Exit-Poll CCSB:
PSD – PC 36 %
PD – L 30,9 %
PNL 20,2 %
UDMR 7,3 %
După o campanie haotică, lipsită uneori de un minim bun simţ (care a reuşit cu brio performanţa de a demobiliza şi mai mult electoratul şi de a ridica la un nivel de top lehamitea românilor faţă de clasa politică în întregul ei), şi cu un mix de candidaţi cu iz de bazar, semn că alegerile parlamentare au prins partidele nepregătite pentru noul standard impus de uninominal, iată că trecu şi ziua datului cu ştampila. După acest haloimis de campanie pe care m-am ferit cu insistenţă să o comentez pentru a nu insulta (iertată-mi fie lipsa de modestie) bruma de inteligenţă cu care m-au dăruit părinţii mei, rezultatul alegerilor (cu o participare la vot sub 50% - mai exact puţin peste 40 %) a arătat clar că românii nu mai cred în promisa reformare a clasei politice.
Semn că România e departe de a avea o clasă politică matură şi responsabilă, a fost şi atitudinea principallilor lideri ai partidelor după aflarea exit – poll-urilor, o atitudine de victorie (mai exact, de pierdere prost fardată, de învinşi cu tupeul de a explica cum că de fapt sunt câştigători).
Dacă a fost ceva de câştigat colateral, cu siguranţă aceasta este nereuşita preşedintelui Băsescu de a impune PD-L în preferinţele alegătorilor şi de a guverna România prin intermediul unui partid prezidenţial - după un model binecunoscut şi implementat în unele ţări post-sovietice. Partid care ar fi trebuit să-i netezească drumul spre al doilea mandat la alegerile prezidenţiale de anul viitor; posibilitatea ca Traian Băsescu să înregistreze un eşec răsunător în cursa prezidenţială este din ce în ce mai previzibil, după cum arată actuala configuraţie a scenei politice româneşti. În prezent, preşedintele Băsescu are de făcut o alegere: fie ignoră votul popular şi îşi duce partidul la guvernare (într-o alianţă cu PNL şi, posibil, UDMR), mutare care va mulţumi cercul de interese afiliat PD-L, dar îi va aduce şi mai multă antipatie din partea electoratului; fie acceptă un guvern PSD pe care să-l atace constant (la fel cum a procedat cu guvernul PNL), mai ales în condiţiile unei crize economice din ce în ce mai acute, în speranţa că va reuşi să recupereze din popularitatea pierdută.
Cert este că electoratul român şi-a însuşit doar prima parte a sloganului electoral : „Ei cu ei, noi cu voi”. Românii au înţeles că lupta în aceste alegeri era a politicienilor, ei cu ei şi între ei, şi că aceasta nu avea nici o legătură, dincolo de promisiunile populiste, cu problemele reale ale României. Iar vârsta de majorat a democraţiei din România, clamată (inexact - sau după modelul altor comunităţi) de preşedintele Băsescu, nu poate fi transferată şi clasei politice.
PSD – PC 36 %
PD – L 30,9 %
PNL 20,2 %
UDMR 7,3 %
După o campanie haotică, lipsită uneori de un minim bun simţ (care a reuşit cu brio performanţa de a demobiliza şi mai mult electoratul şi de a ridica la un nivel de top lehamitea românilor faţă de clasa politică în întregul ei), şi cu un mix de candidaţi cu iz de bazar, semn că alegerile parlamentare au prins partidele nepregătite pentru noul standard impus de uninominal, iată că trecu şi ziua datului cu ştampila. După acest haloimis de campanie pe care m-am ferit cu insistenţă să o comentez pentru a nu insulta (iertată-mi fie lipsa de modestie) bruma de inteligenţă cu care m-au dăruit părinţii mei, rezultatul alegerilor (cu o participare la vot sub 50% - mai exact puţin peste 40 %) a arătat clar că românii nu mai cred în promisa reformare a clasei politice.
Semn că România e departe de a avea o clasă politică matură şi responsabilă, a fost şi atitudinea principallilor lideri ai partidelor după aflarea exit – poll-urilor, o atitudine de victorie (mai exact, de pierdere prost fardată, de învinşi cu tupeul de a explica cum că de fapt sunt câştigători).
Dacă a fost ceva de câştigat colateral, cu siguranţă aceasta este nereuşita preşedintelui Băsescu de a impune PD-L în preferinţele alegătorilor şi de a guverna România prin intermediul unui partid prezidenţial - după un model binecunoscut şi implementat în unele ţări post-sovietice. Partid care ar fi trebuit să-i netezească drumul spre al doilea mandat la alegerile prezidenţiale de anul viitor; posibilitatea ca Traian Băsescu să înregistreze un eşec răsunător în cursa prezidenţială este din ce în ce mai previzibil, după cum arată actuala configuraţie a scenei politice româneşti. În prezent, preşedintele Băsescu are de făcut o alegere: fie ignoră votul popular şi îşi duce partidul la guvernare (într-o alianţă cu PNL şi, posibil, UDMR), mutare care va mulţumi cercul de interese afiliat PD-L, dar îi va aduce şi mai multă antipatie din partea electoratului; fie acceptă un guvern PSD pe care să-l atace constant (la fel cum a procedat cu guvernul PNL), mai ales în condiţiile unei crize economice din ce în ce mai acute, în speranţa că va reuşi să recupereze din popularitatea pierdută.
Cert este că electoratul român şi-a însuşit doar prima parte a sloganului electoral : „Ei cu ei, noi cu voi”. Românii au înţeles că lupta în aceste alegeri era a politicienilor, ei cu ei şi între ei, şi că aceasta nu avea nici o legătură, dincolo de promisiunile populiste, cu problemele reale ale României. Iar vârsta de majorat a democraţiei din România, clamată (inexact - sau după modelul altor comunităţi) de preşedintele Băsescu, nu poate fi transferată şi clasei politice.
P.S. Vadim contestă rezultatul sondajelor (inutil, cred). Personal, aş remarca faptul că preşedintele Băsescu va trebui să aibă mare grijă cum îşi va construi pe viitor speech-urile. Şi atacurile. Ieşirea lui Vadim de pe scena politică e un semn că electoratul nu mai înghite nici discursurile agresiv - naţionaliste. Şi nici atacarea fără logică a adversarilor politici.
