F. William Engdahl (scriitor şi analist politic): “Criza sistemului financiar american va determina o recesiune economică mondială mai rea decât cea din anii 1930”

Posibilitatea unui atac israelian asupra Iranului în viitorul apropiat este, din punctul meu de vedere, una infimă. Administraţia Bush are nevoie imperioasă de cooperarea cu Iranul pentru a putea controla Irakul. Se duc discuţii secrete cu Teheranul de câteva luni, deşi se publică permanent zvonuri referitoare chiar la un posibil atac american.

Sunteţi printre cei care au explicat cu mare claritate cum se face că în prezent preţul petrolului este rezultatul unor speculaţii şi inginerii financiare, şi nicidecum rezultatul tradiţional dat de cerere şi ofertă. Explicaţi-ne puţin cum stau lucrurile.

Regimul Bush-Cheney e un proiect susţinut de marii jucători din domeniul petrolului şi de către complexul militar industrial. Agenda lor conţine printre altele manipularea şi creşterea dra­matică a preţului pe fiecare baril de petrol, pentru a controla, printre altele, dezvoltarea economică mondială. În ultimii câţiva ani, administraţia Bush a făcut paşii necesari pentru influen­ţarea contractelor viitoare şi, în general, a comerţului cu petrol. Responsabilul cu regularizarea pieţelor şi contractelor în domeniu, cu protejarea împotriva fraudelor, manipulărilor şi practicilor abuzive în economia de piaţă, CFTC (Commodity Futures Trading Commission), a abdicat în mod explicit de la supra­ve­gherea schimburilor şi contractelor comerciale de pe pieţele de petrol încă din 1966. Calculele mele conser­vatoare spun că, în prezent, cel puţin 60% din cei 100$ preţ pe baril provin din speculaţii viitoare ale fondurilor private, ale băncilor şi grupurilor financiare care folosesc ICE Futures Londra, NYMEX New York şi schimburile interbancare necontrolate menite să evite verificările ulterioare. Regulile americane referitoare la Comisia guvernamentală menţionată permite speculanţilor să cumpere contracte viitoare pe NYMEX, plătind doar 6% din valoarea contractului. La preţul actual de 128$ pe baril, asta înseamnă că un viitor comerciant trebuie să pună deoparte doar 8$ de baril. Restul de 120$ îi împrumută. Această diferenţă extremă de 16 la 1 ajută la creşterea nerealistă a preţurilor şi determină pierderi bancare, precum şi alte dezastre la nivelul cheltuielilor per populaţie. Guvernul şi Congresul ştiu foarte bine ce se întâmplă, dar puterea băncilor este atât de mare la Washington încât nu s-a făcut nimic pentru controlul speculei, deşi preţul barilului de petrol a ajuns în vară şi la 147$. În fapt, este o decizie politică luată de guvernul american de a permite băncilor de pe Wall Street să controleze preţul petrolului.

Dat fiind că pentru a tăia capul meduzei ar fi necesar să se ajungă la nivele importante din administraţia Statelor Unite, care sunt şansele de a se pune capăt speculaţiilor de acest fel?

Aşa cum deja s-a văzut de când cu creşterea exagerată a preţului petrolului din iunie şi iulie când s-a ajuns la 135-147$ pe baril, Con­gresului îi lipseşte voinţa politică, chiar şi în an electoral, de aliniere a Asociaţiei bancherilor americani de pe Wall Street. Nu a făcut nimic semni­ficativ, nici măcar atunci când preţul a crescut cu mai mult de 25$ într-o zi, pentru a controla specula distructivă. Casa Albă şi Congresul au depăşit orice limită. Ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni pe piaţa financiară americană e o nouă dovadă că sunt depăşiţi de situaţie.

Un alt domeniu controversat este cel al vânzărilor de armament. Departamentul de Apărare al SUA a anunţat recent că va vinde Israelului 1000 de bombe GBU-39, ştire ce a fost imediat speculată ca o dotare a Israelului cu exact tipul de armament necesar unei intervenţii împotriva Iranului. Cum comentaţi?

Posibilitatea unui atac israelian asupra Iranului în viitorul apropiat este, din punctul meu de vedere, una infimă. Administraţia Bush are nevoie imperioasă de cooperarea cu Iranul pentru a putea controla Irakul. Se duc discuţii secrete cu Teheranul de câteva luni, deşi se publică permanent zvonuri referitoare chiar la un posibil atac american. În realitate, preşedintele Bush a anunţat recent conducerea de la Tel-Aviv că nu ar ierta o eventuală criză determinată de un atac independent din partea Israelului. Din punctul meu de vedere, orice atac asupra Iranului fie din partea Israelului sau a Washingtonului iese din discuţie, indiferent de vânzările americane de armament. Ar fi mult prea periculos. Armata americană e sub tensiune, moralul trupelor e la un nivel foarte scăzut, conform rapoartelor directe. Sistemul financiar american e într-o criză sistemică ce va determina o recesiune economică mondială, după părerea mea chiar mai rea decât cea din anii 1930. În ultimii doi ani SUA au vândut armament în valoare de 32 de miliarde de dolari.

Majoritatea analiştilor au spus că este exclusă o nouă intervenţie militară a SUA, dat fiind că războaiele din Afganistan şi Irak au fost un eşec, în ciuda fondurilor uriaşe investite. S-a spus, dat fiind şi perspectiva recesiunii economice din ce în ce mai grave, că SUA nu-şi pot permite un nou război. În aceste condiţii, nu cumva avem de-a face cu o retorică agresivă din partea SUA menită să declanşeze o psihoză a războiului şi o nouă cursă a înarmărilor care va umple buzunarele “băieţilor deştepţi” ?

În momentul de faţă există o fractură care, deşi de culise, trece chiar prin centrala strategică a administraţiei Bush. Sunt dovezi clare că Dick Cheney e cel care l-a încurajat pe preşedintele georgian Mihail Saakaşvili să atace Osetia de Sud şi Abhazia deşi ştia foarte bine că forţează o reacţie din partea Rusiei. De ce? Pentru că Cheney e purtătorul de cuvânt al fracţiunii pro-război, a neo-conservatorilor războinici care sunt responsabili şi de dezastrul din Irak şi Afganistan. Cheney face orice e posibil pentru ca prietenul lui, John McCain, să ajungă preşedinte. Un conflict internaţional cu Rusia invadând Georgia l-a scos în faţă pe McCain, experimentatul erou de război, măcar în aparenţă. În plus, Dick Cheney şi industria militară îşi doresc cu disperare să reînvie Războiul Rece pentru a-şi justifica existenţa militară şi a-şi creşte puterea. Periculos şi menit să provoace, scutul anti-rachetă din Polonia şi Cehia este susţinut de partea fracţiunii neo-conservatoare Cheney. Amplasarea acestui scut provoacă la extrem şi există riscul de a împinge lumea pe marginea unui război nuclear. Nu cred că ţine de bani sau de buzunare grase, pe cât ţine de disperarea elitei puterii americane de a-şi păstra rolul de imperiu mondial şi – fără a fi numită aşa neapărat – singura superputere mondială. Dezintegrarea financiară e un semnal clar al sfârşitului Americii postbelice ca superputere financiară. Din 2003, războiul din Irak marchează sfârşitul Americii ca unica superputere militară. Răspunsul Rusiei în Georgia a confir­mat tuturor acest lucru. Statele Unite ca superputere şi imperiu în declin se află într-un stadiu de negare al acestor evidenţe, atitudine periculoasă atât pentru viitorul american, cât şi al întregii lumi.

interview conducted by G.Ionita

Published in http://www.cadranpolitic.ro/view_article.asp?item=2657

Planul lui Bush a fost trimis la reconfigurare

Azi a fost o zi plină de tensiuni pe pieţele financiare. Pe fondul unor scăderi semnificative, mai ales pe pieţele de capital europene, a ştirilor privind naţionalizarea Fortis şi Bradford&Bingley, a crizei companiei germane Hipo Real State din lipsă de lichidităţi, toată lumea a aşteptat decizia Congresului american de aprobare a planului propus de administraţia Bush.
Contrar tuturor analiştilor care şi-au exprimat speranţa că planul va fi aprobat şi se va mai salva ceva dintr-un sistem putred până în măduva oaselor, Camera Reprezentanţilor a respins planul. Cum ştirea a venit după închiderea burselor europene şi asiatice, şocul emotional i-a afectat imediat doar pe investitorii de pe Wall Street. Dar putem intui cum se vor manifesta mâine pieţele europene.
Cine va câştiga şi cine va pierde în plan politic şi economic în SUA în urma acestei decizii ? Iată un aspect care merită analizat în detaliu.

Vremea oportuniştilor

După ce, într-un gest de oportunism electoral mai mult sau mai puţin condamnabil, şi-a întrerupt campania pentru a lucra la planul de salvare a sistemului financiar american, candidatul republican la Casa Albă, John McCain a demonstrat că nu are nici un fel de reticenţe în a trece şi peste cadavre dacă asta e necesar pentru câştigarea alegerilor. Astfel, întâlnirea menită a da undă verde planului propus de administraţia Bush s-a transformat într-un eşec lamentabil, tocmai datorită congresmanilor republicani care l-au însoţit pe McCain la discuţii. Asta în timp ce în background, Washington Mutual (pe fondul unor retrageri masive şi a căderii acţiunilor) a fost preluat de stat şi revândut rapid băncii JP Morgan Stanley pentru modica sumă de 1,9 miliarde dolari. Cum achiziţiile băncii respective se înmulţesc, apar şi anumite semne de întrebare...dar la care probabil nu vom afla răspunsurile prea curând. Cert este că înainte de a asista la o reformare a sistemului financiar, asistăm la o interesantă "redistribuire" a puterii financiare.

Nu mă voi referi la cele două discursuri ale preşedintelui Bush din ultimele 24 de ore. Nu contează şi, oricum, impresia a fost deplorabilă. Nu mă voi referi nici la faptul că guvernul american (plus ceva ajutor britanic) a decis să devină “mama răniţilor”, pentru a salva lumea de la un colaps financiar. Nici la euforia de pe pieţele de capital (care va dispare la fel de brusc când vor apărea şi efectele secundare, deocamdată privite cu detaşare pentru că nu vor fi ...mâine). Boală lungă, moarte sigură ! Cam asta spun angajaţii de la AIG ...dar nu prea se găseşte nimeni să-i audă.
Cert este că sistemul capitalist ar putea intra cu succes în topul celor mai scumpe înmormântări din lume. Sute de miliarde de dolari s-au investit pentru resuscitarea unui pacient aflat în moarte clinică datorită unor doctori mult prea “creativi”.
Oricum, se vorbeşte mult de la Washington la Moscova şi retur despre recâştigarea încrederii investitorilor. Nu vă recomand să-i întrebaţi pe cei care vă ţin discursuri frumoase cum se defineşte conceptul de încredere în paradigma economiei de piaţă. N-are rost să le stricaţi elanul oratoric.
Odată cu elanul acesta oratoric, iată, am ajuns şi la topic-ul de astăzi. Ieri, îmi pregăteam întrebările pentru un viitor interviu cu unul din cei mai acerbi critici ai administraţiei Bush. Tocmai ajunsesem la o întrebare care viza cât de pregătită e America pentru un transfer de autoritate mondială, când pe SideBar au intrat noile ştiri de pe CNN. Printre ele şi un răspuns, chiar dacă implicit, la întrebarea mea. Sunt curioasă ce va spune interlocutorul meu. Din punctul meu de vedere, răspunsul e NU. America nu e pregătită şi nici dispusă să împartă puterea cu alţii (n-a fost pregătită nici când s-a trezit brusc lider mondial şi a fost un manager execrabil). Altfel, nu-mi explic elanul oratoric al Condoleezzei Rice care dincolo de agresivitatea la adresa Rusiei, vrea un discurs comun cu Europa (evident, tot împotriva Rusiei). Ce-i drept, recunosc, un astfel de discurs o fi bun pentru yankeul de rând din buzunarul căruia vin cele 612 miliarde de dolari pentru apărare şi securitate (dacă n-ai duşmani de care să-l aperi, sunt buni şi unii inventaţi). Dar mă gândesc că după tonalitatea discursului, va fi deranj mare prin unele cancelarii europene.
Însă nu retorica agresivă a doamnei Rice m-a surprins, chiar dacă nu mi se pare ok. Surpriza a venit...de la Moscova. Oricâte lucruri aş avea de reproşat tandemului Medvedev – Putin, recunosc că prestaţia din aceste două zile a fost una de excelenţă. Un discurs pe cât de ferm, pe atât de calm. Şi un ton care cu siguranţă va plăcea mai mult decât aroganţa de şef a doamnei Rice.
Nu ştiu cât vor fi europenii de convinşi că Rusia e pregătită pentru partea sa de autoritate (cred că nu e, dar e un semn că poate fi un partener de dialog valabil). Nu ştiu cât de repede va înţelege Europa apelul preşedintelui Medvedev. Dar am certa senzaţie că atitudinea arogantă din discursul doamnei Rice va motiva Europa în a găsi exact ceea ce americanii îşi doreau cel mai puţin: unitatea de discurs şi faptă în promovarea propriilor interese, fie ele economice sau de securitate. Indiferent că se adresează Rusiei, Chinei sau chiar ...Americii.