheţ) şi a urşilor polari, nu prezintă vreun pericol pentru această regiune. Orice încercări de a amplasa acolo elemente ale scutului antirachetă american vor fi consi­de­rate de noi drept neprietenoase, deoarece pot fi îndreptate numai împo­triva Rusiei. În al doilea rând avem în vedere garanţiile că desfăşurarea elementelor scutului de apărare antirachetă nu va aduce prejudicii potenţialului strategic al Rusiei şi nu ar atrage după sine ameninţări la adresa securităţii populaţiei noastre. Dacă nu vor fi aduse astfel de garanţii, atunci nici noi nu vom putea veni în întâm­pinarea partenerilor noştri. În sfârşit, a treia problemă – considerăm că este inacceptabilă militarizarea spaţiului cosmic. Plasarea armelor în cosmos reprezintă o consecinţă inevitabilă a dezvoltării tehnologice a sistemelor de apărare antirachetă şi e bine să avem în vedere acest lucru. Sperăm că vom cădea de acord în avans că nu se va trece de această linie.
- Care sunt şansele reluării nego­cierilor pe Tratatul Forţelor Convenţio­nale în Europa (CFE), după ce discuţiile pe strategia de apărare antirachetă vor fi ceva mai consistente? Vă întreb deoarece România şi Turcia – posibile gazde ale elementelor scutului anti­rachetă NATO fac parte din acele zone limitrofe din tratatul CFE…
- Dacă vom reuşi să realizăm propu­nerea Rusiei cu privire la reorientarea planificării militare a NATO şi Rusiei, la ieşirea din paradigma „unul împotriva celuilalt“, iar scutul european antira­chetă să fie un sistem comun cu respon­sabilităţi clar conturate, atunci necesitatea de a avea un tratat CFE va dispărea. Crearea unui sistem de apărare antirachetă european comun va duce la un alt nivel de încredere şi de cooperare între părţi, astfel încât nu va mai fi nevoie să calculăm limitările pe flancuri. Vom merge oricum pe o calitate cu totul nouă a schimbului de informaţii. Şi, desigur, aceasta va elimina multe dintre diferenţele şi îngrijorările actuale.
- Dintre toţi partenerii europeni ai NATO care şi-au reajustat politicile privind relaţia bilaterală cu Rusia, România pare incapabilă să găsească o modalitate în acest sens. Cred însă că nici Rusia nu este prea dispusă la dialog. Greu de înţeles, deoarece Rusia e un stat care (prin vorbele premierului Putin) apreciază loialitatea. Trebuie România condamnată pentru că e un partener loial al Alianţei Nord-Atlantice?
- Nu. Dar cred că nu este nici vina Rusiei pentru faptul că România ocupa în Consiliul NATO – Rusia o poziţie aparte. Mai degrabă, întrebarea ar trebui adresată întâi la Bucureşti, nu la Moscova. România încearcă să îşi consolideze rolul său în regiune, dar metodele prin care operează, eu personal consider că sunt de natură să nască suspiciuni. De exemplu, politica în privinţa Republicii Moldova în mod clar vizează un Anschluss (n.r.: unire), aspect care nu are cum să nu neliniş­tească, mai ales că pe Nistru există un „conflict îngheţat“, mereu gata să izbucnească. Apoi, multe dintre decla­ra­ţiile publice rostite de către preşe­dintele Băsescu au un caracter duşmănos la adresa Rusiei. Greu de crezut că acest lucru poate fi propice unui dialog. Sper că este doar retorică. Însă acest lucru nu poate să nu ne mâhnească.
- S-au vehiculat multe variante privind relaţia Rusia-NATO. Foarte rar am auzit însă vorbindu-se de un NATO al Grupului de la Shanghai. De ce? Lumea viitorului se construieşte cu vedere la Pacific (iar recentele tensiuni privind Kurilele arată că Rusia a înţeles acest lucru). Se teme Rusia că pe termen lung nu va putea gestiona relaţia cu China?
- Rusia are cea mai mare parte din teritoriu pe continentul asiatic şi politica externă multi-vectorială, pre­cum şi participarea noastră în SCO, dar şi parteneriatul strategic bilateral cu China nu interferează în niciun fel asupra relaţiilor noastre cu NATO şi nu are practic nici un efect asupra lor. În ceea ce priveşte astfel de temeri, vă pot spune că noi nu suntem o ţară ghidată de fobii.
- Aţi cerut desfăşurarea unei anchete asupra războiului cibernetic cu Iranul (prin utilizarea virusului Stuxnet), atenţio­nând asupra pericolului declan­şării unui nou Cernobâl. Ce reacţii aţi primit din partea partenerilor?
- Nu sunt îndreptăţit să divulg cum au reacţionat la aceasta partenerii mei din cadrul Consiliului Rusia-NATO. Vă spun altceva: nu-mi place că NATO consideră tema apărării împotriva atacurilor cibernetice un subiect-tabu în discuţiile cu Rusia.
- După încheierea misiunii la NATO, veţi opta pentru scena politică moscovită sau aţi fi tentat să vă încercaţi puterile în Caucaz – acolo unde Alexander Khloponin spunea la numirea sa că nimic nu e imposibil de rezolvat, doar că rezultatele, iată, încă se lasă aşteptate? Îmi amintesc că la un moment dat în trecut aţi avut o astfel de intenţie…
- După cum cred că deja se ştie, recent (n.r.: 18 februarie 2011) am primit o nouă însărcinare – aceea de şef al grupului de lucru de pe lângă Administraţia Prezidenţială cu misiu­nea de a coordona participarea Fede­raţiei Ruse în cadrul cooperării interna­ţionale în domeniul apărării antira­che­tă. Cu alte cuvinte, acum sunt Repre­zentant special al Preşedintelui Rusiei la negocierile cu NATO privind strategia de apărare antirachetă. După cum puteţi vedea, eu rămân deocamdată în politica externă, iar această nouă mi­siu­ne în munca mea este extrem de importantă şi de răspundere. Uraţi-mi succes!

Interviu realizat de Gabriela Ioniţă

Publicat în Cadran Politic, nr. 73, Aprilie 2011

„Fotografii din Tibetul nevăzut de Eliade ”

Ateneul Tătărași va găzdui joi, 17 februarie 2011, ora 18.00, Vernisajul expoziției „Fotografii din Tibetul nevăzut de Eliade ” a artistului Bogdan Stoica. Iubitorii de artă fotografică pot admira lucrările tânărului artist ieșean, în Sala Club din incinta Ateneului Tătărași. Absolvent al Universității Concordia din Montreal, Bogdan Stoica încearcă prin fotografiile expuse la Iași să evidențieze, din perspectiva unui turist, influența culturii și civilizației occidentale asupra celei tibetane.

„Repere vizuale” la Galeriile Pod-Pogor

Muzeul Literaturii Române Iaşi, Societatea Culturală „Junimea’90” şi Facultatea de Arte Plastice, Decorative şi Design a Universităţii de Arte “George Enescu” Iaşi vă invită vineri, 11 februarie 2011, ora 17.00, în Galeriile “Pod – Pogor” la vernisajul expoziţiei “Repere vizuale”.

Coordonatori: conf. univ. de. Valentin SAVA, conf. univ. dr. Zamfira BÎRZU, conf. univ. dr. Mihai PAMFIL.

Moderator: Cotinel MUNTEANU