Top Business: - Recenta dumneavoastrã carte, dincolo de mozaicul cromatic si afectiv, conturat de atmosfera intimã a atelierelor de creatie, de cea festivã a vernisajelor, de diversitatea artistilor “prinsi în obiectiv”, pune în discutie un concept care poate pãrea cel putin ciudat, dacã nu desuet, fidelitatea în artã. Într-un secol în care totul se consumã cu o mare rapiditate, inclusiv arta, mai putem vorbi de fidelitate ?
Valentin Ciucã: Privitã ca o formã de neo-barbarie, cultura post-modernã, cu ale sale tendinte de integrare si globalizare, are modurile sale de expunere si asimilare. Noutatea pare mai degrabã o isterie mediaticã si manipulatoare. Uneori, în artã, impostorii sunt foarte convingãtori, în timp ce artistii autentici au sfiala propriilor incertitudini. Dar, sigur cã putem vorbi de fidelitate. Fidelitatea în artã se construieste în timp, timp care, la rândul sãu, stim cã este cel mai feroce critic de artã. Prezentul volum se constituie într-un exercitiu de admiratie fatã de Ion Irimescu, un remarcabil personaj care circulã prin carte, si sfârseste printr-un exercitiu de fidelitate. Spun exercitiu de fidelitate pentru cã multi oameni se declarã iubitori de artã, dar putini rãmân fideli cu adevãrat. Adevãrata degustare a artei nu se poate face pe fugã. Eu socotesc cã si în raporturile pe care trebuie sã le avem cu arta, dincolo de admiratie, fidelitatea este superioarã si mai rafinatã, pentru cã fidelitatea este echivalentã cu respectul. Trecând din prima fazã de entuziasm, când lucrurile se mai aseazã si gândurile se ordoneazã, dincolo de reactia de tip afectiv, intervine respectul pe care trebuie sã-l dovedesti fatã de valorile autentice din toate timpurile.
T.B.: Cine sunt partenerii discursului din “Exercitii de fidelitate” ?
V.C.: Oameni si artisti de exceptie, de a cãror companie din pãcate nu am putut sã mã bucur suficient de mult, de la Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu, Constantin Piliutã, la Ion Popescu – Negreni sau Ion Irimescu, mai cu seamã, pe care l-am cunoscut si de care am fost apropiat, dedicându-i chiar un album pe care îl socotea « o lucrare în care spiritul lui umanist se relevã în deplinãtatea sa». De asemenea, în carte se vor regãsi si acei artisti care au constituit nucleul strãlucit din anii `70, amintindu-i aici pe Dimitrie Gavrilean, Ioan Gânju, Ion Murariu, apoi cu cei care au venit ulterior, Liviu Suhar, Corneliu Ionescu, Valeriu Gonceariuc, Val Gheorghiu, artizani ai momentului de emancipare în raport cu buna traditie a Scolii de picturã iesene, sau mai tinerii Constantin Tofan, Eugen Mircea sau Dragos Pãtrascu, generatii succesive de artisti care aduc în discutie, pe de o parte, o revitalizare a mitologiei românesti, pe de altã parte, un sincronism fatã cu tendintele artei contemporane. Ei sunt elementul care face legãtura cu trecutul si prefigureazã ce se va întâmpla în zona modernã si post modernã. Nu sunt ignorati nici tinerii artisti aflati la primele aparitii pe simeze. Pentru cã orice comentator de artã care se respectã nu poate ignora valorile încetãtenite în mentalul colectiv, dar, în acelasi timp, poate deschide suficiente ferestre prin care omul de astãzi sã vadã cãtre ce se îndreaptã arta. Tendintele actuale sunt multiple, vorbim de un limbaj pictural în care constructia formelor si ideea de compozitie se subordoneazã gestului spontan, chiar improvizatiei.
T.B. Dupã exceptionalul album “Un secol de arte frumoase la Iasi”, apãrut în 2004, volumul de fatã vã legitimeazã încã o datã ca fiind fidel promovãrii patrimoniului de culturã al Iasiului.
V.C. Nu poti face ceva temeinic, dacã resorturile intime nu declanseazã starea de comuniune si comunicare cu cei despre care îti asumi responsabilitatea de a spune ceva adevãrat. Cineva, poate Dumnezeu, poate hazardul, a decis aceastã stare de comuniune între mine si acest oras, cu artistii, scriitorii, oamenii sãi de culturã, dar si cu întreaga sa încãrcãturã spiritualã. Cine se va învrednici sã parcurgã paginile acestei cãrti, va vedea cã dincolo de plãcerea sadicã a unora de a contesta valorile artistice iesene si chiar formula de “capitalã a culturii” atribuitã Iasiului, “Exercitii de fidelitate” reprezintã un argument cã lucrurile nu stau chiar asa, ci dimpotrivã, pe suportul de creativitate specific dintotdeauna Moldovei, existã suficiente resurse pentru a deveni un centru de interes si un centru de evaluare lucidã a noilor orizonturi care ne provoacã la fiecare pas. De aceea am zis cã trecerea de la admiratie la fidelitate, presupune o anume luciditate si detasare, absolut necesare în orice evaluare exigentã a orizontului artistic contemporan.
T.B.: S-au mai asezat lucrurile pe piata de artã a Iasiului?
V.C.: Nu cum erau altãdatã, pentru cã a fost fãrã îndoialã o astfel de piatã, chiar foarte valoroasã. Iasiul a avut si are, dupã cum bine se stie, redutabili colectionari. Dupã aceea, sã ne amintim cã au existat speculatii în zona artistilor boemi care erau dispusi, dupã o discutie spiritualã alãturi de un pahar de vin bun, sã-si dea cele mai reusite lucrãri. Iar acum, prin noile galerii, se reaseazã lucrurile în sensul în care fãrã îndoialã cã putem comenta si în termeni economici valoarea artisticã. Sigur, ea este prin natura ei inestimabilã, dar conventiile lumii în care trãim obligã si artistii sã intre în acest marketing cultural, absolut normal. Asa se întâmplã peste tot si cine doreste sã-si facã viata mai frumoasã, ambientul în care trãieste încãrcat de o anumitã spiritualitate, nu se poate lipsi de valorile artistilor, indiferent de tendintele artistului si optiunile consumatorului de artã. Ideea mea este cã nu noi colectionãm operele de artã, ci ele ne colectioneazã pe noi. În felul acesta existã, categoric, lucrãri de artã pentru sufletul fiecãruia.
Gabriela Ionita
