Kosovo – mărul discordiei UE – NATO – Rusia

"Democraţie înseamnă doi lupi şi un miel
care votează meniul pe care îl vor servi”
Benjamin Franklin



“Balcanii în pragul unui nou război”, “Spiritele se încing din nou în Kosovo”, “Rusia atenţionează UE asupra precedentului Kosovo” – sunt doar câteva titluri apărute în decursul ultimelor luni în mass-media europeană. Discursurile actorilor politici şi sociali implicaţi au cunoscut recent un reviriment important, semn că interesele, pasiunile, opiniile şi soluţiile avansate sunt departe de a-şi fi găsit un numitor comun. Iar în timp ce rândurile de faţă se aşează în pagină, televiziunile de ştiri transmit că Rusia a cerut reunirea de urgenţă a Consiliului de Securitate în problema Kosovo. De ce Kosovo, când statisticile arată că în prezent la nivel mondial sunt aproape 20 de focare de conflict interetnic ? Pentru că reuneşte toţii factorii beligeni, de la intoleranţă religioasă şi etnică la profunde contradicţii identitare, astfel că ar putea fi considerat un arhetip al crizelor şi conflictelor interetnice post Război Rece. Poate şi pentru că nici un alt conflict n-a reuşit să atragă atenţia majorităţii actorilor importanţi de pe scena internaţională, iar decizia finală privind soarta sa ar putea fi o soluţie bună sau un precedent periculos.

Scurta introducere

Destrămarea Iugoslaviei, în ultimul deceniu al secolului trecut cere o examinarea foarte minuţioasă a viabilităţii unui anume model de organizare statală a ansamblurilor multietnice. Deşi propaganda comunistă a pretins decenii în şir că federaţiile sub regimurile comuniste ar avea o superioritate evidentă faţă de regimurile federale capitaliste (ex. USA, Elveţia), experienţa ulterioară dispariţiei blocului comunist a demonstrat contrariul. Federaţia Iugoslavă constituită în 1945 s-a destramat la fel ca şi Uniunea Sovietică (1922) şi Republica Federală Cehoslovacă (1968).
Iugoslavia a existat în cadrul frontierelor stabilite în 1945 cu toate republicile fondatoare vreme de numai 46 de ani. Cauzele destrămării Iugoslaviei se regăsesc şi în cazurile republicilor separatiste din arealul fostei URSS (Cecenia, Abkhazia, Oseţia de Nord şi de Sud, nagorno Karabah). Aceste cauze îşi au rădăcinile seculare într-un anume tip de experienţă negativă a trecutului, legată de matrice identitară diferită, asimilarea forţată, discriminarea naţională şi religioasă, asuprirea colonială. Această experienţă negativă n-a fost uitată în pofida experienţei comune pozitive a războiului naţional de eliberare din 1941-45 şi a propagandei asidue promovate de oficialităţi cu privire la „unitatea şi fraternitatea" dintre naţiunile iugoslave. Nu poate fi ignorat faptul că prezenţa în Balcani a mai multor civilizaţii şi mari religii este la originea acestor diferende seculare. Trebuie să se ia în calcul că factorul destabilizator al moştenirii coloniale a jucat în Iugoslavia un rol mai puţin important decât în Uniunea Sovietică (dar mai important decât în Cehoslovacia).
Ultima deşteptare naţională a albanezilor din 1981 şi represiunea sârbă care a urmat, au afectat dramatic relaţiile, deja încordate, între cele trei popoare slave din Iugoslavia. Iniţial între conducerile sârbă şi slovenă a intervenit un conflict politic în ceea ce priveşte revendicările sârbe în Kosovo. Sârbii vroiau ca slovenii să sprijine în continuare, politic şi militar politica colonialistă sârbă, care dusese la violări masive şi grosolane ale drepturilor omului. Conducerea slovenă a refuzat datorită unor motive nu numai etice, ci şi politico-economice.
“Datorită discursurilor politice ale liderilor sloveni această poziţie a fost puternic susţinută de către opinia publică din Slovenia. Conducerea sârba, susţinută de mulţi sârbi (şi macedoneni) a răspuns printr-o campanie mass media de propagandă anti-slovenă, prin întreruperea legăturilor comerciale, prin refuzul de a efectua anumite plăţi, prin confiscarea proprietăţilor slovene din Serbia, lezând astfel interesele slovene prin acţiunea autorităţilor federale etc.”[1]

Originea şi desfăşurarea conflictului iugoslav post Război Rece

În 1989, Slobodan Milosevic anulează autonomia provinciei Kosovo, act care, odată aprobat de adunarea legislativă a Kosovo, dă naştere la violenţe în rândul populaţiei majoritare. În iulie 1990, albanezii din Kosovo declară independenţa provinciei, independenţă care este recunoscută anul următor de Albania. 1991 este anul când începe războiul în Iugoslavia, iar în 1992 Republica auto-proclamată Kosovo îl alege preşedinte pe Ibrahim Rugova.
În februarie 1998 conflictul devine evident. După numeroase ciocniri între poliţie şi separatişti, soldate cu morţi şi răniţi în ambele tabere, unităţi ale armatei sârbe atacă satul Prekaz, considerat ca fiind un adăpost al Armatei de Eliberare a Kosovo. În martie 1998 apare prima rezoluţie a Consiliului de Securitate care impune Iugoslaviei un embargo asupra armelor ca o consecinţă directă faţă de evenimentele din Kosovo. Tot în ‘98 se hotărăşte şi implicarea forţelor NATO în restabilirea păcii iar în urma unui acord de încetare a focului părţile admit ca 2000 de observatori OSCE să fie trimişi în regiune pentru a supraveghea aplicarea acestuia.
Intelectuali sârbi şi cetăţenii sârbi din Kosovo au fost la originea puternicului val de naţionalism sârb — alimentat de un orgoliu naţional exacerbat. Acesta a fost exploatat de către Slobodan Miloşevici, aflat în căutarea întăririi puterii personale. Prin aceasta Miloşevic şi adepţii săi au dezvoltat o platformă politică ce poate fi considerată ca fiind naţionalistă. Sentimentelor naţionale ale sârbilor li s-au contrapus eforturile pentru emanciparea naţională albaneză şi puternicele presiuni pentru inevitabila decolonizare au fost catalizatorul care a avut o contribuţie însemnată la prăbuşirea Iugoslaviei.
În 2005, după raportul pozitiv referitor la bazele unui guvern democratic al Naţiunilor Unite, au început discuţiile despre un posibil viitor statut la provinciei Kosovo. În februarie 2007, trimisul Naţiunilor Unite, Martti Ahtisaari, a prezentat un plan de măsuri pentru independenţa provinciei Kosovo, un plan primit foarte bine de albanezii kosovari şi respins de Serbia. Se formează Troica SUA – Rusia – UE pentru găsirea unei soluţii, dar ale cărei demersuri eşuează la finele anului 2007. Se preconizează o declaraţie de independenţă unilaterală, informaţia oficială venind la începutul lunii ianuarie 2008 chiar de la “premierul” kosovar Hashim Thaci. Declaraţia ar urma să fie făcută pe 17 februarie 2008. Pe fondul unui discurs din ce în ce mai dur şi a acutizării tensiunilor dintre Rusia şi NATO, şi al repetatelor atenţionări făcute UE cu privire la soluţia Kosovo, preşedintele Vladimir Putin cere pe 12 februarie 2008 reunirea de urgenţă a Consiliului de Securitate. Reunire care a avut loc pe 14 februarie la New York, concomitent cu declaraţiile publice ale guvernului de la Belgrad privitor la adoptarea unui document ce respinge şi anulează în avans declaraţia de independenţă a Kosovo. Tot pe 14 februarie, cu doar două zile înainte de preconizata declaraţie de independenţă, guvernul condus de Hashim Thaci susţine că albanezii se pregătesc pentru o blocadă economică sârbească. Pe 15 februarie, presa din Pristina publică Constituţia viitorului stat Kosovo.

Actori ai scenei internaţionale implicaţi

În istoria acestui conflict au fost implicaţi numeroşi actori, atât la nivel de sistem internaţional cât şi la nivel subsistemic - statal.
La nivel de sistem este de notat interacţiunea ce a existat între organizaţiile internaţionale atât europene cât şi mondiale. În conflict s-a implicat Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) cu trei rezoluţii ale Consiliului de Securitate (CS) criticate de Guvernul de la Belgrad ca fiind amestec în afacerile interne. NATO şi-a pus la dispoziţie tehnica militară în scopul impunerii rezoluţiilor Consiliului de Securitate, caz care aduce foarte bine aminte de intervenţia americano-britanică din Irak (Vulpea Deşertului), sau de operaţiunea "Furtună în Deşert". Uniunea Europeană s-a manifestat iniţial prin impunerea de sancţiuni Iugoslaviei, pentru ca în final să preia managerierea acestui conflict de la ONU şi să devină unul din actorii troicii constituite pentru găsirea unei soluţii în acest caz. Importantă este, de asemenea intervenţia Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), care a participat cu un număr mare de observatori aparţinând ţărilor membre. Consiliul Europei şi Parlamentul European (forurile centrale ale UE) şi-au centrat iniţial demersurile mai ales pe problematica gravă a încălcărilor drepturilor omului.
La nivel de actori internaţionali statali, demne de amintit sunt acţiunile Statelor Unite şi ale Rusiei. De asemenea o importantă implicare în conflict o are Albania, al cărei legislativ a recunoscut Kosovo drept stat independent. Acestora li se adaugă organizaţiile umanitare (Organizaţia Crucea Roşie, Semiluna Roşie), precum şi o serie de importanţi actori din domeniul economic care au organizat campanii de ajutor umanitar a populaţiei din Kosovo (amintim pe cei de la Benetton şi Porsche).

Cooperarea OSCE-NATO

Lucrul nou pe care l-a adus această criză în "istoria" organizaţiilor este rolul deosebit pe care OSCE-ul l-a avut în cadrul demersurilor de soluţionare a diferendului. OSCE-ul, o organizaţie pan-europeană, care alături de toate statele europene include Statele Unite şi Canada, nu a avut niciodată o pondere atât de mare în aplanarea vreunui conflict internaţional. Prezenţa celor 800 de observatori OSCE în Kosovo este datorată acordului între Holbrooke şi Milosevici. Nu lipsit de importanţă că în numărul total de observatori cea mai mare pondere o au cei americani, urmaţi de cei ai Rusiei.
Deşi s-ar putea crede că implicarea masivă a OSCE-ului ar putea umbri rolul NATO, aceasta presupunere este falsă: prin implicarea OSCE, NATO dovedeşte ca respectă o coordonată a Conceptului său Strategic – aceea de cooperare cu instituţiile europene în asigurarea păcii în Europa.

Forme de comunicare utilizate în cele aproape 2 decenii de conflict

În cazul conflictului din Kosovo, iniţial comunicarea s-a desfăşurat între părţile beligerante, majoritar indirectă prin discursuri acuzatoare reciproce susţinute de conducerea de la Belgrad şi de către liderii kosovari; concomitent, fiecare din părţile implicate s-au angajat într-un dialog –competiţie prin intermediul mass-media, declaraţiile de presă urmărind să convingă opinia publică internaţională de justeţea cauzei pentru care lupta fiecare din părţi.
Odată cu intensificarea conflictului şi apariţia primelor victime, un trend ascendent a cunoscut şi dialogul între actorii mediului internaţional (state, organizaţii regionale şi mondiale, organizaţii non-guvernamentale, organizaţii umanitare), fiecare din părţi solicitând demersuri pentru găsirea unei soluţii menite să stopeze conflictul şi agravarea consecinţelor.
Din punct de vedere al canalelor de comunicare folosite la nivelul actorilor mediului internaţional, cele mai utilizate au fost cele clasice, de la diplomaţia clasică la public diplomacy, dar n-a lipsit nici utilizarea celor mai moderne mijloace de comunicare în masă.
A fost uzitată pentru transmiterea mesajului atât persuasiunea cât şi constrângerea diplomatică, ameninţarea cu folosirea forţei cât şi utilizarea efectivă a forţei (conform unor specialişti şi aceasta poate fi considerată un anume tip de comunicare), dar şi promisiunea de a se îndeplini unul sau altul
din scopurile politice urmărite dacă se renunţă la forţă. (Ex.: În iunie 1998 preşedintele Statelor Unite s-a angajat să apere Kosovo şi să implice chiar forţele armate americane dacă ar fi cazul. La scurt timp, Marea Britanie prin vocea primului ministru s-a raliat SUA în a condamna guvernul de la Belgrand, ambele iniţiind o propunere de rezoluţie a Consiliului de Securitate. Uniunea Europeană s-a declarat nemulţumită de evoluţia conflictului, Robin Cook (Ministru de Externe al Marii Britanii care deţinea la acea dată conducerea Comunităţii) afirmând că “nu va permite naşterea unei Africi de Sud la porţile Uniunii Europene”).
Un alt nivel al comunicării s-a materializat, pe timpul desfăşurării conflictului între părţile beligerante, dar şi între partea sârbă şi forţele Alianţei Nord-Atlantice după intervenţia armată. Acest tip de comunicare se poate încadra în ceea ce specialiştii numesc război informaţional şi imagologic. Baza celor mai perfide manipulari, dezinformări şi intoxicări a fost utilizarea mass-media pentru diseminarea unor mesaje ce aduceau în faţa opiniei publice “atrocităţile – execuţii în grup, violuri, acte de cruzime, profanare, distrugerea unor simboluri” săvârşite de către “ceilalţi” în opoziţie cu valorile morale, culturale, identitare a publicului-ţintă. (Ex. : Mass-media pro-sârbă: “Din iulie - când trupele NATO au intrat în Kosovo - şi până în noiembrie 1999, musulmanii albanezi au distrus mai mult de 80 biserici seculare, inclusiv Mănăstirea Sfintei Treimi din Musutiste, construită în 1465, Biserica Arhanghelilor din Gornje Nerodimlje şi Biserica Sfântului Nicolae din Prekoruplje, împreună cu icoane din secolul XVI printre care şi o icoană a Apostolului Thomas. În fapt kosovarii albanezi au lansat “al 9-lea stadiu de purificare” etnică în Kosovo”; Mass-media pro-kosovo: “Atrocităţile sârbilor continuă: 54 de morţi într-o groapă comună la periferia Pristinei”). Pentru un impact cât mai puternic al mesajelor, textul (vorbit sau scris) a fost însoţit de imagini cu adevărant şocante. Pentru a atrage atenţia asupra modalităţilor de manipulare a opiniei publice, Bernard Koushner a recunoscut într-un interviu că în vara lui ’92 în cadrul unei campanii a organizaţiei sale “Medecins du monde” în Bosnia, a realizat un material pe care l-a difuzat în presa pariziană, un material şocant (într-o fotografie montaj ce prezenta “prizonieri” într-o tabără sârbă din Bosnia într-un spaţiu îngrădit cu sârmă ghimpată, alături de care a fost inserată imaginea unui turn de supraveghere de la Auschwitz);puţini au fost cei care au sesizat neconcordanţa; în schimb imaginea respectivă a generat o vie reacţie de protest împotriva sârbilor care în textul mat. erau acuzaţi de “execuţii în masă”.
Alt tip de ştire vehiculată la vremea respectivă a fost, după cum precizează col. Emil Străinu în volumul “Războiul Geofizic” aceea a utilizării de muniţie interzisă de acordurile internaţionale în domeniu, citând din presa franceză: “În 24 Martie 1999, NATO începe loviturile aeriene asupra ţintelor iugoslave, aruncând tone de armament timp de 71 de zile, deseori întrebuinţând chiar muniţie cu uraniu (DU)”. Acuzaţiile aduse NATO n-au putut fi dovedite ulterior.
Despre un episod inedit al comunicării diplomatice oficiale între actorii statali din mediul internaţional SUA şi Rusia pe tema Kosovo aminteşte Pierre Lorraine în cartea “Incredibila Alianţă Rusia-Statele Unite”; acesta s-a petrecut pe 24 martie 1999: “în timp ce televiziunile de ştiri anunţau în breaking news atacurile NATO asupra Serbiei, premierul rus Evgheni Primakov se afla în drum spre Washington pentru o vizită oficială. Deasupra Atlanticului, Primakov a cerut întoarcerea avionului la Moscova (ceea ce în termeni diplomatici însemna o ofensă adusă SUA), fără a se consulta cu preşedintele Elţîn”. Atitudinea şi comunicarea duplicitară, chiar cinică, a Moscovei avea să fie reiterată două săptămâni mai târziu, când în timp ce Primakov se afla în Serbia, Elţîn îl va numi, pe atunci necunoscutul, Vladimir Putin în funcţia de secretar general al Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse şi al cărui discurs suna mult mai bine în urechile occidentalilor.
Comunicării diplomatice oficiale i s-a adăugat şi cea de culise, neoficială. Un astfel de episod s-a zis că ar fi avut loc şi cu prilejul vizitei preşedintelui francez Sarkoszi la Bucureşti, pe agenda neoficială a discuţiilor fiind şi încercare de a convinge preşedinţia României de necesitatea unui punct de vedere comun al tuturor ţărilor membre UE în cazul Kosovo, ţara noastră fiind parte a celor care resping soluţia independenţei regiunii şi scindarea de Serbia.
Evident, analizarea în amănunt a relaţiilor şi tipurilor de comunicare aferente acestor relaţii dintre actorii mediului internaţional implicaţi în cele aproape două decenii de conflict din Kosovo, schimbările de atitudine şi de mesaj al unora dintre aceştia, modul de comunicare al soluţiilor propuse, pot face subiectul unei cărţi, astfel că demersurile de faţă s-au rezumat la selectarea doar a unora dintre formele de comunicare regăsite în cronologia evenimentelor.

Căi de soluţionare eşuate

Analizând conflictul din Kosovo, e uşor de recunoscut că pentru soluţionarea acestuia nici nu se pune problema unei abordări de tip victorie/victorie, recomandată în general de specialiştii în negocierea conflictelor pentru rezolvarea definitivă a unui diferend. Deasemenea, calea tratativelor directe sau a unei concilieri iese din calcul. Singura cale, ţinând cont de structura socială, culturală, politică, religioasă şi chiar psihologică a părţilor implicate, este găsirea unei soluţii de compromis. Deasemenea, relaţiile dintre cele două părţi beligerante fiind grav deteriorate, pentru înlăturarea barierelor de comunicare şi asigurarea unui climat de dezbatere acceptabil, mai ales după contestarea publică de către Serbia a raportului întocmit de Maarti Ahtisaari şi prezentat în PE, s-a optat pentru medierea conflictului. În cadrul procesului de mediere au avut loc întâlniri informale, negocieri, consultări. (Ex. : Troica formată din ruşi, americani şi membri ai Uniunii Europene şi-a propus să găsească o soluţie cu care să fie de acord atât Serbia, cât şi albanezii din Kosovo. Consultările cu premierul adjunct al Serbiei, Bozidar Djelic, la Berlin au confirmat impresia observatorilor că nu se va ajunge la nici o soluţie. Bosidar Djelic, a fost invitat la Berlin pentru a-i informa pe parlamentarii germani despre posibilele soluţii în problema provinciei Kosovo la care s-au gândit sârbii. Djelic a promovat în continuare poziţia deja cunoscută a ţării sale, potrivit căreia independenţa provinciei este exclusă: „Belgradul este dispus să-i permită provinciei Kosovo o politică fiscală şi monetară proprie, accesul la instituţii financiare internaţionale şi reprezentanţe proprii în străinătate în domeniul economic şi cultural, cât şi posibilitatea începerii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. Acestea sunt elementele constructive, pe care le propunem. Există însă o linie roşie care nu poate fi depăşită sub nici o formă: şi anume, problema integrităţii teritoriale a ţării noastre”). La sfârşitul anului trecut, membrii Troicii s-au văzut nevoiţi să recunoască eşecul negocierilor şi lipsa unei soluţii viabile în cazul Kosovo. Şi soluţionarea cauzei a ajuns din nou pe masa Consiliului de Securitate pe 14 februarie 2008, prilej cu care ministrul de externe sârb Vuk Jeremic a reamintit membrilor CS că “acceptarea independenţei Kosovo constituie o violare flagrantă a constituţiei şi integrităţii teritoriale a Serbiei”.

Alternative de soluţionare

În cazul în care provincia Kosovo ar deveni independentă, Serbia şi-ar pierde tocmai această integritate teritorială. Din moment ce albanezii din Kosovo, reprezentând 90 la sută din populaţia provinciei, şi-au propus să obţină independenţa, un compromis pare probabil, în cazul în care Serbiei i se va conditiona aderarea la UE de acordarea independenţei Kosovo. Diplomatul german Wolfgang Ischinger, reprezentantul Uniunii Europene în troica formată împreună cu SUA şi Rusia, care şi-a propus să afle prin intermediul negocierilor cu sârbi şi kosovari dacă aceştia ar putea ajunge la un compromis sau nu, s-a arătat destul de pesimist: „Dacă problema provinciei Kosovo ar fi atât de uşor de rezolvat, nu ar fi nevoie de eforturile unei troici, ci totul ar fi mers de la sine. Iar această troică nu poate să facă minuni. Nu vreau să încurajez nici un fel de iluzii legate de găsirea unei soluţii. Este posibil, unii cred chiar că este foarte probabil, să nu ajungem la nici un rezultat. Iar în acest caz, nu se exclude o evoluţie unilaterală.”
Prin termenul de „evoluţie unilaterală”, diplomatul german se referă la posibilitatea ca provincia să-şi proclame independenţa, situaţie în care ar fi nevoie de recunoaşterea ei oficială de către o serie de alte state. Printre acestea se numără SUA şi majoritatea statelor Uniunii Europene, care invocă dreptul la autodeterminare al minorităţii albaneze din Serbia. Există însă şi state membre printre care România, Slovacia, Spania şi Cipru care au respins o astfel de soluţie, exprimându-şi temerile că recunoaşterea independenţei provinciei Kosovo ar crea un precedent care va periclita în viitor şi integritatea teritorială a acestor state. Uniunea Europeană încearcă să evite o scindare a opiniilor statelor membre de felul celei legate de războiul din Irak. Există şi voci care susţin că sunt puţine şanse pentru o soluţie paşnică, întrucât majoritatea acordurilor între cele două părţi au fost provocate de ameninţarea şi utilizarea forţei de către NATO. Opiniilor diferite din interiorul UE li se adaugă tensiunile crescânde dintre NATO şi Rusia (care probabil va utiliza dreptul său de veto în Consiliul de Securitate dacă soluţia propusă nu va fi pe placul său, cu atât mai mult cu cât în tradiţionala sa conferinţă anuală de presă – de pe 14 februarie – preşedintele Vladimir Putin a susţinut că Rusia are deja soluţia pentru Kosovo şi că aceasta va fi prezentată CS). De altfel, la ultimul summit Rusia-UE desfăşurat în Portugalia, liderul rus a susţinut că independenţa Kosovo încurajează separatismul şi a făcut o trimitere directă la problema bască din Spania, respectiv la cea flamandă din Belgia, cât şi la "potenţiala problemă" a maghiarilor şi bulgarilor din România. Practic, Putin a făcut o aluzie directă la posibilitatea fragmentării României prin eventualele revendicări din Transilvania şi chiar Dobrogea.
Dincolo de aceste avertismente subiective, "există riscul real de a asista la căderea cvasi-dogmei privind intangibilitatea frontierelor care a dominat după cel de-Al Doilea Război Mondial", a declarat Jean-Yves Camus, expert asociat al Institutului pentru Relaţii Internaţionale şi Strategice (IRIS). De această situaţie "vor profita mişcările care vor încerca să retraseze harta Europei pe baza criteriilor etnice, lingvistice sau culturale", a declarat Camus, specialist in identităţi regionale şi mişcări separatiste din Europa.
„Pentru menţinerea caracterului multietnic al provinciei Kosovo şi apărarea intereselor şi securităţii populaţiei sârbe şi ale celorlalte minorităţi“, o „suveranitate limitată supravegheată internaţional“ trebuie acordată provinciei Kosovo. Acestea sunt cuvintele unui raport privind viitorul provinciei Kosovo şi rolul UE, redactat de deputatul Vert Joost Lagendijk (Verzi/ALE).

Concluzie

De mai bine de un secol Kosovo, o provincie fără ieşire la mare în interiorul Serbiei, este tărâmul unor divergenţe între sârbi şi populaţia majoritară etnică albaneză.
Administrată de către ONU din 1999, Kosovo este încă, din punct de vedere legal, o provincie autonomă ce face parte din Serbia. Însă, majoritatea celor două milioane de etnici albanezi doresc independenţa. În acelaşi timp, aproape 10.000 de sârbi rămân în provincie şi statutul lor este de importanţă crucială.
Evident, o soluţie decisă de CS, sub jurisdicţie internaţională, nu va rezolva conflictul din Kosovo. Cel mult ar putea să-l transforme într-un conflict îngheţat. Pentru o perioadă de timp. Nici revenirea la statutul de dinainte de ’89 nu pare a fi o soluţie, între timp mentalitatea cetăţenilor albanezi din Kosovo cunoscând serioase mutaţii, de unde şi clamarea cu insistenţă a independenţei (chiar cu riscul unui colaps, ştiut fiind că regiunea este săracă şi dependentă de resursele Serbiei). Pe 16 februarie 2008, prima misiune a forţelor UE va debarca în Kosovo, la Mitrovita. Cu o zi în avans, 15 februarie 2008, o puternică explozie s-a produs în vecinătatea clădirii ce va adăposti misiunea forţelor UE. Un semnal prin care se comunică atât organismelor internaţionale cât şi opiniei publice că prezenţa misiunilor de pace nu schimbă gravitatea situaţiei. Cât va dura până vor apărea primele victime ale răfuielilor interetnice în prezenţa forţelor UE, aşa cum s-a întâmplat sub privirile neputincioase ale soldaţilor misiunii KFOR ?

Gabriela Ionita

Bibliografie

*** - Mecanismele de reglementare paşnică a diferendelor dintre state, Editura Politică - Bucureşti, 1982.
Pierre Lorraine – Incredibila Alianţă Rusia – Statele Unite, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice – Bucureşti, 2006
Emil Străinu – Războiul Geofizic, Editura Phobos Publishing House – Bucureşti, 2006
Helena Cornelius – Ştiinţa negocierii conflictelor, Editura Alfa, 1992
Tom Gallagher – Balcanii în umbra noului mileniu, Editura Humanitas, 2005
***Wikipedia – Kosovo War, http://www.wikipedia.org
[1] Tom Gallagher - Balcanii în umbra noului mileniu. În umbra războiului şi a păcii, Editura Humanitas, 2005

http://www.scribd.com/doc/3448316/Kosovo