Revoluția Siriană și toamna arabă

Primăvara Arabă pare să se fi transformat odată cu trecerea timpului într-o toamnă monotonă, în care nuanţele de brun ale sângelui curs pe străzile Damascului se contopesc cu ceaţa ce domină încă asupra raidurilor NATO din Libia. Pe acest fond autumnal, la începul acestei luni Consiliul de Securitate a Naţiunilor Unite a încercat să obţină acordul ţărilor membre pentru o rezoluţie privitoare la situaţia din Siria. Fără succes. Mai mult, eşecul era previzibil şi nu a mirat pe nimeni. Potrivit comunicatului de presă postat pe site-ul Organizaţiei Naţiunilor Unite: «China şi Rusia şi-au exercitat dreptul de veto pe un proiect de rezoluţie în Consiliul de Securitate, proiect care viza condamnarea cu fermitate a autorităţile siriene pentru modul de reprimare violentă exercitat împotriva protestatarilor pro-democraţie în acest an şi prin care se cerea încetarea imediată a încălcării drepturilor omului». Tot de aici mai aflăm că 9 din cei 15 membri ai Consiliului au votat în favoarea proiectului, au fost manifestate 2 drepturi de veto şi 4 ţări s-au abţinut. Astfel, conform Statutului, exercitarea dreptului de veto al oricăruia dintre cei cinci membri permanenţi ai Consiliului - China, Franţa, Rusia, Regatul Unit şi Statele Unite ale Americii – înseamnă că proiectul de rezoluţie nu poate fi adoptat ".

AFP a menţionat că rezoluţia a primit patru abţineri ale reprezentanţilor din Liban, India, Africa de Sud şi Brazilia. Cum s-a ajuns în impas şi de ce a dispărut solidaritatea comunităţii internaţionale care a acompaniat Primăvara Arabă ? Ambasadorul Rusiei la ONU, Vitali Ciurkin, a declarat că "Delegaţia rusă a făcut toate eforturile posibile încă de la început pentru a se ajunge la un rezultat pozitiv în vederea deciziilor pe care Consiliul de Securitate ar trebui să le ia cu privire la evenimentele din Siria. Noi, împreună cu China, am înaintat un text de proiect de rezoluţie în care am menţionat că nu se va atenta la suveranitatea naţională şi că nu va exista o implicare în treburile interne ale Siriei, inclusiv intervenţii militare de nici un fel. În plus, am menţionat cerinţa de a evita orice confruntări şi intenţia noastră de a contribui la construcţia unui dialog menit a readuce pacea civilă şi în acord cu interesul naţional de a îmbunătăţi viaţa politică şi socială în Siria". Churkin a adăugat: "Cel mai bun mod de a ieşi din criză este de a respinge provocările şi de a organiza un dialog între toate părţile siriene... Rusia continuă contactele cu Damascul şi invită autorităţile siriene să fie mai eficiente în a face schimbările şi reformele necesare. De asemenea, am cerut să fie eliberaţi toţi deţinuţii care nu a comis nici un fel de acte criminale, şi să fie imediat iniţiat un dialog cu opoziţia".
În discursul său de la reuniunea Consiliul de Securitate ONU, Reprezentantul Permanent al Siriei la Naţiunile Unite, Bashar al-Ja'afari, a declarat că "limbajul ostil utilizat de către o serie de ambasadori împotriva ţării mele şi a conducerii sale politice este fără precedent şi nu reprezintă un demers constructiv". În plus, el a subliniat că Siria este considerată de ei acum un duşman din cauza poziţiei sale de principii şi nu din cauza invocatelor motive umanitare. "Acest limbaj arată, de asemenea, politica părtinitoare adoptată de unele ţări occidentale şi de conducerea lor ca urmare a adoptării Siriei a unei poziţii politice independente". El a adăugat că conducerea siriană este legitimă şi a dat imediat un răspuns la cererile protestatarilor. Astfel, potrivit reprezentantului sirian, preşedintele Bashar al-Assad a anunţat programul de reformă cuprinzătoare şi Guvernul a început să îl pună în aplicare printr-un pachet de legi care să sporească şi să extindă procesul democratic de participare a cetăţenilor la viaţa politică şi procesul economic, indiferent de opiniile externe.

La rândul său, ambasadorul Chinei la ONU, Li Baodong, a declarat: "Facem un apel la părţile siriene de a respinge toate formele de violenţă, şi sperăm că Guvernul sirian va pune în aplicare cît mai repede posibile reforme economice care să îmbunătăţească nivelul de trai al populaţiei. Comunitatea internaţională ar trebui să ofere un ajutor constructiv pentru a facilita realizarea acestor obiective, şi ne aşteptăm la respectarea completă a suveranităţii şi independenţei Siriei".

La rândul său, ambasadorul SUA la ONU, Susan Rice şi-a exprimat dezamăgirea cu privire la dezacordurile din cadrul Consiliului de Securitate în adoptarea unei rezoluţii împotriva Siriei. Dar, în fapt, în spatele veto-ului Rusiei şi Chinei de adoptare a unei rezoluţii ONU privind Siria nu au fost numai diferenţe serioase de viziune privind condamnarea preşedintelui Bashar al-Assad pentru sângeroasa represiunea împotriva civililor, ci şi reproşurile şi neîncrederea privind faptul că simpla autorizare a unor sancţiuni constituie un pericol şi ar putea conduce la o repetare a campaniei de bombardamente a NATO în Libia. "Rezultatul este că după aproape şapte luni de la începerea revoltei împotriva regimului al-Assad, corpul diplomatic al ONU rămâne profund divizat şi în imposibilitatea de a adopta o rezoluţie cu forţă juridică obligatorie pentru a stopa violenţele din Siria. ONU estimează că până acum represiunea s-a soldat cu pierderea a peste 2.700 de vieţi» a declarat unul din oficialii Organizaţiei Naţiunilor Unite la finalul reuniunii din 4 octombrie.

Pe parcursul elaborării textului proiectului de rezoluţie, cele patru naţiuni europene care au susţinut rezoluţia privind Siria - Marea Britanie, Franţa, Germania şi Portugalia - au încercat să obţină şi sprijinul Chinei şi implicit, al Rusiei. Ele, de asemenea, au specificat că orice sancţiuni vor fi decise, acestea nu vor fi implementate printr-o acţiune militară în forţă. Dar atunci când textul a fost trimis la Moscova pentru reexaminare, cuvântul de răspuns a fost că era inacceptabil, a declarat unul dintre diplomaţii angrenaţi în consultări, declaraţie făcută sub protecţia anonimatului deoarece consultările au fost private. Nimeni nu a emis vreo explicaţie posibilă asupra a ceea ce s-a întâmplat la Kremlin şi ce anume a condus la respingerea rezoluţiei. Cum între timp la Moscova regulile sub care tandemul Putin – Medvedev va rula la alegerile viitoare s-au lămurit iar refuzul Moscovei pare oarecum logic. Preşedintele Medvedev nu a făcut decât să revină la linia de politică tradiţională a Rusiei. Oricum, aventura alături de partenerii occidentali privind rezoluţia pe Libia nu i-a adus prea multă simpatie din partea propriilor cetăţeni, după cum au demonstrat sondajele care l-au făcut să 'abdice' în favoarea lui Vladimir Putin. Dar veto-ul Rusiei a provocat mustrări puternice din partea SUA şi a ţărilor din Europa de Vest, precum şi dinspre numeroase organizaţii ce militează pentru drepturile omului. Mai mult chiar, discuţiile au deviat de la tonul diplomatic cu care ne-au obişnuit Rusia şi SUA după resetarea relaţiilor dintre cele două puteri. Ambasadorul SUA, Susan Rice, a numit invocarea, de către "alianţa" Rusia – China a faptului că rezoluţia ar fi un pretext pentru o intervenţie militară în Siria, drept "o viclenie ieftină a celor care mai degrabă ar vinde arme către regimul sirian decât să stea solidari cu poporul sirian şi dorinţa sa de libertate", făcând trimitere desigur la faptul că Rusia rămâne unul din furnizori majori de arme către regimul de la Damasc al lui al-Assad. În replică, ambasadorul rus Vitali Ciurkin a obiectat puternic faţă de afirmaţia colegei din SUA, considerând că o astfel de remarcă nu-şi are rostul, "mai ales provenind din partea unei ţări (Statele Unite), care este veşnic interesată de pomparea în zonă de echipamente militare în valoare de sute de miliarde de dolari".

Să ne reamintim că în luna mai 2011 - Statele Unite au impus sancţiuni în ceea ce îl privește pe preşedintele sirian Bashar al-Assad. Sancțiunile au vizat şi alți şase înalţi oficiali sirieni pentru încălcarea drepturilor omului asupra și reprimarea brutală a protestelor antiguvernamentale. Casa Albă a anunţat sancţiunile pe 18 mai, cu o zi înainte de Barack Obama, preşedintele SUA, să susţină un discurs major asupra revoltele din întreaga lume arabă, cu menţionarea proeminentă a reprimării violente a manifestaţiilor din Siria. Sancţiunile au fost parte a "unui efort de a spori presiunea asupra guvernului de la Damasc pentru a pune capăt violenţei împotriva poporului său şi trecerea la un sistem democratic", a declarat atunci un oficial american agenţiei de ştiri AFP, cu condiţia anonimatului. De asemenea, ulterior Uniunea Europeană a pus 13 funcţionari sirieni pe lista sa de sancţiuni în ceea ce a descris-o tot ca o mişcare pentru a creşte treptat presiunea. Doar că la Damasc regimul nu a dat şi nu dă semne că ar fi interesat de opiniile comunităţii internaţionale. Medierea de către Rusia a discuţiilor dintre regimul actual şi opoziţie nu a dat nici pe departe rezultatele scontate iniţial. Bashar al-Assad a mai bifat o întâlnire la Kremlin. La fel şi reprezentanţii opoziţiei siriene. Demersurile diplomaţilor ruşi în frunte cu Sergey Lavrov au eşuat în găsirea unei punţi de discuţie între cele două părţi.

Apoi, confruntat cu o atitudine naţională de dezaprobare pentru susţinerea rezoluţiei împotriva regimului Gadaffi, preşedintele rus Dmitri Medvedev, a declarat că ţara sa nu va sprijini nici o rezoluţie a ONU cu privire la utilizarea forţei împotriva guvernului sirian. "Despre o rezoluţie referitoare la Siria ? Nu voi sprijini o astfel de rezoluţie, chiar dacă prietenii şi cunoscuţii mei mă întreabă despre asta" a declarat Medvedev reporterilor în timpul unei conferinţe de presă, argumentând că Siriei trebuie să i se permită să-şi soluţioneze singură treburile sale interne.

În tot acest timp, reprimarea protestelor în Siria a continuat şi continuă zilnic. Iar numărul victimelor creşte constant. Dar viziunea comunităţii internaţionale s-a schimbat după aventura libiană şi împărţirea resurselor petroliere între iniţiatorii intervenţiei militare. Comunitate internaţională care a devenit motivat circumspectă. Chiar şi atunci când sângele brun-roşiatic împletit cu geamătul înăbuşit al dorinţei de libertate aduce tot mai mult a o tristă toamnă arabă.

Publicat - Cadran Politic, nr. 86, octombrie 2011

Lupta pentru influență politică și păpușile jocului strategic surkovian

Aşa cum anticipam acum două luni într-un material pentru Oriental Review, alegerile parlamentare din Rusia (4 decembrie 2011) şi alegerile prezidenţiale (anul viitor) sunt, cu siguranţă evenimente în jurul cărora lupta pentru influență politică va deveni tot mai acerbă. În principal, influenţa în teritoriu unde infrastructura de partid și persoanele influente arondate autorităților locale vor contribui definitoriu la rezultatul confruntării electorale. În general, lupta lobby-știlor se desfășoară în interiorul zidurilor de la Kremlin, departe de ochii iscoditori ai presei, susținătoare sau nu a puterii. Desigur, lucrurile sunt cunoscute, chiar dacă puţini se încumetă să vorbească deschis despre ele. Acestă luptă pentru influență pare să fie, de asemenea, și miza în recentul scandal din partidul Cauza Dreaptă, partidul manageriat până recent de omul de afaceri şi nou iniţiatul în politică, Mikhail Prokhorov.
Un imens zgomot mediatic a urmat primelor secunde de stupoare din partea presei. Care încet, încet s-a repliat în funcție de interese și un semn că auto-cenzura funcționează mult mai bine decât programele de reformă a Rusiei. Declaraţiile inconfortabile ale ex-liderului Cauzei Drepte, Mikhail Prokhorov, privind falsificarea documentelor Congresului partidului, precum și acuzațiile directe împotriva “eminenţei cenuşii» a Kremlinului – Vladislav Surkov, a fost urmată de “tăcere asurzitoare” dinspre Kremlin. Tandemul Putin – Medvedev și-a urmat în linişte agenda zilnică. Tot ce s-a putut auzi a fost o imensă revărsare de opinii pro şi anti-Prokhorov. Potrivit analistului politic Stanislav Belkovski, “preşedintele rus a fost dezamăgit de Mikhail Prokhorov, astfel că el l-a instruit pe Vladislav Surkov să-l «lichideze»”. În schimb, Gleb Pavlovsky (el însuşi într-un conflict mocnit cu Vladislav Yurevich Surkov după expulzarea sa de la Kremlin) consideră că: “Acest conflict este benefic pentru aproape toată lumea, cu excepţia lui Surkov. Administraţia prezidenţială a suferit o serie de costuri de reputaţie, ca urmare a unei serii de erori tactice “. În fapt, este Prokhorov, fostul său partid sau protejatul lui – Evgheni Roizman (aproape o legendă urbană a Ekaterinburgului), problema de fond, esenţială ? Cred că nu. Situaţia a fost de fapt previzibilă în integralitatea sa. Voi încerca să explic de ce. (Text integral)

Publicat in Cadran Politic, Oct. 2011

Cyber space – Provocări de securitate, tendinţe, soluţii

Imediat după recentul Summit de la Bruxelles asupra reformelor economice din zona Euro, două organizaţii ale Uniunii Europene (Comisia Europeană şi Serviciul pentru acţiuni externe) au fost lovite de un „serios“ atac cibernetic, fapt ce a determinat cele două instituţii să-şi închidă temporar reţeaua de intranet şi serviciul de mail pentru a evita posibile scurgeri de informaţii.

Cu toate că astfel de ştiri rar se întâmplă să fie intens mediatizate, o scurtă trecere în revistă a evenimentelor de acest tip din ultima jumătate de an 2010 şi începutul lui 2011 ne arată că ele sunt mai dese decât ne închipuim în mod curent. Astfel, la începutul lunii martie, ministerul francez de finanţe a fost vizat de hackeri, într-un atac cibernetic care viza furtul fişierelor de pe lucrările Summitului G20 care a avut loc la Paris în luna februarie. Patrick Pailloux, directorul general al Agenţiei Naţionale pentru securitate IT din Franţa, declara la momentul respectiv: „Acesta este primul atac de această dimensiune şi amploare împotriva statului francez„. În noiembrie 2010, statul asiatic Myan­mar, mai larg cunoscut sub numele de Birmania, de asemenea, a fost practic scos de pe net printr-un atac susţinut, de origine necunoscută. Tot în toamna anului trecut, un român reuşea să provoace agitaţie în Regatul Unit prin accesarea ilegală a sistemului Marinei Navale Britanice. Anterior un altul provocase dureri de cap spe­cia­liştilor de la NASA. Stuxnet şi tele­gra­mele Wikileaks, dar şi acuzele ce sugerau implicarea guvernului chinez în cyber-atacuri pe Google şi alte obiective au marcat un punct de co­titură în istoria conflictelor ciber­ne­tice. Stuxnet a fost o încercare de a inter­fera cu procesele de funcţionare a centralelor nucleare ale Iranului, în spe­cial cu procesul de centrifugare a uraniului. Visa. PayPal. MasterCard. Sony. Nasdaq. Fiecare dintre aceste firme internaţionale importante au fost vizate recent de către grupul Anonim, ca urmare a blocării conturilor Wiki­leaks, cu intenţia declarată de infec­tare a sistemele globale de informaţii cu atacuri denial-of-service si malware şi perturbarea serioasă a tranzacţiilor online. Atacuri, cum ar fi acestea, deşi mai mult sau mai puţin sofisticate, sunt încă în desfăşurare, şi vor creşte, fără îndoială, în 2011, chiar dacă multe dintre ele vor trece neobservate de către publicul larg.
Dezvoltarea infrastructurii infor­ma­ţio­nale, în curs de globalizare, în care se includ structurile mediatice şi de publicitate online, serviciile electro­nice, platformele de socializare şi cele de bloguri, generează posibilităţi de interconectare din ce în ce mai sofisticate. Dar societatea informa­ţio­nală înseamnă şi infrastructura critică, adică acele servicii şi sisteme infor­matice care sunt atât de vitale pentru un stat încât scoaterea din funcţiune sau distrugerea lor poate cauza desta­bilizarea securităţii naţionale, a eco­nomiei sau stării de sănătate a populaţiei, sau blocarea funcţionării eficie­nte a structurilor şi instituţiilor statului. Oameni, instituţii, companii transmit informaţii într-un ritm tot mai accelerat, iar distanţele s-au redus la o „aruncătură” de mouse sau de monitor. Vedem cum predicţiile unor futurişti ca Marshall McLuhan şi Alvin Toffler se adeveresc, iar lumea se transformă rapid într-un “sat global“ unde distanţele geografice, zonele orare şi frontierele naţionale nu mai reprezintă bariere pentru comunicare, afaceri şi comerţ. Există o axiomă potrivit căreia societatea informa­ţio­nală bazată pe cunoaştere are un impact profund asupra componentelor sistemului societăţii, adică economie, social, politic şi desigur cel juridic fără de care ordinea socială ar fi grav preju­diciată. În mai puţin de o generaţie, revoluţia informaţională şi introdu­ce­rea spaţiului virtual în fiecare aspect al so­cietăţii au schimbat lumea. Cu avantajele, dar şi cu provocările de secu­ritate aferente. De la sustragerea de date personale confidenţiale la fraude economice, şantaj şi terorism, o întreagă paletă de infracţiuni penale grave au fost transpuse în varianta cibernetică. Cele mai îngrijorătoare fiind desigur cele care vizează infrastructura critică. (Full text)
Publicat în Cadran Politic - Revistă de analiză și informare politică