Remember: Aleksei Balabanov – Schiță de portret


Aleksei Balabanov Oktyabrinovich s-a născut pe 25 februarie 1959, în Sverdlovsk (acum Yekaterinburg). În 1981 Balabanov devine absolvent al Facultatea de Filologie – Secția Traducere de la Universitatea Maxim Gorky. După terminarea studiilor a servit în Armata Sovietică ca translator. Ulterior efectuării stagiului militar, în perioada 1983-1987 a lucrat ca asistent de regizor la studioul de film Sverdlovsk.



Anul 2013 a însemnat și plecarea dintre noi a unuia dintre cei mai iubiți și populari regizori din Rusia post-sovietică. Mult prea devreme, în urmă cu un an, Aleksei Balabanov a plecat în lumea mai bună după care părea că tânjește în ultimul său film, de unde și opțiunea pentru un remember al activității sale în spațiul cinematografiei ruse.
Date biografice:
 Mai târziu, Balabanov s-a înscris la cursul experimental 'Autor de Cinema' (rusă: Авторское кино) destinat scenariștilor si regizorilor de film, pe care l-a absolvit cu brio în 1990.
 În 1994 Balabanov, împreună cu Serghei Selyanov și Viktor Sergeyev fondează compania de producție CTV, prin intermediul căreia va da contur tuturor proiectelor sale cinematografice.
Aleksei Balabanov a murit pe 18 mai 2013 în urma unui atac de cord, la doar 54 de ani, ”lăsând în urmă o serie de proiecte în lucru, pe soția sa, Nadejda Vasilyeva, designer de costume și colaborator îndelungat al regizorului, precum și pe cei doi fii ai săi.”[1]
Prim-ministrul rus, Dmitri Medvedev, a scris pe pagina sa de Facebook un mesaj de condoleanțe familiei lui Balabanov, menționând că: 'Filmele regizate de Alexey Balabanov sunt un portret colectiv al țării noastre în perioadele cele mai dramatice din istoria sa'. Criticul de cinema rus Olga Sherwood a declarat pentru BBC: 'Un regizor cu adevărat unic a murit. Nu poate fi nici o îndoială despre asta. Au fost doar o mână ca el în lumea cinematografiei '.
Filmografie:
În doar un sfert de secol de activitate, Aleksei Balabanov s-a aflat la pupitrul din spatele camerelor a nu mai puțin de 16 filme. Potrivit jurnaliștilor de la The New York Times: 'La moartea sa, el avea în pregătire un proiect cinematografic ce îl viza pe Stalin, înfățișându-l ca pe un Naș de crimă organizată'.[2]
Ø  Me Too (Я тоже хочу) (2012) – Aleksei Balabanov was awarded the "Best Director" award for this film at the Saint Petersburg International Film Festival
Ø  The Stoker (Кочегар) (2010)
Ø  Morphine (Морфий) (2008)
Ø  Cargo 200 (Груз 200) (2007)
Ø  It Doesn't Hurt Me (Мне не больно) (2006)
Ø  Zhmurki (Жмурки) (2005)
Ø  War (Война) (2002)
Ø  The River (Река) (2002)
Ø  Brother 2 (Брат 2) (2000)
Ø  Of Freaks and Men (Про уродов и людей) (1998)
Ø  Brother (Брат) (1997)
Ø  Pribytiye poyezda (1995) (fragment "Trofim")
Ø  The Castle (Замок) (1994)
Ø  Shchastlivyye dni (Счастливые дни) (1991)
Ø  From the History of Aerostatics in Russia (О воздушном летании в России) (1990)
Ø  Yegor and Nastya (Настя и Егор) (1989)
Balabanov și-a început cariera cinematografică de regizor profesionist (după două încercări mai puțin cunoscute și apreciate de criticii de specialitate) în 1991, cu filmul ”Счастливые дни”, în care este și autorul scenariului. În 1994 aduce pe ecranele din Rusia ecranizarea nuvelei ”Замок /Castelul” a scriitorului Frantz Kafka și debutează ca și producător. Și cu toate că aprecierile criticii de specialitate nu au fost puține, totuși parcă gloria și recunoașterea din partea publicului larg întârzia să apară. Popularitatea avea să vină în 1997, odată cu premiera peliculei Frate[3], ba chiar avea să
depășească cu mult înseși așteptările regizorului, propulsându-l în topul preferințelor publicului din Rusia. Fără a fi un film care să genereze mari întrebări filozofice, ”Frate” compensează prin spiritul de aventură, replici-flash memorabile[4] și soundtrack-ul pe muzica rock a formației Nautilius Pompilius[5]. Avându-l pe Sergey Bodrov Jr. (1971–2002) în rolul personajului principal, Danila Bagrov, filmul lui Balabanov devine în scurt timp ceea ce numim în mod curent ”cult movie”, care va genera la rândul său un masiv fenomen de preluare de idei, atitudini, muzică, stil, modă din partea publicului tânăr. Danila Bagrov, veteran al războiului din Cecenia din anii 90 – un amestec ciudat de sociopat și conștiință morală, liberă de îngrădiri sociale, a devenit eroul-reper al noilor generații de după destrămarea Rusiei sovietice (mișcarea Nashi a făcut din Bagrov un fanion al ideilor sale), dar și al generațiilor de vârstă medie ce aveau vârsta eroului în anii 90. Controversat datorită naționalismului dur promovat de Bagrov, filmul este în esență o frescă realistă a sălbaticilor ani de început ai Rusiei post-sovietice. Popularitatea uriașă al filmului l-a determinat pe regizor să ofere publicului o continuare (Frate 2 – 2000)[6], însă pelicula nu s-a bucurat de același succes de box-office, unii critici de film considerând-o o mare dezamăgire.
Războiul, cu traumele sale inevitabile, mafia și crima organizată ce au găsit în slăbiciunea statului rus de după destrămarea URSS un mediu prielnic de manifestare fără prea mari griji, corupția și birocrația cronică, toate acestea sunt teme pe care Balabanov le expune consecvent, un realism crud compensat însă în multe scene de umor și jocuri de limbaj.
Un alt film care a stârnit reacții de masă a fost ”Cargo 200”, a cărui premieră a avut loc în 2007. Titlul fimului a fost inspirat din codul Armatei Sovietice și reprezintă sintagma ce desemna transportul cadavrelor soldaților sovietici uciși în războiul din Afghanistan[7]. Acțiunea filmului se desfășoară la sfârșitul anului 1984, în timpul invaziei ruse în Afghanistan, și prezintă un peisaj politic și moral înecat în corupție și vodcă de contrabandă. Scena finală, de o cruzime grotescă ne-o prezintă pe eroina principală, nudă și încătușată de un pat, înconjurat de trei cadavre, dintre care unul fiind al logodnicului ei. O mostră caricaturală de dezumanizare care dacă nu îngrozește, cu siguranță necesită reevaluarea unei societăți la nivel individual și de sistem. 'Cargo 200' este un comentariu cu privire la decăderea socială și corupția politicului care a prefațat căderea Uniunii Sovietice. 'Balabanov este prin natura sa un artist cu un spirit conservator radical, dispus să riște extremul dacă asta îl ajută la construcția imagistică a ideii, o combinație contradictorie, dar extrem de productivă' menționează criticul rus de film Andrei Plakhov. 'Aceasta ne obligă să-l comparăm cu Dostoievski sau John Ford, deoarece pentru Balabanov ceea ce este important nu este universul social de discurs, ci în speță cel moral', mai spune Plakhov.
Aleksei Balabanov a câștigat aprecierea criticilor prin abilitatea de a jongla cu mesajul creațiilor sale și aprecierea publicului larg prin filmele sale de actiune dure, despre mafia rusă și eroi justițiari. De ce bandiți și justițiari ? 'Oamenii au privit întotdeauna cu plăcere și vor urmări mereu
filme despre bandiți, și despre înfruntarea dintre bine și rău' – spunea Balabanov într-unul din interviurile sale. 'Când faci un film nu analizezi dacă va fi popular - nepopular ... și nu decizi în mod deliberat, se întâmplă să fii sau nu pe gustul publicului' explica Balabanov în 2012 cu puțin timp înainte de premiera unui nou (non-bandit) film: ”Și eu vreau” (Я тоже хочу). Un film ciudat, primit cu destulă reticență la Festivalul de la Veneția din același an, o combinație surprinzătoare de analiză filozofică empirică a conceptului fericirii, legendă și elemente mistice, în care (ca o tristă premoniție în scena finală un regizor moare între ruinele clopotniței) pentru mai multă veridicitate și realism al poveștii regizorul a mizat pe o distribuție de actori amatori. Finalul în sine e unul deschis interpretărilor, regizorul ferindu-se să dea verdicte morale (așa cum ne obișnuise anterior). Rămâne la latitudinea fiecărui privitor să decidă care este cheia spirituală ce deschide calea spre planul fericirii divine.
Concluzie
Filmele lui Aleksei Balabanov au contribuit la conturarea portretului societății ruse ante și post-sovietice, cu bune și rele, cu exponenți iconici ai diverselor pături sociale. Nu s-a sfiit să-și exprime opiniile prin intermediul personajele creionate în propriile scenarii. A câștigat premii în Rusia și fidelitatea unui număr mare de privitori. Nedrept de rar, filmele sale au fost prezentate și în străinătate, la festivaluri de film. Și cu toate că acasă, în Rusia, filmele sale au creat o cultură aparte, el nu a devenit un nume de rezonanță în plan internațional (cel mai probabil și datorită faptului că filmele rusești - ca de altfel toate filmele non-english - pătrund mai greu în arena internațională), marile case de distribuție a filmelor abia acum par să-l descopere pe cel care, potrivit criticului de film Mihail Trofimenkov, a fost 'cel mai bun regizor de film rusesc din ultimele două decenii'. Un pic exagerat am zice, mai ales că în domeniul cinematografiei Rusia are mereu câteva nume de top ce își dispută întâietatea (cum se întâmplă în prezent, de exemplu, competiția între Pavel Lunghin, Fedor Bondarciuk Jr. și Nikita Mihalkov). Oricum, prin întreaga sa creație, regizorul, scenaristul și producătorul Aleksei Balabanov a pus în discuție idei importante și de impact puternic asupra privitorului – fie doar și la nivelul superficial al conștiinței – și a arătat ca el avea o anumită viziune a lumii și locul omului în ea, și a folosit scaunul regizoral pentru a exprima aceste perspective într-un mod care este accesibil și original, ceea ce îi conferă șansa intrării în patrimoniu cinematografiei ruse.
Top 50 filme cinema Rusia
Solaris – 1972 (regia Andrei Tarkovsky)
Crucisatorul Potemkin – 1925 (regia Sergei Eisenstein)
Calauza – 1979 (Stalker, regia Andrei Tarkovsky)
Un magnat al timpurilor noi – 2002 (Oligarh – regia Pavel Lungin)
Andrei Rublev – 1971 (regia Andrei Tarkovsky)
Hamlet – 1964 (regia Grigori Kozintsev)
Intoarcerea – 2004 (Vozvrashcheniye, regia Andrei Zvyagintsev)
Barbierul din Siberia – 1998 (regia Nikita Mihalkov)
Taxi Blues – 1990 (regia Pavel Lungin)
Nunta – 2000 (Svadba, regia Pavel Lungin)
Korol Lir (regia Grigori Kozintsev)
White Sun of the Desert – 1970 (Beloe solntse pustyni, regia Vladimir Motyl)
Ivan Teribilul – regia Sergei Eisenstein
Arca ruseasca – 2002 (regia Aleksandr Sokurov)
Balada unui soldat – 1959 (regia Grigori Chukhrai)
Beregis avtomobilya – 1966 (regia Eldar Ryazanov)
Ochi negri – 1987 (regia Nikita Mikhalkov)
Rapire in stil caucazian – 1966 (regia Leonid Gaiday)
Seventeen Moments of Spring – 1973 (regia Tatyana Lioznova)
Nebuloasa Andromeda – 1967 (regia Yevgeni Sherstobitov)
Sibiriada – 1979 (regia Andrei Konchalovsky)
Prisoner of the Mountains – 1996 (regia Sergei Bodrov)
Alexandr Nevsky – 1938 (regia Sergei Eisenstein)
Luna Park – 1992 (regia Pavel Lungin)
Moscova nu crede in lacrimi – 1979 (Moscow Does Not Believe in Tears, regia Vladimir Menshov)
Quiet Flows the Don – 1958 (regia Sergei Gerasimov)



[4] Так в чем сила, брат?, сила в деньгах ?, Gromov, money, ДАВАЙ !sunt replici memorabile ce au intrat în argoul tinerilor din Rusia după difuzarea filmului; mai mult, chiar cunoscutul oligarh Mikhail Prohorov a apelat la zestrea emotională generată de film și a folosit sintagma ” в чем сила ? сила в правде” pentru a face campanie partidului Pravoe Dela care îi susținea candidatura la președinție.

[5] http://www.youtube.com/watch?v=E6MksZvcB9A – Good bye, America !, soundtrack generic final film Brat