Despre puține filme ale cinematografiei rusești din ultimii ani s-a scris atât de mult pe extern cât s-a scris despre ”Leviathan”-ul lui Andrey Zvyagintsev. Poate și pentru că filmul pare să fie în mod clar destinat publicului occidental.
Spun asta pentru că, dincolo de faptul că a beneficiat din start de subtitrarea în limba engleză (multe filme bune rusești rămân în mare parte necunoscute peste hotare datorită barierei de limbă), lansarea în cinematografele din Vest a avut loc pe 23 mai 2014 și până la lansarea din Rusia în cursul săptămânii trecute filmul are deja în palmares o duzină de premii la numeroase festivaluri internaționale de gen și nu în ultimul rând nominalizarea la Oscar la Categoria ”Cel mai bun film străin”. Să ne amintim că nume de top precum Nikita Mikhalkov (Burnt by the Sun 2: The Citadel) sau Fedor Bondarchuk (Stalingrad) au ratat în ultimii ani șansa de a accede în cursa pentru cea mai renumită și dorită statuetă din lumea cinematografică la nivel mondial.
Controversat și chiar considerat de o parte a elitei cu opțiuni liberale din Rusia drept un film menit să pună la zid regimul birocratic, corupt și discreționar putinist, în fapt Leviathan was inspired by the story of Marvin Heemeyer din Granby (Colorado, US). Majoritatea criticilor de film însă par de acord că pelicula lui Zvyagintsev reunește direct sau doar la nivel de sugestie subliminală elemente atât din povestea biblică a lui Iov, unde Leviathanul este considerat ca un simbol al ispitei, al slăbiciunii firii
umane și al neputinței de a depăși încercările Răului fără ajutorul Binelui Suprem, cât și din tezele lui Thomas Hobbes. ”Faptul că filmul a suscitat atât de multe discuții, critici, laude, e un semn că munca noastră și-a atins scopul” susține Zvyagintsev, răspunzând astfel celor din tabăra rusă naționalistă care îl acuză constant de ”lipsă de patriotism” (și care sunt oarecum confuzionați și revoltați de faptul că filmul a primit finanțare guvernamentală) și admițând indirect că a mizat pe o abordare care să genereze dezbateri conflictuale (oferind astfel filmului un plus de publicitate și vizibilitate în ochii publicului larg).
Filmul narează povestea lui Kolya - interpretat de Aleksei Serebryakov, un mecanic-auto de ocazie și pescar dintr-un orășel din Nordul Îndepărtat al Rusiei contemporane. Kolya are un fiu aflat la vârsta adolescenței dintr-o căsătorie anterioară și o soție mai tânără pe care o iubește cu mult peste cât ai putea bănui din modul rudimentar în care încearcă să-și comunice sentimentele. Kolya are o casă pe un teren la care jinduiește Vadim (Roman Madyanov), primarul orășelului, pentru afacerile sale. Conflictul e unul banal, aproape dezamăgitor de normal și previzibil. Eroul lui Zvyagintsev (asemeni personajului principal, tatăl din ”Întoarcerea”) nu e un naiv. Însă viața a fost principala sursă de educație, astfel că are un mod aproape primitiv de comunicare cu fiul său. Kolya știe că lupta sa în justiție e una complicată, tocmai de aceea apelează la vechiul său prieten și camarad de arme Dmitri, acesta devenit avocat de succes la Moscova. În același timp însă, eroul principal din Leviathan e lipsit de șiretenie, reacția sa de respingere inițial a ideii ca avocatul său să îl șantajeze pe primar este relevantă: lipsa de onestitate i se pare nedemnă. Prototip al omului mediu, bazându-se aproape exclusiv pe experiența de viață, fără a înțelege știința ”chichițelor juridice” și lipsit de apărare în fața autorității statale care în loc să-l protejeze îl va zdrobi implacabil (la Hobbes, Leviathanul reprezintă personificarea statului, doar că statul care își cere ”ofranda” de libertate din partea cetățeanului ar trebui, cel puțin teoretic să ofere în schimb protecție), Kolya este eroul central al dramei, el și pământul moștenit pe care și-a ridicat casa. În jurul său și în relație cu el se dezvoltă toate celelalte caractere ale filmului lui Zvyagintsev.
Lilia, frumoasa soție a lui Kolya - în interpretarea Elenei Lyadova (de la care personal mă așteptam la un personaj mai realist și pregnant conturat) - e o victimă a propriilor slăbiciuni și frici interioare; interesant însă, la final, Lilia se sinucide aruncându-se în mare și trupul este târât de valuri pe plajă, asemeni monstrului marin eșuat al cărui schelet se află undeva în apropiere. O similaritate care denotă că neputința eroinei nu e un rezultat doar al propriilor opțiuni. Ea este victima colaterală dintre furia mării - văzută ca loc de manifestare a Leviathanului - și stâncile de care se strivește - văzute ca uscatul care se ambiționează să i se împotrivescă, în speță decizia de neclintit a lui Kolya de a nu renunța la ceea ce el consideră că i se cuvine și de a fi protejat de abuzurile altor cetățeni, conform ”contractului social” despre care ne vorbește Hobbes. Kolya în schimb este victima sistemului (din Rusia sau de oriunde ar fi el) și a propriilor sale alegeri. Sistemul în sine este eronat și permite abuzuri.
Nu are nimic din ”sufletul rusesc” au clamat la unison toți cei care au văzut în drama lui Zvyagintsev o lezare a imaginii Rusiei. E drept, mare parte din panoplia de personaje a filmului (primarul Vadim, reprezentanții justiției, poliției, prietenul lui Kolya - duplicitarul avocat Dmitri), a căror trăsături esențiale se învârt în jurul ideii de corupție și fărădelege, amintesc neîndoielnic de problemele sistemului politic din Rusia. E drept, sufletul rusesc este mereu străbătut de neliniștile întinderilor nesfârșite ale pustei siberiene, este înduioșat de praful roșiatic venit dinspre deșertul mongol. Dar mai înainte de toate, sufletul rusesc e o citadelă a ortodoxismului. Rusia nu uită niciodată să-și clameze moștenirea creștin-ortodoxă și coroana celei de-a Treia Rome. E imposibil să găsești un film rusesc din ultimele două decenii în care Biserica să nu-și fi luat partea sa în plan imagistic și ideologic. Ori tocmai aici am putea spune că Zvyagintsev țintește necruțător, și mai puțin asupra regimului lui Putin. În povestea lui Kolya, Biserica prin preoții săi păcătuiește grav prin ipocrizie și mai grav, prin meschinărie. Duhovnicul primarului Vadim știe despre fărădelegile acestuia, dar atitudinea sa e una fariseică. Cuvântul lui Dumnezeu și-a pierdut menirea spirituală profundă, e un instrument menit să aducă donații financiare.
Evident, regizorul nu-l contrazice doar pe Hobbes, eroului său (în ciuda credinței sale că Divinitatea ar trebui să aducă dreptatea de partea sa) nu i se oferă o recompensă divină precum legendarului Iov. Lupta sa interioară cu germenii necredinței este inutilă. Într-o lume ghidată de lipsa de moralitate (a tuturor, autorități, Biserică, apropiați), de prietenii superficiale bazate pe interes, cărora li se contrapun dragostea oarbă și încrederea nemeritată, rezultatul nu poate fi altul decât un destin tragic. "Dumnezeu (lui Nietzsche) a murit" încă o dată în spatele porților închisorii, demonstrând pentru a nu știu câta oară că transcendentul e neputincios în fața intereselor meschine ale oamenilor. Și Dumnezeul lui Kolya, cel care asemeni lui Iov a pierdut tot, a murit. S-a stins câte un pic, fără ca cineva să observe, și a fost îngropat nemilos de gheara excavatorului ce demolează bucată cu bucată casa lui Kolya (scena este realmente memorabilă, ochiul camerei alunecă peste elementele de mobilier, fotografiile de familie, ghiveciurile cu flori ce sfârșesc înșfăcate de gheara excavatorului, peretele este demolat și ochiul camerei panoramează în fundal întinderea mării, Casa Leviathanului. Însuși Dumnezeul lui Iov a murit, trădat de lideri religioși ipocriți, în timp ce adepții lui Satan, întruchipat simbolic de corupție și dorința de putere, își cântă blasfemic psalmii în Casa Domnului.”Toată puterea vine de la Dumnezeu” spune preotul. Și în minte reverberează cuvintele călugărului interogat de Kolya. Acesta citase din Cartea lui Iov, aparent fără logică, sugerându-i lui Kolya să se gândească dacă există posibilitatea de a prinde un Leviathan (monstru marin) cu un cârlig de pește. La final, constatăm că vorbele călugărului par mai degrabă fie o uluitoare predicție, fie o cruntă ironie. Pe retina spectatorului rămâne impregnată imaginea fiului lui Kolya, ghemuit pe o stâncă alături de scheletul balenei (un alt simbol pentru Leviathan), ale cărui suspine sunt îngropate de zgomotul valurilor mării.
E un semnal de alarmă în filmul lui Zvyagintsev. Sigur, nu e primul și probabil nici ultimul. Dar merită notat. Dacă oamenii sunt răi prin natura lor, atunci lesne putem gândi că nici sistemele sociale pe care le inventează nu pot conține aura Credinței și Binelui Divin. Suferința pare a fi cea care însoțește libertatea umană. Nu există ieșire din sistem. Fiecare e prizonier în felul său. Așa cum nici pentru Leviathan nu există altă cale atunci când eșuează decât să-și aștepte sfârșitul, gâfâind sub imensitatea propriei sale greutăți devenită imposibil de controlat. Nu-i așa că vă sună cunoscut ? Da, e despre Iov-ul din fiecare în parte și umanitate în întregul său. Poate de aceea s-ar merita să vedeți filmul, indiferent dacă va lua sau nu Oscarul.
Filmul narează povestea lui Kolya - interpretat de Aleksei Serebryakov, un mecanic-auto de ocazie și pescar dintr-un orășel din Nordul Îndepărtat al Rusiei contemporane. Kolya are un fiu aflat la vârsta adolescenței dintr-o căsătorie anterioară și o soție mai tânără pe care o iubește cu mult peste cât ai putea bănui din modul rudimentar în care încearcă să-și comunice sentimentele. Kolya are o casă pe un teren la care jinduiește Vadim (Roman Madyanov), primarul orășelului, pentru afacerile sale. Conflictul e unul banal, aproape dezamăgitor de normal și previzibil. Eroul lui Zvyagintsev (asemeni personajului principal, tatăl din ”Întoarcerea”) nu e un naiv. Însă viața a fost principala sursă de educație, astfel că are un mod aproape primitiv de comunicare cu fiul său. Kolya știe că lupta sa în justiție e una complicată, tocmai de aceea apelează la vechiul său prieten și camarad de arme Dmitri, acesta devenit avocat de succes la Moscova. În același timp însă, eroul principal din Leviathan e lipsit de șiretenie, reacția sa de respingere inițial a ideii ca avocatul său să îl șantajeze pe primar este relevantă: lipsa de onestitate i se pare nedemnă. Prototip al omului mediu, bazându-se aproape exclusiv pe experiența de viață, fără a înțelege știința ”chichițelor juridice” și lipsit de apărare în fața autorității statale care în loc să-l protejeze îl va zdrobi implacabil (la Hobbes, Leviathanul reprezintă personificarea statului, doar că statul care își cere ”ofranda” de libertate din partea cetățeanului ar trebui, cel puțin teoretic să ofere în schimb protecție), Kolya este eroul central al dramei, el și pământul moștenit pe care și-a ridicat casa. În jurul său și în relație cu el se dezvoltă toate celelalte caractere ale filmului lui Zvyagintsev.
Nu are nimic din ”sufletul rusesc” au clamat la unison toți cei care au văzut în drama lui Zvyagintsev o lezare a imaginii Rusiei. E drept, mare parte din panoplia de personaje a filmului (primarul Vadim, reprezentanții justiției, poliției, prietenul lui Kolya - duplicitarul avocat Dmitri), a căror trăsături esențiale se învârt în jurul ideii de corupție și fărădelege, amintesc neîndoielnic de problemele sistemului politic din Rusia. E drept, sufletul rusesc este mereu străbătut de neliniștile întinderilor nesfârșite ale pustei siberiene, este înduioșat de praful roșiatic venit dinspre deșertul mongol. Dar mai înainte de toate, sufletul rusesc e o citadelă a ortodoxismului. Rusia nu uită niciodată să-și clameze moștenirea creștin-ortodoxă și coroana celei de-a Treia Rome. E imposibil să găsești un film rusesc din ultimele două decenii în care Biserica să nu-și fi luat partea sa în plan imagistic și ideologic. Ori tocmai aici am putea spune că Zvyagintsev țintește necruțător, și mai puțin asupra regimului lui Putin. În povestea lui Kolya, Biserica prin preoții săi păcătuiește grav prin ipocrizie și mai grav, prin meschinărie. Duhovnicul primarului Vadim știe despre fărădelegile acestuia, dar atitudinea sa e una fariseică. Cuvântul lui Dumnezeu și-a pierdut menirea spirituală profundă, e un instrument menit să aducă donații financiare.
Evident, regizorul nu-l contrazice doar pe Hobbes, eroului său (în ciuda credinței sale că Divinitatea ar trebui să aducă dreptatea de partea sa) nu i se oferă o recompensă divină precum legendarului Iov. Lupta sa interioară cu germenii necredinței este inutilă. Într-o lume ghidată de lipsa de moralitate (a tuturor, autorități, Biserică, apropiați), de prietenii superficiale bazate pe interes, cărora li se contrapun dragostea oarbă și încrederea nemeritată, rezultatul nu poate fi altul decât un destin tragic. "Dumnezeu (lui Nietzsche) a murit" încă o dată în spatele porților închisorii, demonstrând pentru a nu știu câta oară că transcendentul e neputincios în fața intereselor meschine ale oamenilor. Și Dumnezeul lui Kolya, cel care asemeni lui Iov a pierdut tot, a murit. S-a stins câte un pic, fără ca cineva să observe, și a fost îngropat nemilos de gheara excavatorului ce demolează bucată cu bucată casa lui Kolya (scena este realmente memorabilă, ochiul camerei alunecă peste elementele de mobilier, fotografiile de familie, ghiveciurile cu flori ce sfârșesc înșfăcate de gheara excavatorului, peretele este demolat și ochiul camerei panoramează în fundal întinderea mării, Casa Leviathanului. Însuși Dumnezeul lui Iov a murit, trădat de lideri religioși ipocriți, în timp ce adepții lui Satan, întruchipat simbolic de corupție și dorința de putere, își cântă blasfemic psalmii în Casa Domnului.”Toată puterea vine de la Dumnezeu” spune preotul. Și în minte reverberează cuvintele călugărului interogat de Kolya. Acesta citase din Cartea lui Iov, aparent fără logică, sugerându-i lui Kolya să se gândească dacă există posibilitatea de a prinde un Leviathan (monstru marin) cu un cârlig de pește. La final, constatăm că vorbele călugărului par mai degrabă fie o uluitoare predicție, fie o cruntă ironie. Pe retina spectatorului rămâne impregnată imaginea fiului lui Kolya, ghemuit pe o stâncă alături de scheletul balenei (un alt simbol pentru Leviathan), ale cărui suspine sunt îngropate de zgomotul valurilor mării.
E un semnal de alarmă în filmul lui Zvyagintsev. Sigur, nu e primul și probabil nici ultimul. Dar merită notat. Dacă oamenii sunt răi prin natura lor, atunci lesne putem gândi că nici sistemele sociale pe care le inventează nu pot conține aura Credinței și Binelui Divin. Suferința pare a fi cea care însoțește libertatea umană. Nu există ieșire din sistem. Fiecare e prizonier în felul său. Așa cum nici pentru Leviathan nu există altă cale atunci când eșuează decât să-și aștepte sfârșitul, gâfâind sub imensitatea propriei sale greutăți devenită imposibil de controlat. Nu-i așa că vă sună cunoscut ? Da, e despre Iov-ul din fiecare în parte și umanitate în întregul său. Poate de aceea s-ar merita să vedeți filmul, indiferent dacă va lua sau nu Oscarul.
