Nu mă voi referi la cele două discursuri ale preşedintelui Bush din ultimele 24 de ore. Nu contează şi, oricum, impresia a fost deplorabilă. Nu mă voi referi nici la faptul că guvernul american (plus ceva ajutor britanic) a decis să devină “mama răniţilor”, pentru a salva lumea de la un colaps financiar. Nici la euforia de pe pieţele de capital (care va dispare la fel de brusc când vor apărea şi efectele secundare, deocamdată privite cu detaşare pentru că nu vor fi ...mâine). Boală lungă, moarte sigură ! Cam asta spun angajaţii de la AIG ...dar nu prea se găseşte nimeni să-i audă.
Cert este că sistemul capitalist ar putea intra cu succes în topul celor mai scumpe înmormântări din lume. Sute de miliarde de dolari s-au investit pentru resuscitarea unui pacient aflat în moarte clinică datorită unor doctori mult prea “creativi”.
Oricum, se vorbeşte mult de la Washington la Moscova şi retur despre recâştigarea încrederii investitorilor. Nu vă recomand să-i întrebaţi pe cei care vă ţin discursuri frumoase cum se defineşte conceptul de încredere în paradigma economiei de piaţă. N-are rost să le stricaţi elanul oratoric.
Odată cu elanul acesta oratoric, iată, am ajuns şi la topic-ul de astăzi. Ieri, îmi pregăteam întrebările pentru un viitor interviu cu unul din cei mai acerbi critici ai administraţiei Bush. Tocmai ajunsesem la o întrebare care viza cât de pregătită e America pentru un transfer de autoritate mondială, când pe SideBar au intrat noile ştiri de pe CNN. Printre ele şi un răspuns, chiar dacă implicit, la întrebarea mea. Sunt curioasă ce va spune interlocutorul meu. Din punctul meu de vedere, răspunsul e NU. America nu e pregătită şi nici dispusă să împartă puterea cu alţii (n-a fost pregătită nici când s-a trezit brusc lider mondial şi a fost un manager execrabil). Altfel, nu-mi explic elanul oratoric al Condoleezzei Rice care dincolo de agresivitatea la adresa Rusiei, vrea un discurs comun cu Europa (evident, tot împotriva Rusiei). Ce-i drept, recunosc, un astfel de discurs o fi bun pentru yankeul de rând din buzunarul căruia vin cele 612 miliarde de dolari pentru apărare şi securitate (dacă n-ai duşmani de care să-l aperi, sunt buni şi unii inventaţi). Dar mă gândesc că după tonalitatea discursului, va fi deranj mare prin unele cancelarii europene.
Însă nu retorica agresivă a doamnei Rice m-a surprins, chiar dacă nu mi se pare ok. Surpriza a venit...de la Moscova. Oricâte lucruri aş avea de reproşat tandemului Medvedev – Putin, recunosc că prestaţia din aceste două zile a fost una de excelenţă. Un discurs pe cât de ferm, pe atât de calm. Şi un ton care cu siguranţă va plăcea mai mult decât aroganţa de şef a doamnei Rice.
Nu ştiu cât vor fi europenii de convinşi că Rusia e pregătită pentru partea sa de autoritate (cred că nu e, dar e un semn că poate fi un partener de dialog valabil). Nu ştiu cât de repede va înţelege Europa apelul preşedintelui Medvedev. Dar am certa senzaţie că atitudinea arogantă din discursul doamnei Rice va motiva Europa în a găsi exact ceea ce americanii îşi doreau cel mai puţin: unitatea de discurs şi faptă în promovarea propriilor interese, fie ele economice sau de securitate. Indiferent că se adresează Rusiei, Chinei sau chiar ...Americii.