Născut pe 7
septembrie 1870, la Narovcat, în regiunea Penza (la peste 600 de km de Moscova)
, Aleksandr Kuprin a fost un pilot, explorator și aventurier rus, și în același
timp un apreciat scriitor ale cărui romane cel mai bine cunoscute sunt Moloh
(1896), Olesia (1898), Duelul (1905), Tânărul căpitan Rîbnikov
(1906), Smarald (1907), și Brățara cu granate (1911). A murit în
1938 (la un an după revenirea în Rusia
din Franța), la 68 de ani și a fost înmormântat la Leningrad.
În scrierile sale, atmosfera e
uneori luminoasă, alteori sumbră, la fel ca viața și personajele zugrăvite cu
realism, mereu însă animate de o pasiune lăuntrică și de un filon autentic de
romantism. Vladimir Nabokov l-a numit pe
Kuprin Rudyard Kipling al
Rusiei pentru poveștile lui despre căutătorii patetici de
aventură, iar Lev Tolstoi l-a
proclamat drept un adevărat succesor al lui Cehov.[1]
***
Aleksandr Ivanovich Kuprin s-a născut
în familia unui funcționar mărunt și tatăl său a murit când el avea doar
doi ani, ceea ce a forțat-o pe mama sa să se mute la Moscova pentru a reuși să
le ofere o șansă de viitor copiilor săi. La vârsta de șapte ani Kuprin a fost încredințat
Institutului Razumovsky, unde s-a pregătit pentru a începe apoi, în 1880, educația
în cadrul școlii militare, care se va transforma în curând în Corpul de Cadeți.
Timpul petrecut aici și-a lăsat o puternică amprentă asupra tânărului Kuprin și
a constituit o sursă de inspirație pentru o serie din scrierile sale (Cadeții –
1900, În cazarmă – 1903, Duelul – 1905). Viața lui timpurie a fost atât de
tristă încât mai târziu el însuși va spune despre asta: 'Nu am avut copilărie',
iar acest sentiment trist va ieși la iveală mai târziu, în scrierile sale de
multe ori (Река жизни/Râul Vieții, 1906)[2].
În timpul experienței în cadrul Corpului
de cadeți din Moscova (1880 - 1888) Kuprin recunoștea deja interesul său pentru
literatură mai degrabă decât pentru orele de instrucție; în 1883 a început să scrie
poezii și s-a încumetat să-și încerce forțele în traducerea unor autori
străini: printre favoriții săi s-au aflat scriitorul britanic R. Kipling, dar
mai ales scriitorul francez Guy de Maupassant, de la care, alături de afinitatea
recunoscută pentru Cehov, a învățat cum să construiască discursiv o poveste
scurtă. Debutează cu prima povestire în 1889, în timp ce urma cursurile
Academiei Militare. Personalitate complexă, el a încercat însă de-a lungul
vieții mai multe meserii, lucrând ca ofițer, actor de circ, cântăreț de strană,
doctor, vânător, pescar și multe altele.
Primele nuvele, dintre care unele despre cai și alte animale,
clocotesc de dragostea de viața în toate formele ei de manifestare. Povestea de
spionaj Tânărul căpitan Rîbnikov (1906) a fost considerată punctul
culminant al artei sale, totuși romanul Duelul s-a bucurat de mai multă popularitate în rândul cititorilor
din Rusia și din afara ei. După aceea, el s-a arătat din ce
în ce mai puțin interesat de literatură, petrecându-și timpul în cârciumi și
bordeluri. Romanul despre viața prostituatelor, Яма (Groapa) (1915), a
fost criticată pentru naturalismul ei excesiv.[3]
Perioada de efervescență creatoare
în opera literară a lui Aleksandr Kuprin a fost strâns asociată cu activitățile
'znanevțev', scriitorii realiștii,
uniți în jurul personalității remarcabile a lui Maxim Gorki, și a revistei
fondate de acesta 'Знание' /Cunoașterea. Dar, în ciuda relațiile foarte strânse
de prietenie între cele două scriitori și al convergenței de gândire, de fapt, Kuprin crede în
literatura pură, și nu o vede ca pe un mijloc de a-și promova ideile politice
și sociale; el a preferat înainte de toate să fie un observator atent al realității
și apoi uzând de experiența comunității și experiența personală, să o transpună
în paginile operei sale literare. Sensibil și tributar originii sale umile,
Kuprin s-a axat pe 'omul de mijloc', exponent individual al unei tipologii ce
poate fi extinsă. Eroii săi sunt profund ancorați în viața de zi cu zi: cu
viciile și slăbiciunile lor, visele si sentimentele, prima dragoste, dilemele lor
existențiale și speranța veșnică că pentru fiecare există dreptul la un viitor mai
bun.
Exilul parizian –
libertate și singurătate
Uraganul războiului civil îl va scoate brutal pe scriitorul
Aleksandr Kuprin din zona sa de confort și condițiilor obișnuite de viață, îl va rupe de iubita lui Maica
Rusia și îl va arunca în strălucitul,
perfectul, neîngrăditul dar infinit
străinul, indiferentul și rece Paris.
La fel ca mulți alți scriitori ruși ai vremii, care nu au vrut să adere la
ideologia revoluționară, și Kuprin ajunge să emigreze în Franța, unde a trăit din
1921 până în 1937, în timp ce în țara natală a fost acuzat de atitudini anti-sociale
și reacționare, de orbire și lipsă de patriotism, și a fost înscris pe Narkomat
(lista dușmanilor țării întocmită de Comisariatul Poporului). S-a reîntors totuși în țară, la Moscova, pe 31 mai 1937. Repatrierea
i-a asigurat editarea romanelor și nuvelelor sale în Uniunea Sovietică. Desigur,
revenirea sa a fost percepută de autorități ca o capitulare, aspect ce reiese
și din atitudinea abordată de critica literară sovietică la întoarcerea sa în
patrie. Astfel că, din păcate, doar un an înainte de moartea sa, asistăm la o
re-lectură și re-evaluare a scriitorului Kuprin ce devine în viziunea
criticilor săi un anti-burghez hotărît. Va trebui ca opera sa să aștepte până
când cel puțin prin anii șaptezeci pentru a se bucura de o apreciere reală privind
semnificația și valoarea artistică. Reașezarea lucrărilor sale pe locul ce îl
merită în istoria literaturii ruse a avut loc în principal ca urmare a
activității desfășurate de către critici precum Mihailov, Struve, Pitlyar,
Krutikova și Dynnik, care au adus la lumină aspecte foarte importante - dar până atunci complet ignorate - ale artei kupriniene.
Cu toate acestea, chiar și relativ aproape de momentul
în care atitudinea față de creatia
sa avea să se schimbe masiv, opera lui Kuprin a
avut parte de o uriașă desconsiderare și
chiar critici profund neprietenoase.
În condițiile în care în străinătate
Kuprin a fost văzut întotdeauna ca un scriitor rus
cu o profundă și impresionantă
putere artistică, critica propagandei de partid din Uniunea Sovietică îl eticheta ca scriitor "inconsonant
cu prezentul", considerat astfel din cauza "instabilității ideologice și lipsei de adecvare
la realitățile de gândire istorico-politice ale
vremii".
În timpul șederii sale în Franța, Kuprin a
declarat că pentru el Parisul a însemnat ”libertate și singurătate”. Dar chiar și acum, când Kuprin este pe
deplin reabilitat și lucrările sale au fost editate în sute și mii de
exemplare, încă mai apar elemente noi privind munca și viața sa în exil -
cititorul rus încă îl descoperă pe Kuprin în toate elementele sale creatoare și
biografice. Și chiar dacă Kuprin acum foarte popular, aceasta este în mare
măsură un rezultat direct al presiunii uriașe la care a fost supusă cultura
rusă după destrămarea URSS în încercarea de a recupera literatura emigrației și
de a se împăca cu trecutul său totalitar. Iar în acest context,
dincolo de toate concluziile criticii
oficiale, ”recuperarea creației lui Kuprin,
care și-a început cariera literară în
secolul trecut, devine un demers vital
și onorant pentru nepoții și strănepoții săi".[4] În plus, nu poate fi omisă nici componenta financiară, prin
urmare, este de înțeles ardoarea cu care editorii sunt interesați să scoată
rapid la vânzare un scriitor popular, indiferent de mărimea
tirajului. Nu e de mirare această popularitate a
lui Kuprin de vreme ce același Chukovsky
subliniază că "în aceste cărți atemporale mulți cititori par
să-și regăsească propriile experiențe de viață, gânduri
și sentimente." Probabil
acest amestec de spirit liber de orice ideologie
"hard" și o strălucitoare artă a sondării sufletului uman sunt capabile să
impresioneze gusturile cititorului
modern, în special al celui din spațiul fostei URSS.
În primii ani de emigrare, Kuprin, după cum el
însuși subliniază, în una din scrisorile sale ”s-a simțit amețit și literalmente turtit spiritual la pământ”. Multe
scrisori din această perioadă
(1920-1926) sunt pline de gânduri triste cu privire la relativitatea sorții, ”nesiguranța și ambiguitatea vieții în exil, durerea de fiecare zi, omniprezența certurilor, micimea vulgară”, și cel mai important plictiseala și prostia. Cu toate acestea, criticii sunt de părere că laitmotivul general al scrisorilor din această perioadă, nu este în acest sens. Totuși cel mai clar sintetizat este, probabil, următorul gând : "Adevărul este că să mori acolo (n.a. în lagăr) nu este mai dulce și mai ușor". Aceasta era, în februarie 1924, starea de spirit a lui Kuprin formulată într-o scrisoare către prima sa sotie - Iordania Kuprina.
(1920-1926) sunt pline de gânduri triste cu privire la relativitatea sorții, ”nesiguranța și ambiguitatea vieții în exil, durerea de fiecare zi, omniprezența certurilor, micimea vulgară”, și cel mai important plictiseala și prostia. Cu toate acestea, criticii sunt de părere că laitmotivul general al scrisorilor din această perioadă, nu este în acest sens. Totuși cel mai clar sintetizat este, probabil, următorul gând : "Adevărul este că să mori acolo (n.a. în lagăr) nu este mai dulce și mai ușor". Aceasta era, în februarie 1924, starea de spirit a lui Kuprin formulată într-o scrisoare către prima sa sotie - Iordania Kuprina.
Trebuie remarcat faptul că, după întoarcerea lui
Alexei Tolstoi în Uniunea Sovietică în 1922, acesta a încercat să convingă să
se întoarcă și alți eminenți reprezentanți ai intelighenției aflate în exil. A
doua discuție majoră în discursul scrisorilor lui Kuprin analizează, de fapt, cum
s-ar un astfel de demers în Uniunea Sovietică, dacă ar da curs apelului de a reveni.
În acei ani Kuprin știa că, deși era așteptat în țara sa natală, i-ar fi fost
incredibil de dificil și greu, și încă nu lua în calcul că va reveni acasă,
deși exilul nu însemnase pentru el o ieșire din cercul său de suferință,
amărăciune și frustrare. Nu e de mirare că în același an, 1924 , emigrantul
Kuprin nu ezita să declare cu sinceritate: "A alege să merg ca Tolstoi
pentru a obține "krestichki i
mestichki" - este o rușine!”, și a adăugat, parcă premonitoriu: ”Doar
dacă aș ști că sunt pe moarte, și cu siguranță voi muri, atunci m-aș duce acasă,
să-mi sfârșesc zilele în țara mea natală".[5]
Pentru Kuprin a fost apoi destul de clar că, chiar și în condițiile cele mai
favorabile pentru el în țara sa natală, el se va simți și mai singur, nedorit
și fără adăpost decât în exilul francez. Această concluzie apare de mai multe
ori în scrisorile lui Kuprin, în special în cea mai completă colecție a lor,
care a apărut în 1969, în cartea 'A.
Kuprin – File de corespondență', editat de F. Kuleshov, ceea ce ne
îndreptățește să credem că pe lângă tristețea exilului, Kuprin a fost mereu bântuit
de un anume zbucium existențial specific marilor creatori.
Duelul
(roman publicat în 1905)
Povestea de geneza
romanului Duelul/ Poedinok al lui AIeksandr
Kuprin nu este
încă nici acum complet
elucidată, clară și simplă, în ciuda multitudinii de
lucrări și mărturii care există despre perioada respectivă din viața scriitorului.
Analizând toate aceste
date, este posibil să conturăm o imagine a succesiunii unui
număr destul de semnificativ de evenimente, idei și
eforturi care au condus scriitorul la conceperea și, în cele din urmă, în
1905, la publicarea uneia dintre capodoperele sale. Știm însă că
doar scrierea la prima mână i-a ocupat lui Kuprin mai mult de un deceniu și a
fost un proces destul de laborios.
Realist prin metodă și romantic în inimă[6],
Kuprin le reunește pe ambele cu măiestrie în cadrul romanului Duelul. Astfel,
în primul capitol sunt clarificate, în primul rând, detaliile de spațiu și timp
– un spațiu închis, greu permisiv la influențe externe deci implicit la
schimbare, cu conotații puternic autobiografice, care presupune, în plus, și funcția
de prolog al dramei ce urmează. În plus față de primul capitol, următoarele
patru capitole îndeplinesc sarcina de a
introduce elementele de bază: în primul rând, fondul militar care a stabilit
totul, dar și personajele principale (Romașov, Alexandra), și, mai presus de
toate, mai multe linii tematice pe care autorul le va dezvolta în cursul
romanului. Ulterior, în capitolul al șaselea, autorul continuă cu aprofundarea
temelor prezentate în prima parte a romanului, prin succesiunea de evenimente
și o perspectivă psihologică a protagonistului. Scene cu valoare de repere ne
sunt zugrăvite în scena dansului, cea de la picnic, evenimentele de la parada
și, desigur, duelul final, în care asistăm la marginalizarea progresivă a
protagonistului în societate, ceea ce va duce inexorabil la moarte (spirituală,
ce o precede pe cea fizică).
Aprecierile critice cu privire la tipul de roman
căreia îi aparține romanul Duelul, susțin că fără îndoială, acesta are toate
caracteristicile romanului realist din Rusia de la începutul secolului al
XX-lea. De asemenea, în Duelul,
deși atenția autorului este axată prioritar pe chinul psihologic al
protagonistului, Kuprin translează
problematica iubirii și a speranței, împlinirii prin
iubire de la aspectul individual la cel colectiv, al umanității,
care eliberată din chingile moralei ipocrite fie și pentru o
zi, ar putea avea un viitor frumos în
față.
Intensificarea momentelor lirice în detrimentul intrigii
este, de asemenea, în proza lui
Kuprin, un efect
frecvent de derapaj de la sfera de acțiune, în cadrul descrierii de
peisaj și, mai presus de toate, a
stării de spirit și a reacțiilor personajelor.
Astfel, "în acest sens, al pasajelor de accentuare
a momentului liric - în detrimentul subiectului
epic - narativ,
putem enumera Duelul, dar, de
asemenea, mai multe dintre operele literare kupriniene din primii ani ai secolului al XX-lea, în marea
tradiție a Bildungsroman-ului,
în care introspecția
profundă a caracterului personajului
principal devine esențială și în detrimentul acțiunii narative propriu-zise.
Intitulând romanul său Duelul/Poedinok, Kuprin în
primul rând se aliniază unei îndelungi tradiții literare ruse, în care
subiectul – grație popularității sale – a fost abordat de nume importante ale
literaturii ruse (Pușkin a scris despre dueluri, Lermontov , Turgheniev , Cehov
și mulți alții). În al doilea rând, prin
titlu cititorul este avertizat într-un fel de drama gândită de autor, se
anticipează prezența unui conflict în cadrul romanului. Chiar mai mult de atât,
în acest caz, prin extrapolare avem o întreaga istorie a regimentului în cauză
, care în esența sa este o miniatură a armatei ruse, unde - în general –
regăsim "o succesiune de mici" dueluri "între soldați și ofițeri",
care implică un conflict social mai larg, cu implicații deloc de neglijat. Unii
critici, pe bună dreptate, au zărit în romanul ”Duelul” nu atât criticile amare
privind realitatea vieții în armata rusă, ci mai degrabă modul în care aceasta
se constituie într-o autocrație în sine. Problemele grave din rândurile
armatei, semnalate de către scriitor, au fost un simptom a unei boli incurabile,
care a afectat întreaga Rusiei, iar dincolo de valoarea sa literară de
netăgăduit, ”Duelul” a atras din nou atenția asupra problemelor grave cu impact
critic ridicat asupra situației politice și sociale din Rusia începutului de
secol XX.
Concluzii
Potrivit datelor statistice colectate și publicate
pe 01 octombrie 1954 de către criticul P. N. Berkov la Institutul Vsesoyuznaia
Knijnaia Palata, director de cercetare privind indicele de popularitate al
fiecărui scriitor în rândul cititorilor sovietici, lucrările de Aleksandr
Ivanovich Kuprin au fost tipărite în perioada sovietică de 175 de ori în 23 de
limbi diferite, pentru un total de 7,764,000 de exemplare. În conformitate cu
studiile celei mai mari biblioteci din Rusia, Kuprin a fost unul dintre cei mai
citiți scriitori din țară în perioada pre-revoluționară.[7]
Legătura cu tradiția realist a secolului al XIX-lea a fost întotdeauna foarte
puternică la Kuprin, mai ales în primii ani ai carierei sale literare, în care
scriitorul era încă în căutarea propriei sale individualități artistice. Kuprin
a pornit pe calea lui creatoare în urma marelui Lev Tolstoi, pe care de multe
ori l-a lăudat pentru capacitatea de a 'scrie adevărul' și de la care a învățat
tehnica de descriere și introspecție psihologică, care va avea o asemenea
importanță majoră în producția sa literară.
În plus, Kuprin a fost, de asemenea, în felul său, un inovator al efectelor
impresioniste conținute deja în arta literară a lui Cehov; metoda sa de
descriere a realității a fost diferită de cea a predecesorilor săi, iar acest
lucru este evident mai ales în descrierile sale extinse, atât ale caracterelor
umane cât și ale peisajelor din natură. Printre scriitorii din primii ani ai
secolului al XX-lea Kuprin a fost, fără îndoială, unul dintre cele mai originali
și mai versatili; el nu s-a mulțumit (asemeni altor confrați) să descrie pur și
simplu un anumit aspect al realității, ci a încercat să analizeze multiplele
fațete ale vieții umane din toate punctele de vedere și în toate manifestările
sale, nu numai în exterior, dar și în profunzime, din punct de vedere psihologic.
Cu toate acestea, așa cum am spus deja, metoda sa de investigație psihologică a
fost, de asemenea, diferită de cea al romanului realist clasic, Kuprin făcând uz
de metode inovatoare, cum ar fi stilul impresionist, prin analogie cu noile
tendințe artistice și musicaluri ale vremii sale.
În concluzie, toate aspectele enumerate
mai sus ne ajută să înțelegem că A. I. Kuprin a fost unul dintre scriitorii
care au reflectat cu măiestrie și acuratețe starea de spirit și tendințele
culturale din anii neliniștiți dintre ultimul deceniu al secolului al XIX-lea
și revoluțiile din 1917, și mai presus de toate, el a fost în stare să facă
acest lucru cu o mare spontaneitate, fără exagerări și un pesimism complet
decadent, și fără a se ralia moralismului excesiv a altor scriitori din
generația sa.
[4] Корней Чуковский.
Куприн. — Вступительная
статья к «Собранию сочинений А. И.
Куприна», в девяти томах. T. I,
Москва, изд-во «Правда», 1946, стр.
35.
[5] «А.
И. Куприн о
литературе». Под редакцией
Ф. Кулешова, Минск, 1969,
стр. 247.
[6] “A realist in
literature, he was a romantic at heart.”(Struve G., Aleksander Ivanovich Kuprin
(1870-1938) in Obituary, fasc 17 (1938-’39), “Slavonic and East European
Review”, pp. 689-690)
