Remember: Aleksei Balabanov – Schiță de portret


Aleksei Balabanov Oktyabrinovich s-a născut pe 25 februarie 1959, în Sverdlovsk (acum Yekaterinburg). În 1981 Balabanov devine absolvent al Facultatea de Filologie – Secția Traducere de la Universitatea Maxim Gorky. După terminarea studiilor a servit în Armata Sovietică ca translator. Ulterior efectuării stagiului militar, în perioada 1983-1987 a lucrat ca asistent de regizor la studioul de film Sverdlovsk.



Anul 2013 a însemnat și plecarea dintre noi a unuia dintre cei mai iubiți și populari regizori din Rusia post-sovietică. Mult prea devreme, în urmă cu un an, Aleksei Balabanov a plecat în lumea mai bună după care părea că tânjește în ultimul său film, de unde și opțiunea pentru un remember al activității sale în spațiul cinematografiei ruse.
Date biografice:
 Mai târziu, Balabanov s-a înscris la cursul experimental 'Autor de Cinema' (rusă: Авторское кино) destinat scenariștilor si regizorilor de film, pe care l-a absolvit cu brio în 1990.
 În 1994 Balabanov, împreună cu Serghei Selyanov și Viktor Sergeyev fondează compania de producție CTV, prin intermediul căreia va da contur tuturor proiectelor sale cinematografice.
Aleksei Balabanov a murit pe 18 mai 2013 în urma unui atac de cord, la doar 54 de ani, ”lăsând în urmă o serie de proiecte în lucru, pe soția sa, Nadejda Vasilyeva, designer de costume și colaborator îndelungat al regizorului, precum și pe cei doi fii ai săi.”[1]
Prim-ministrul rus, Dmitri Medvedev, a scris pe pagina sa de Facebook un mesaj de condoleanțe familiei lui Balabanov, menționând că: 'Filmele regizate de Alexey Balabanov sunt un portret colectiv al țării noastre în perioadele cele mai dramatice din istoria sa'. Criticul de cinema rus Olga Sherwood a declarat pentru BBC: 'Un regizor cu adevărat unic a murit. Nu poate fi nici o îndoială despre asta. Au fost doar o mână ca el în lumea cinematografiei '.
Filmografie:
În doar un sfert de secol de activitate, Aleksei Balabanov s-a aflat la pupitrul din spatele camerelor a nu mai puțin de 16 filme. Potrivit jurnaliștilor de la The New York Times: 'La moartea sa, el avea în pregătire un proiect cinematografic ce îl viza pe Stalin, înfățișându-l ca pe un Naș de crimă organizată'.[2]
Ø  Me Too (Я тоже хочу) (2012) – Aleksei Balabanov was awarded the "Best Director" award for this film at the Saint Petersburg International Film Festival
Ø  The Stoker (Кочегар) (2010)
Ø  Morphine (Морфий) (2008)
Ø  Cargo 200 (Груз 200) (2007)
Ø  It Doesn't Hurt Me (Мне не больно) (2006)
Ø  Zhmurki (Жмурки) (2005)
Ø  War (Война) (2002)
Ø  The River (Река) (2002)
Ø  Brother 2 (Брат 2) (2000)
Ø  Of Freaks and Men (Про уродов и людей) (1998)
Ø  Brother (Брат) (1997)
Ø  Pribytiye poyezda (1995) (fragment "Trofim")
Ø  The Castle (Замок) (1994)
Ø  Shchastlivyye dni (Счастливые дни) (1991)
Ø  From the History of Aerostatics in Russia (О воздушном летании в России) (1990)
Ø  Yegor and Nastya (Настя и Егор) (1989)
Balabanov și-a început cariera cinematografică de regizor profesionist (după două încercări mai puțin cunoscute și apreciate de criticii de specialitate) în 1991, cu filmul ”Счастливые дни”, în care este și autorul scenariului. În 1994 aduce pe ecranele din Rusia ecranizarea nuvelei ”Замок /Castelul” a scriitorului Frantz Kafka și debutează ca și producător. Și cu toate că aprecierile criticii de specialitate nu au fost puține, totuși parcă gloria și recunoașterea din partea publicului larg întârzia să apară. Popularitatea avea să vină în 1997, odată cu premiera peliculei Frate[3], ba chiar avea să
depășească cu mult înseși așteptările regizorului, propulsându-l în topul preferințelor publicului din Rusia. Fără a fi un film care să genereze mari întrebări filozofice, ”Frate” compensează prin spiritul de aventură, replici-flash memorabile[4] și soundtrack-ul pe muzica rock a formației Nautilius Pompilius[5]. Avându-l pe Sergey Bodrov Jr. (1971–2002) în rolul personajului principal, Danila Bagrov, filmul lui Balabanov devine în scurt timp ceea ce numim în mod curent ”cult movie”, care va genera la rândul său un masiv fenomen de preluare de idei, atitudini, muzică, stil, modă din partea publicului tânăr. Danila Bagrov, veteran al războiului din Cecenia din anii 90 – un amestec ciudat de sociopat și conștiință morală, liberă de îngrădiri sociale, a devenit eroul-reper al noilor generații de după destrămarea Rusiei sovietice (mișcarea Nashi a făcut din Bagrov un fanion al ideilor sale), dar și al generațiilor de vârstă medie ce aveau vârsta eroului în anii 90. Controversat datorită naționalismului dur promovat de Bagrov, filmul este în esență o frescă realistă a sălbaticilor ani de început ai Rusiei post-sovietice. Popularitatea uriașă al filmului l-a determinat pe regizor să ofere publicului o continuare (Frate 2 – 2000)[6], însă pelicula nu s-a bucurat de același succes de box-office, unii critici de film considerând-o o mare dezamăgire.
Războiul, cu traumele sale inevitabile, mafia și crima organizată ce au găsit în slăbiciunea statului rus de după destrămarea URSS un mediu prielnic de manifestare fără prea mari griji, corupția și birocrația cronică, toate acestea sunt teme pe care Balabanov le expune consecvent, un realism crud compensat însă în multe scene de umor și jocuri de limbaj.
Un alt film care a stârnit reacții de masă a fost ”Cargo 200”, a cărui premieră a avut loc în 2007. Titlul fimului a fost inspirat din codul Armatei Sovietice și reprezintă sintagma ce desemna transportul cadavrelor soldaților sovietici uciși în războiul din Afghanistan[7]. Acțiunea filmului se desfășoară la sfârșitul anului 1984, în timpul invaziei ruse în Afghanistan, și prezintă un peisaj politic și moral înecat în corupție și vodcă de contrabandă. Scena finală, de o cruzime grotescă ne-o prezintă pe eroina principală, nudă și încătușată de un pat, înconjurat de trei cadavre, dintre care unul fiind al logodnicului ei. O mostră caricaturală de dezumanizare care dacă nu îngrozește, cu siguranță necesită reevaluarea unei societăți la nivel individual și de sistem. 'Cargo 200' este un comentariu cu privire la decăderea socială și corupția politicului care a prefațat căderea Uniunii Sovietice. 'Balabanov este prin natura sa un artist cu un spirit conservator radical, dispus să riște extremul dacă asta îl ajută la construcția imagistică a ideii, o combinație contradictorie, dar extrem de productivă' menționează criticul rus de film Andrei Plakhov. 'Aceasta ne obligă să-l comparăm cu Dostoievski sau John Ford, deoarece pentru Balabanov ceea ce este important nu este universul social de discurs, ci în speță cel moral', mai spune Plakhov.
Aleksei Balabanov a câștigat aprecierea criticilor prin abilitatea de a jongla cu mesajul creațiilor sale și aprecierea publicului larg prin filmele sale de actiune dure, despre mafia rusă și eroi justițiari. De ce bandiți și justițiari ? 'Oamenii au privit întotdeauna cu plăcere și vor urmări mereu
filme despre bandiți, și despre înfruntarea dintre bine și rău' – spunea Balabanov într-unul din interviurile sale. 'Când faci un film nu analizezi dacă va fi popular - nepopular ... și nu decizi în mod deliberat, se întâmplă să fii sau nu pe gustul publicului' explica Balabanov în 2012 cu puțin timp înainte de premiera unui nou (non-bandit) film: ”Și eu vreau” (Я тоже хочу). Un film ciudat, primit cu destulă reticență la Festivalul de la Veneția din același an, o combinație surprinzătoare de analiză filozofică empirică a conceptului fericirii, legendă și elemente mistice, în care (ca o tristă premoniție în scena finală un regizor moare între ruinele clopotniței) pentru mai multă veridicitate și realism al poveștii regizorul a mizat pe o distribuție de actori amatori. Finalul în sine e unul deschis interpretărilor, regizorul ferindu-se să dea verdicte morale (așa cum ne obișnuise anterior). Rămâne la latitudinea fiecărui privitor să decidă care este cheia spirituală ce deschide calea spre planul fericirii divine.
Concluzie
Filmele lui Aleksei Balabanov au contribuit la conturarea portretului societății ruse ante și post-sovietice, cu bune și rele, cu exponenți iconici ai diverselor pături sociale. Nu s-a sfiit să-și exprime opiniile prin intermediul personajele creionate în propriile scenarii. A câștigat premii în Rusia și fidelitatea unui număr mare de privitori. Nedrept de rar, filmele sale au fost prezentate și în străinătate, la festivaluri de film. Și cu toate că acasă, în Rusia, filmele sale au creat o cultură aparte, el nu a devenit un nume de rezonanță în plan internațional (cel mai probabil și datorită faptului că filmele rusești - ca de altfel toate filmele non-english - pătrund mai greu în arena internațională), marile case de distribuție a filmelor abia acum par să-l descopere pe cel care, potrivit criticului de film Mihail Trofimenkov, a fost 'cel mai bun regizor de film rusesc din ultimele două decenii'. Un pic exagerat am zice, mai ales că în domeniul cinematografiei Rusia are mereu câteva nume de top ce își dispută întâietatea (cum se întâmplă în prezent, de exemplu, competiția între Pavel Lunghin, Fedor Bondarciuk Jr. și Nikita Mihalkov). Oricum, prin întreaga sa creație, regizorul, scenaristul și producătorul Aleksei Balabanov a pus în discuție idei importante și de impact puternic asupra privitorului – fie doar și la nivelul superficial al conștiinței – și a arătat ca el avea o anumită viziune a lumii și locul omului în ea, și a folosit scaunul regizoral pentru a exprima aceste perspective într-un mod care este accesibil și original, ceea ce îi conferă șansa intrării în patrimoniu cinematografiei ruse.
Top 50 filme cinema Rusia
Solaris – 1972 (regia Andrei Tarkovsky)
Crucisatorul Potemkin – 1925 (regia Sergei Eisenstein)
Calauza – 1979 (Stalker, regia Andrei Tarkovsky)
Un magnat al timpurilor noi – 2002 (Oligarh – regia Pavel Lungin)
Andrei Rublev – 1971 (regia Andrei Tarkovsky)
Hamlet – 1964 (regia Grigori Kozintsev)
Intoarcerea – 2004 (Vozvrashcheniye, regia Andrei Zvyagintsev)
Barbierul din Siberia – 1998 (regia Nikita Mihalkov)
Taxi Blues – 1990 (regia Pavel Lungin)
Nunta – 2000 (Svadba, regia Pavel Lungin)
Korol Lir (regia Grigori Kozintsev)
White Sun of the Desert – 1970 (Beloe solntse pustyni, regia Vladimir Motyl)
Ivan Teribilul – regia Sergei Eisenstein
Arca ruseasca – 2002 (regia Aleksandr Sokurov)
Balada unui soldat – 1959 (regia Grigori Chukhrai)
Beregis avtomobilya – 1966 (regia Eldar Ryazanov)
Ochi negri – 1987 (regia Nikita Mikhalkov)
Rapire in stil caucazian – 1966 (regia Leonid Gaiday)
Seventeen Moments of Spring – 1973 (regia Tatyana Lioznova)
Nebuloasa Andromeda – 1967 (regia Yevgeni Sherstobitov)
Sibiriada – 1979 (regia Andrei Konchalovsky)
Prisoner of the Mountains – 1996 (regia Sergei Bodrov)
Alexandr Nevsky – 1938 (regia Sergei Eisenstein)
Luna Park – 1992 (regia Pavel Lungin)
Moscova nu crede in lacrimi – 1979 (Moscow Does Not Believe in Tears, regia Vladimir Menshov)
Quiet Flows the Don – 1958 (regia Sergei Gerasimov)



[4] Так в чем сила, брат?, сила в деньгах ?, Gromov, money, ДАВАЙ !sunt replici memorabile ce au intrat în argoul tinerilor din Rusia după difuzarea filmului; mai mult, chiar cunoscutul oligarh Mikhail Prohorov a apelat la zestrea emotională generată de film și a folosit sintagma ” в чем сила ? сила в правде” pentru a face campanie partidului Pravoe Dela care îi susținea candidatura la președinție.

[5] http://www.youtube.com/watch?v=E6MksZvcB9A – Good bye, America !, soundtrack generic final film Brat

«Статский советник» (Consilier de Stat) - Boris Akunin




«Статский советник»[1]






Despre carte


Romanele lui Boris Akunin[2], mai ales cele din seria Detectiv ce urmăresc și prezintă  aventurile lui Erast Fandorin[3] s-au bucurat invariabil de interesul cititorilor și au fost editate și re-editate în sute de mii de exemplare (peste 15 milioane de exemplare vândute), ceea ce constituie un real succes în condițiile acaparării timpului liber de către internet în detrimentul lecturii. În Rusia volumele lui Akunin au devenit un real competitor pentru serii de succes precum ”Stăpânul Inelelor” sau aventurile lui ”Harry Poter”. Desigur, vor exista destule voci care să conteste autenticitatea acestui fenomen, punând succesul lui Akunin în spațiul literaturii beletristice ruse din ultimele decenii pe seama tehnicilor de marketing ale caselor editoare. Totuși, chiar și criticii săi fervenți se văd nevoiți să recunoască faptul că autorul se pricepe de minune să fie pe placul cititorilor săi mizând pe două lucruri principale.
În primul rând – Boris Akunin a venit cu o poveste asociată spionajului și romanelor polițiste (domenii ce au suscitat mereu interesul publicului larg) care, împreună cu simplitatea și dinamismul scrisului conturează un cadru foarte interesant al acțiunii eroului principal, dublat de suspans și schimbări neașteptate de situație. Boris Akunin dă frâu liber creativității sale, renunțând la orice înregimentări superficiale ale textelor sale, credincios doar parțial la tot ceea ce este caracteristic literaturii moderne. Erast Fandorin e un erou modern, ancorat în realitatea secolului XX (cum ar fi contextul social și politic, utilizarea de arme și tehnici de investigație moderne, urmăriri de mașini, utilizarea de noi tehnici și tehnologii de luptă și alte lucruri de genul asta). Referindu-ne strict la volumul ”Consilier de Stat” putem observa că autorul optează pentru prezentarea poveștii - într-un stil care este total diferit de abordările confraților săi fascinați de asemenea de detectivistică - cu ceea ce este evident prin conexarea la un trecut palpabil (deși nu în întregime corect din punct de vedere istoric). Akunin însuși recunoaște că s-a inspirat din lucrări ale secolului trecut, care pe de o parte dau cititorului un sentiment de nostalgie după vremurile trecute, dar care pe de altă parte, permit prin tehnica artistică descriptivă crearea unei atmosfere speciale, în care cititorul găsește o senzație extrem de relaxată și confortabilă (în ciuda obstacolelor care apar în jurul acțiunii detectivului și evenimentelor care iau uneori o turnură surprinzătoare).
Privită din punct de vedere al conținutului, ”Consilier de Stat” poate fi considerată de către criticii săi ”doar o altă carte despre aventurile lui Erast Fandorin” (al șaselea volum din seria amintită), dar care, spre deosebire de cele anterioare, conține mai multă intrigă politică și detalii de culise ale luptelor pentru putere decât poveste cu detectivi, drept pentru care volumul în cauză este mai exact un fel de thriller politic de la finele secolului al XIX-lea[4].
Povestea investigației plănuite și puse în aplicare cu măiestrie de Erast Petrovich Fandorin a fost notată la momentul publicării de către opinia publică cu numeroase laude și critici, semn clar că poate să-ți placă sau să îl detești pe Akunin (caracterul dificil al autorului contribuind din plin la asta!), dar nu poți fi indiferent. Modul în care Akunin gândește complotul de fond care constituie scheletul de bază al cărții este interesant și complex, dar citirea cărții devine pe anumite fragmente plictisitoare și acțiunea diluată în mod excesiv. Am mai observat și în cadrul ”Gambitului turcesc”[5] cum Boris Akunin adună mult suspans, pas cu pas, pe parcursul mai multor evenimente, pentru ca apoi, la sfârșitul uneia dintre pași în mod surprinzător dezvăluie toată țesătura intrigii. Mai exact, Akunin preferă descrierile extinse ale contextului, amplasamentului acțiunii, el intervenind cu ideile proprii mai ales în ce privește caracterul și opțiunile personajelor creionate.
De-a lungul acestei cărții, Erast Fandorin joacă vioara a doua, el fiind tot timpul confruntat cu un dușman din umbră ce nu trebuie subestimat, fiind cunoscător al multor secrete ”delicate” din viața lui Fandorin. În opinia mea, această carte deși nu este atât de interesantă ca "Gambit turcesc" (poate fi însă doar o opinie subiectivă de cititor, o serie de evenimente din Gambit fiind conexate cu capitala României, București) . Cu toate acestea, merită atenție, sau în lipsa lecturii, măcar ecranizarea acesteia, neexistând diferențe importante între cele două versiuni.
Cine, ce, unde, când - pe scurt : Misterioasa intrigă și complotul politic căruia trebuie să-i dea de
capăt Fandorin are loc în Rusia, la Moscova, în 1891. Un important personaj politic, guvernator pentru Siberia și general de armată este ucis în vagonul personal al trenului spre Moscova. Ucigașul se substituie unui oficial și reușește să fenteze ingenios vigilența gărzilor generalului. Astfel că ulterior potrivit declarațiilor martorilor, se pare că ucigașul ar fi Erast Fandorin[6]. Mai târziu se descoperă însă că ucigașul doar portretiza un important consilier de stat.  Astfel că, aflarea ucigașului misterioase și brutalei crime nu este doar o afacere de stat, ci, de asemenea, și o provocare ce va implica un interes personal din partea lui Erast Fandorin. În timpul anchetei, Fandorin află că atentatul putea fi conexat cu activitatea grupului de luptă misterios "Combat Grup - CG" . Problema devine cu adevărat serioasă, aceștia putând atenta la securitatea imperiului . Din acest moment, acțiunile lui Erast Fandorin se vor centra pe identificarea și oprirea activităților acestui grup terorist, care pune la cale și alte atentate, explozii teroriste și uciderea unor înalți oficiali din Rusia țaristă. Lupta feroce pentru putere și influență din spatele ușilor închise ale cabinetelor înalților demnitari din politica rusă îi oferă autorului un spațiu nou de explorat în cadrul investigației detectevistice și extinderea gamei  posibililor participanți la această aventură cu iz terorist.
Desigur, odată ce inamicul din umbră înțelege clar că Fandorin va dezlega ițele misteriosului complot politic și va face orice ca să oprească toate operațiunile grupului terorist, cresc și ”costurile” investigației în materie de vieți umane. Ca în orice roman politist veritabil, pe drumul spre liderul acestui grup infracțional vor exista o mulțime de victime, colaterale sau nu.
Concluzionând, putem opina că lecturarea acestui thriller istorico-politic se poate dovedi interesantă nu doar pentru împătimiții genului, ci și o incursiune utilă pentru cunoașterea sistemului politic din perioada țaristă, moravurile timpului, modul de poziționare a grupurilor opozante, codurile sociale și ierarhizarea societății ruse la sfârșitul secolului XIX.
Și nu în ultimul rând, cartea ”Consilier de Stat” are capacitatea de a genera câteva întrebări esențiale referitoare la valorile și principiile pe care se bazează ascensiunea politică din vremuri trecute și până în prezent. Poate vreodată trădarea avea nuanțe umane și circumstanțe atenuante, atunci când se subordonează dorinței de concretizare a propriilor ambiții ? Putem condamna un om că este capabil de grave atrocități, dar îi putem admira inteligența generatoare de combinații și intrigi complexe, în care oamenii din jurul său devin doar niște consumabile, numai bune de aruncat după ce și-au adus aportul și suportul. Interesele proprii sunt întotdeauna mai atractive dacă sunt acoperite de ideile de justiție supremă ? Probabil că da, cel puțin dacă aruncăm un ochi dincolo de coperțile cărții.  Oricum, Akunin descrie&dezbate prin intermediul personajelor sale aceste aspecte, și o face în culori foarte vii și cu tonuri extrem de emoționale.
... După ce veți fi citit cartea[7], cu siguranță veți dori să vedeți și filmul! ...

Despre film[8]               


Filmul-ecranizare a volumului ”Consilier de Stat” (regia: Filip Iankovsky & Nikita Mihalkov ca și regizor consultant)  este, desigur, unul bun.  Cu un script ce redă cea mai mare parte a evenimentelor din carte (o modalitate ades criticată de o parte a creatorilor din cinematografie cu motivația că nu oferă nimic în plus din punct de vedere creativ; însă – mi-aș permite să adaug - o modalitate destul de comodă și la îndemână pentru cei care nu au timp/dorință de a citi.
O ecranizare datorată Studioului de producție ”Trita” al regizorului Nichita Mihalkov, în asociere cu Channel One, Mosfilm, cu sprijinul Agenției Federale Ruse pentru Cultura si Cinematografie. ”Consilier de stat” prinde viață pe ecran cu un careu de ași în distribuție – Oleg Menshikov în rolul lui Fandorin (criticii de film au salut pozitiv înlocuirea lui Yegor Beroyev, interpretul lui Fandorin în ecranizarea precedentă, cea a cărții Gambit turcesc), Konstantin Habensky (în rolul revoluționarului anarhist Green), Nichita Mihalkov (în rolul Prințului Pozharsky), Vladimir Mashkov (Kozîr, un alt terorist, asociat al lui Green). Fără a avea intenția de a fi excesiv de cârcotași, nu avem cum să nu remarcăm că o astfel de distribuție ar fi plasat filmul în preferințele publicului rus chiar și fără a fi o realizare cinematografică de top, toți cei enumerați fiind staruri iconice în mentalul psiho-emotional al publicului din Rusia. Un film pentru care, așa cum deja ne-am obișnuit, Mihalkov nu s-a zgârcit la bani, fiind considerat unul din cele mai costisitoare filme turnate în Rusia în ultimii 20 de ani. Dar și un film ce a câștigat două premii în cadrul ”Vulturului de aur”, competiția organizată de Academia Rusă de Film (versiunea rusă a Oscarului) din cinci nominalizări.[9]
Povestea este narată din două puncte de vedere: cea a lui Fandorin (nu doar ca detectiv, ci și ca exponent al autorității statale), și cea a lui Green, liderul revoluționar al Grupului Combativ (CG) care dorește să se răzbune pentru moartea părinților săi din timpul progromului împotriva evreilor. Deși în esență este o bătălie a inteligențelor (în care inițial membrii CG par să fie mereu cu un pas înaintea legii și a lui Fandorin), cu cât investigația înaintează cu atât acțiunea filmului devine mai dinamică și plină de suspans. Mai mult, spre finalul filmului vor fi momente în care am putea avea senzația că între ieri și azi în spațiul respectiv nu e decât o pauză de respirație și nimic mai mult. De fapt, înclin să cred că tendința spre indirecta justificare a actiunilor actualei conduceri în lupta cu ”terorismul și grupurile anarhice” i-a adus regizorului Iankovsky multitudinea de critici din partea presei și acuzele că s-ar fi lăsat mult prea mult consiliat la rândul său de Nikita Mihalkov (adept după cum bine se știe al politicii lui Putin). Însăși schimbarea din finalul filmului (în carte, Fandorin refuza o ofertă din partea serviciilor de securitate ale statului, în film acesta se declară onorat și acceptă) a fost considerată mult prea politically-corect.
O apariție ce merită remarcată (alături de greii cinematografiei ruse menționați anterior) este cea a lui Masami Agava, în rolul loialului servant japonez a lui Fandorin, și care chiar se spune că l-a învățat câteva tehnici de Kendo pe Oleg Menshikov în timpul filmărilor. Opțiunea scriitorului Boris Akunin pentru un japonez care să-l însoțească mereu pe Erast Fandorin s-ar putea datora faptului că autorul însuși este un mare iubitor de cultură japoneză și cunoscător al acestei limbi din care a și tradus câteva nuvele.
Vom regăsi în film stilul tipic rusesc, asociat perioadei respective, cu întreaga opulență a elitei din imperiul țarist, o atenție sporită la detalii care poartă semnătura regizorului de decoruri, Vladimir Aronin, a celui de costume, Serghei Struchyov, iar utilizarea de locații simbolice aduc un plus de atmosferă și culoare, în mare filmul fiind însă destul de gri și constrastând cu tendința de glamour din numeroase producții cinematografice rusești din perioada post-sovietică.



[2] Pe numele real Grigory Shalvovich Chkhartishvili
[3] http://en.wikipedia.org/wiki/Erast_Fandorin; Erast Fandorin is the eponymous protagonist of a highly popular Russian Historical Detective Fiction series set in the 19th century. He starts off as a regular police clerk in Moscow in 1876 and eventually becomes a Great Detective of international renown, on one occasion employed even by the Tsar himself.
[4] Akunin a scris de asemnea câteva nuvele care sunt plasate în prezent, eroul principal al acestora fiind nepotul marelui Erast, Nicholas Fandorin.
[5] Un alt volum din aceeași serie, publicat și în România la editura Rao
[6] Adjutant general Khrapov, nou-numitul Guvernator-general pentru Siberia, este pe drum spre Moscova cu trenul. Trenul oprește într-o mică gară pentru a primi un pasager important ce fusese anunțat, și care tocmai se întâmplă să fie Erast Fandorin, adjunct pentru misiuni speciale al Guvernatorului General al Moscovei. Fandorin este invitat în vagonul privat al lui Khrapov, și după doar câteva minute, generalul sfârșește cu un pumnal înfipt în inima, iar misteriosul vizitator sare din tren și este recuperat de o troică ce îl aștepta în plin câmp.
[7] Textul nuvelei în limba rusă poate fi citit și aici: http://www.lib.ru/RUSS_DETEKTIW/BAKUNIN/akunin10.txt
[9] Картина Филиппа Янковского, снятая «Студией ТРИТЭ Никиты Михалкова», в пятерке финалистов главной номинации «ЛУЧШИЙ ФИЛЬМ ГОДА». Исполнитель роли Пожарского Никита Михалков претендует на победу как «ЛУЧШИЙ АКТЕР». Его партнеры по фильму Мария Миронова, Константин Хабенский, Владимир Машков выдвинуты киноакадемиками в номинации «ЛУЧШАЯ РОЛЬ ВТОРОГО ПЛАНА».