«Occupy Wall Street» – revoluţie mondială sau doar PR electoral ?

Mişcarea “Ocupaţi Wall Street” (extrem de puţin analizată în România şi mediatizată mai degrabă la capitolul ştiri diverse de pe hotare) însumează déja o lună de proteste, mii de protestatari şi alte zeci de mii de suporteri în numeroase oraşe (70 susţin organizatorii) din Statele Unite. În luna septembrie, organizatorii mişcării "Ocupaţi Wall Street" au preluat parcul Zuccotti în districtul financiar din Manhattan (New York) şi l-au transformat într-o tabără revoluţionară. Sau un campus unde sute de tineri cântă şi strigă sloganuri împotriva bancherilor şi a dominaţiei corporative. Ocazional, protestatarii mai 'vehemenţi' îşi scot hainele de pe ei, ceea ce inevitabil atrage mereu camerele de ştiri. Tratată iniţial ca o glumă, ignorată chiar și de presa americană, totuşi după o lună de proteste mişcarea pare să câştige tot mai mulţi aderenţi, mai ales după intervenţia brutală a forţelor de ordine la marşul de pe podul Brooklyn de la începutul acestei luni. Iar odată cu creşterea popularităţii protestatarilor s-au înmulţit şi semnele de întrebare privind rostul şi obiectivele mişcării.

Cine sunt protestatarii ?

Protestul a fost iniţial demarat de către o grupare de activişti canadieni - Adbusters, binecunoscuţi pentru opiniile anticonsumeriste; aceştia susţin că s-au inspirat de la mişcarea Primăvară arabă (când protestele din Piaţa Tahrir din Cairo au generat revoluţia egipteană şi s-au extins în mai multe ţări din lumea arabă). Adbusters au propus un marş paşnic la Mecca finanţei mondiale, protestul fiind aprobat de primarul New York’ului Michael Bloomberg, care declara la momentul respectiv că “dacă oamenii vor să protesteze, e dreptul lor să o facă” şi că nu are motive de a refuza aprobarea marşului. Ulterior, “Ocupaţi Wall Street” a început să se autocaracterizeze ca fiind «mişcarea de rezistenţă a tuturor oamenilor (indiferent de culoare, sex şi convingeri politice) care se simt agresaţi de lăcomia bancherilor şi nedreptatea socială. Singurul lucru pe care noi toţi îl avem în comun este că suntem cei 99% care nu vom mai tolera corupţia şi lăcomia acelui 1%. Suntem mulţi şi vom folosi tactica revoluţionară a Primăverii arabe în vederea atingerii scopurilor noastre, dar milităm pentru utilizarea nonviolentei pentru a maximiza siguranţa tuturor participanţilor». Activiştii grupului Anonymous şi-au încurajat de asemenea susţinătorii să ia parte la proteste. Ce-i drept, protestatarii seamănă un pic cu cei din Piaţa Tahrir din Cairo, doar că în jur nu se aude vâjâit de gloanţe ci sunet de chitară şi mişcarea nu doreşte să detroneze pe nici un dictator. Dar există aceeaşi cohortă de oameni tineri energici, entuziaşti, şi aceeaşi utilizare excesivă de Twitter si alte reţele media sociale pentru a recruta mai mulţi participanţi. Cei mai mulţi reclamă un sentiment similar de frustrare tinerească şi revoltă faţă de un sistem politic şi economic pe care protestatarii îl percep ca fiind rău, corupt, în dezacord cu propriile lor aspiraţii.

Cine sunt liderii ?

După cum chiar organizatorii precizează pe site-ul propriu, “Liderii acestei mişcări sunt oamenii obişnuiţi care participă la această Mişcare de protest. Noi nu impunem ierarhii verticale, ci dorim să facilităm organizarea şi exprimarea deschisă, participativă, în plan orizontal a tuturor membrilor. Facem un apel către toţi cetăţenii New York-ului să ni se alăture, şi spunem bun venit tuturor oamenilor care indifferent de culoare, sex, religie sau simpatii politice sunt doritori de a participa la adunările noastre de zi cu zi”. Asta îmi aminteşte de o întâmplare veche, petrecută la începuturile carierei mele de jurnalist. E drept, şi experienţa românilor pentru proteste în vremuri democratice era la început. Documentându-mă pentru un material ce viza o grevă studenţească, am dorit să vorbesc cu liderul protestatarilor. După ce am înfruntat o duzină de priviri nedumerite, am reuşit să-l găsesc. Aveam două întrebări: scopul şi durata protestului. Liderul nu a prea înţeles ce voiam. Atunci l-am intrebat dacă există un alt lider. - “Noi toţi” mi-a spus victorios. - “Dar tu pari să fii un fel de lider…Cum ai fost ales ?” – “Ne-am autoselectat. Cine vorbeşte mai tare şi are curaj” – “Adică tupeu ?” –“Cam aşa” a admis complice interlocutorul meu. Cam aşa stau lucrurile şi cu liderii protestatarilor de pe Wall Street. Iar prezenţa unor lideri de opinie gen Michael Moore e una doar conjuncturală şi sincer, înclin să cred că nu şi benefică.

Ce vor ei ?

Ei vor să protesteze. Cam acesta ar fi răspunsul care îţi vine prima dată în minte. Sunt nemulţumiţi de actuala criză economică, şi consideră că bancherii sunt principalii vinovaţi. Sigur, bancherii existau şi înainte de criză. Eu nu împărtăşesc sentimentele antimarket ale multora dintre protestatarii de pe Wall Street. Băncile sunt instituţii necesare şi utile atunci când funcţionează în mod corespunzător, asigură capital pentru investitori şi contribuie la creşterea nivelul de trai. Dar este, de asemenea, adevărat că nu agreez principiul pe care acestea s-au bazat tot mai mult, până când lucrurile au luat-o razna: socializarea riscului şi privatizarea profitului.

Ei mai vor la mijlocul lunii octombrie o revoluţie mondială, apel împănat cu diverse lozinci şi elemente simbolice a căror reuniune poate fi atractivă pentru tinerii doritori de puţină anarhie, dar care nu are şi o finalitate clară. Paradoxal și oarecum straniu, deși sunt ineficient organizați în a spune ce doresc cu exactitate, după cum remarca un jurnalist de la Fox News, tabăra protestatarilor este extrem de bine organizată logistic și administrativ, cu spații delimitate pentru masă, locuri pentru copii, spații de dezbatere publică, pentru relatii cu mass media. După săptămâni de presiuni media, un grup de protestatari au dat publicităţii o listă de 13 revendicări care au stârnit zâmbete consternate din partea specialiştilor în finanţe şi economie. Din punct de vedere al analiştilor economici, cererile sunt pe cât de fascinante pe atât și demobilizatoare. Fascinante, pentru că oamenii care nu au studiat economia cred unele lucruri cu adevărat ciudate despre cum îşi închipuie ei că funcţionează sistemul financiar; demobilizatoare, deoarece multe dintre aceste politici ar afecta de fapt mulţi oameni în loc să ajute. Intenţiile bune nu dau întotdeauna rezultatele scontate. Nu mai vorbesc de cereri gen: Deschiderea tuturor graniţelor. Oricine să călătorească, lucreze, trăiască oriunde doreşte ! care ar crea reale frisoane de spaimă în spatele uşilor cancelariilor occidentale. Dar probabil şi o grimasă de aprobare privind scoaterea în afara legii a agenţiilor de evaluare financiară care le dau cumplite dureri de cap în aceeaşi măsură şi finanţiştilor şi liderilor politici. Apoi, declaraţiile de susţinere a politicilor lui Barack Obama (care l-a rândul său a admis că protestatarii sunt îndreptăţiţi să fie nemulţumiţi ) a ridicat alte noi semne de întrebare privitor la ce vor ei de fapt. Să fie PR electoral ? Sau, dacă ne gândim la declaraţiile senatorului McCain care a sugerat recent că Primăvara Arabă ar trebui să fie un semnal pentru toate regimurile nedemocratice de la Teheran la Moscova, o încercare de export a revoluţiilor Twitter către alte zone aparent mai apatice sau mai tolerante cu regimurile care le păstoresc mai mult sau mai puţin democratic. Sau e doar tot PR electoral ? Puţin probabil să avem clamata revoluţie mondială pe 15 octombrie. Mai degrabă, Ocupaţi Wall Street tinde să fie o mişcare de care adepţii stângii se vor ruşina aşa cum s-a întâmplat în cazul Tea Party cu simpatizanţii dreptei. Sigur, mişcarea ar putea deveni o forţă. Una uriaşă. Cu unele condiţii: să ştie ce vrea, să aibă lideri de opinie prestigioşi, să înceapă să vorbească pe o singură voce. Şi să ofere răspuns la o întrebare la care nimeni încât nu s-a încumetat să dea un răspuns: ce sistem funcţional pui în loc ?

Publicat - Cadran Politic, nr.86, octombrie 2011

Revoluția Siriană și toamna arabă

Primăvara Arabă pare să se fi transformat odată cu trecerea timpului într-o toamnă monotonă, în care nuanţele de brun ale sângelui curs pe străzile Damascului se contopesc cu ceaţa ce domină încă asupra raidurilor NATO din Libia. Pe acest fond autumnal, la începul acestei luni Consiliul de Securitate a Naţiunilor Unite a încercat să obţină acordul ţărilor membre pentru o rezoluţie privitoare la situaţia din Siria. Fără succes. Mai mult, eşecul era previzibil şi nu a mirat pe nimeni. Potrivit comunicatului de presă postat pe site-ul Organizaţiei Naţiunilor Unite: «China şi Rusia şi-au exercitat dreptul de veto pe un proiect de rezoluţie în Consiliul de Securitate, proiect care viza condamnarea cu fermitate a autorităţile siriene pentru modul de reprimare violentă exercitat împotriva protestatarilor pro-democraţie în acest an şi prin care se cerea încetarea imediată a încălcării drepturilor omului». Tot de aici mai aflăm că 9 din cei 15 membri ai Consiliului au votat în favoarea proiectului, au fost manifestate 2 drepturi de veto şi 4 ţări s-au abţinut. Astfel, conform Statutului, exercitarea dreptului de veto al oricăruia dintre cei cinci membri permanenţi ai Consiliului - China, Franţa, Rusia, Regatul Unit şi Statele Unite ale Americii – înseamnă că proiectul de rezoluţie nu poate fi adoptat ".

AFP a menţionat că rezoluţia a primit patru abţineri ale reprezentanţilor din Liban, India, Africa de Sud şi Brazilia. Cum s-a ajuns în impas şi de ce a dispărut solidaritatea comunităţii internaţionale care a acompaniat Primăvara Arabă ? Ambasadorul Rusiei la ONU, Vitali Ciurkin, a declarat că "Delegaţia rusă a făcut toate eforturile posibile încă de la început pentru a se ajunge la un rezultat pozitiv în vederea deciziilor pe care Consiliul de Securitate ar trebui să le ia cu privire la evenimentele din Siria. Noi, împreună cu China, am înaintat un text de proiect de rezoluţie în care am menţionat că nu se va atenta la suveranitatea naţională şi că nu va exista o implicare în treburile interne ale Siriei, inclusiv intervenţii militare de nici un fel. În plus, am menţionat cerinţa de a evita orice confruntări şi intenţia noastră de a contribui la construcţia unui dialog menit a readuce pacea civilă şi în acord cu interesul naţional de a îmbunătăţi viaţa politică şi socială în Siria". Churkin a adăugat: "Cel mai bun mod de a ieşi din criză este de a respinge provocările şi de a organiza un dialog între toate părţile siriene... Rusia continuă contactele cu Damascul şi invită autorităţile siriene să fie mai eficiente în a face schimbările şi reformele necesare. De asemenea, am cerut să fie eliberaţi toţi deţinuţii care nu a comis nici un fel de acte criminale, şi să fie imediat iniţiat un dialog cu opoziţia".
În discursul său de la reuniunea Consiliul de Securitate ONU, Reprezentantul Permanent al Siriei la Naţiunile Unite, Bashar al-Ja'afari, a declarat că "limbajul ostil utilizat de către o serie de ambasadori împotriva ţării mele şi a conducerii sale politice este fără precedent şi nu reprezintă un demers constructiv". În plus, el a subliniat că Siria este considerată de ei acum un duşman din cauza poziţiei sale de principii şi nu din cauza invocatelor motive umanitare. "Acest limbaj arată, de asemenea, politica părtinitoare adoptată de unele ţări occidentale şi de conducerea lor ca urmare a adoptării Siriei a unei poziţii politice independente". El a adăugat că conducerea siriană este legitimă şi a dat imediat un răspuns la cererile protestatarilor. Astfel, potrivit reprezentantului sirian, preşedintele Bashar al-Assad a anunţat programul de reformă cuprinzătoare şi Guvernul a început să îl pună în aplicare printr-un pachet de legi care să sporească şi să extindă procesul democratic de participare a cetăţenilor la viaţa politică şi procesul economic, indiferent de opiniile externe.

La rândul său, ambasadorul Chinei la ONU, Li Baodong, a declarat: "Facem un apel la părţile siriene de a respinge toate formele de violenţă, şi sperăm că Guvernul sirian va pune în aplicare cît mai repede posibile reforme economice care să îmbunătăţească nivelul de trai al populaţiei. Comunitatea internaţională ar trebui să ofere un ajutor constructiv pentru a facilita realizarea acestor obiective, şi ne aşteptăm la respectarea completă a suveranităţii şi independenţei Siriei".

La rândul său, ambasadorul SUA la ONU, Susan Rice şi-a exprimat dezamăgirea cu privire la dezacordurile din cadrul Consiliului de Securitate în adoptarea unei rezoluţii împotriva Siriei. Dar, în fapt, în spatele veto-ului Rusiei şi Chinei de adoptare a unei rezoluţii ONU privind Siria nu au fost numai diferenţe serioase de viziune privind condamnarea preşedintelui Bashar al-Assad pentru sângeroasa represiunea împotriva civililor, ci şi reproşurile şi neîncrederea privind faptul că simpla autorizare a unor sancţiuni constituie un pericol şi ar putea conduce la o repetare a campaniei de bombardamente a NATO în Libia. "Rezultatul este că după aproape şapte luni de la începerea revoltei împotriva regimului al-Assad, corpul diplomatic al ONU rămâne profund divizat şi în imposibilitatea de a adopta o rezoluţie cu forţă juridică obligatorie pentru a stopa violenţele din Siria. ONU estimează că până acum represiunea s-a soldat cu pierderea a peste 2.700 de vieţi» a declarat unul din oficialii Organizaţiei Naţiunilor Unite la finalul reuniunii din 4 octombrie.

Pe parcursul elaborării textului proiectului de rezoluţie, cele patru naţiuni europene care au susţinut rezoluţia privind Siria - Marea Britanie, Franţa, Germania şi Portugalia - au încercat să obţină şi sprijinul Chinei şi implicit, al Rusiei. Ele, de asemenea, au specificat că orice sancţiuni vor fi decise, acestea nu vor fi implementate printr-o acţiune militară în forţă. Dar atunci când textul a fost trimis la Moscova pentru reexaminare, cuvântul de răspuns a fost că era inacceptabil, a declarat unul dintre diplomaţii angrenaţi în consultări, declaraţie făcută sub protecţia anonimatului deoarece consultările au fost private. Nimeni nu a emis vreo explicaţie posibilă asupra a ceea ce s-a întâmplat la Kremlin şi ce anume a condus la respingerea rezoluţiei. Cum între timp la Moscova regulile sub care tandemul Putin – Medvedev va rula la alegerile viitoare s-au lămurit iar refuzul Moscovei pare oarecum logic. Preşedintele Medvedev nu a făcut decât să revină la linia de politică tradiţională a Rusiei. Oricum, aventura alături de partenerii occidentali privind rezoluţia pe Libia nu i-a adus prea multă simpatie din partea propriilor cetăţeni, după cum au demonstrat sondajele care l-au făcut să 'abdice' în favoarea lui Vladimir Putin. Dar veto-ul Rusiei a provocat mustrări puternice din partea SUA şi a ţărilor din Europa de Vest, precum şi dinspre numeroase organizaţii ce militează pentru drepturile omului. Mai mult chiar, discuţiile au deviat de la tonul diplomatic cu care ne-au obişnuit Rusia şi SUA după resetarea relaţiilor dintre cele două puteri. Ambasadorul SUA, Susan Rice, a numit invocarea, de către "alianţa" Rusia – China a faptului că rezoluţia ar fi un pretext pentru o intervenţie militară în Siria, drept "o viclenie ieftină a celor care mai degrabă ar vinde arme către regimul sirian decât să stea solidari cu poporul sirian şi dorinţa sa de libertate", făcând trimitere desigur la faptul că Rusia rămâne unul din furnizori majori de arme către regimul de la Damasc al lui al-Assad. În replică, ambasadorul rus Vitali Ciurkin a obiectat puternic faţă de afirmaţia colegei din SUA, considerând că o astfel de remarcă nu-şi are rostul, "mai ales provenind din partea unei ţări (Statele Unite), care este veşnic interesată de pomparea în zonă de echipamente militare în valoare de sute de miliarde de dolari".

Să ne reamintim că în luna mai 2011 - Statele Unite au impus sancţiuni în ceea ce îl privește pe preşedintele sirian Bashar al-Assad. Sancțiunile au vizat şi alți şase înalţi oficiali sirieni pentru încălcarea drepturilor omului asupra și reprimarea brutală a protestelor antiguvernamentale. Casa Albă a anunţat sancţiunile pe 18 mai, cu o zi înainte de Barack Obama, preşedintele SUA, să susţină un discurs major asupra revoltele din întreaga lume arabă, cu menţionarea proeminentă a reprimării violente a manifestaţiilor din Siria. Sancţiunile au fost parte a "unui efort de a spori presiunea asupra guvernului de la Damasc pentru a pune capăt violenţei împotriva poporului său şi trecerea la un sistem democratic", a declarat atunci un oficial american agenţiei de ştiri AFP, cu condiţia anonimatului. De asemenea, ulterior Uniunea Europeană a pus 13 funcţionari sirieni pe lista sa de sancţiuni în ceea ce a descris-o tot ca o mişcare pentru a creşte treptat presiunea. Doar că la Damasc regimul nu a dat şi nu dă semne că ar fi interesat de opiniile comunităţii internaţionale. Medierea de către Rusia a discuţiilor dintre regimul actual şi opoziţie nu a dat nici pe departe rezultatele scontate iniţial. Bashar al-Assad a mai bifat o întâlnire la Kremlin. La fel şi reprezentanţii opoziţiei siriene. Demersurile diplomaţilor ruşi în frunte cu Sergey Lavrov au eşuat în găsirea unei punţi de discuţie între cele două părţi.

Apoi, confruntat cu o atitudine naţională de dezaprobare pentru susţinerea rezoluţiei împotriva regimului Gadaffi, preşedintele rus Dmitri Medvedev, a declarat că ţara sa nu va sprijini nici o rezoluţie a ONU cu privire la utilizarea forţei împotriva guvernului sirian. "Despre o rezoluţie referitoare la Siria ? Nu voi sprijini o astfel de rezoluţie, chiar dacă prietenii şi cunoscuţii mei mă întreabă despre asta" a declarat Medvedev reporterilor în timpul unei conferinţe de presă, argumentând că Siriei trebuie să i se permită să-şi soluţioneze singură treburile sale interne.

În tot acest timp, reprimarea protestelor în Siria a continuat şi continuă zilnic. Iar numărul victimelor creşte constant. Dar viziunea comunităţii internaţionale s-a schimbat după aventura libiană şi împărţirea resurselor petroliere între iniţiatorii intervenţiei militare. Comunitate internaţională care a devenit motivat circumspectă. Chiar şi atunci când sângele brun-roşiatic împletit cu geamătul înăbuşit al dorinţei de libertate aduce tot mai mult a o tristă toamnă arabă.

Publicat - Cadran Politic, nr. 86, octombrie 2011